Sfânta Eufimia din Calcedon – Muceniţa care a luminat întreaga Ortodoxie

16 Septembrie, 2010 § Lasă un comentariu

„Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi, Eufimia preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinţii bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniţă preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.” (Troparul Sfintei Muceniţe Eufimia)

Biserica o pomeneşte astăzi pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia. Aceasta a trăit în secolul al III-lea în Calcedon, cetate din Asia Mică, identificată astăzi cu districtul Kadiköy al oraşului Istanbul. Era fiica unui senator roman creştin cu numele Filofronos şi a soţiei acestuia, Teodosia.

În timpul domniei lui Diocleţian (284-305), a devenit proconsul al Asiei Priscus, un închinător la zeul Marte al războiului, echivalentul roman al lui Ares, din mitologia greacă. Acesta a poruncit ca toţi locuitorii provinciei să se adune în Calcedon, pentru a aduce sacrificii zeului, sub ameninţarea morţii. Cunoscută fiind prigoana din ultima parte a domniei împăratului Diocleţian, creştinii se ascundeau în case izolate sau în locuri greu accesibile, trăindu-şi viaţa sub ameninţarea persecuţiei. Printre aceştia se număra şi tânăra Eufimia.

Conform Sinaxarului părintelui Macarie de la Mănăstirea atonită Simonopetra, un grup de creştini, ascunzându-se în regiunea Calcedonului, a fost descoperit de prigonitori şi adus înaintea proconsulului Priscus. Printre tinerii creştini se afla şi fecioara Eufimia, care, refuzând să jertfească zeilor, i-a răspuns dregătorului că nu vor renunţa la cinstirea adevăratului Dumnezeu pentru nişte idoli lipsiţi de viaţă, iar toate chinurile cu care îi ameninţa vor fi primite cu puterea credinţei lor. Timp de douăzeci de zile au fost torturaţi în cetatea Calcedon, creştinii aflându-şi alinarea în jurul Eufimiei, care îi încuraja în suferinţa alături de ei.

Pentru aceasta, proconsulul a poruncit ca trupul ei să fie întins pe roată, însă prin rugăciune a rămas nevătămată. A fost apoi aruncată într-un cuptor în care flăcările o acopereau, iar Sinaxarul spune că un înger îndepărta flăcările din jurul ei. Văzând aceste minuni, doi dintre ostaşii prigonitori, Victor şi Sostene, au crezut în Hristos şi au murit ca martiri câteva zile mai târziu. A supravieţuit tuturor acestor suplicii şi a fost aruncată în arenă, găsindu-şi mucenicescul sfârşit în mijlocul fiarelor sălbatice, într-o zi de 16 septembrie.

Martiriul Sfintei Eufimia - Frescă de la Mănăstirea Sf. Visarion Duşan (secolul 16)

Când persecuţiile s-au încheiat, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, creştinii au aşezat moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia într-o raclă din aur, iar deasupra mormântului ei din Calcedon s-a ridicat o măreaţă catedrală.

În biserica Sfintei Eufimia din Calcedon s-a întrunit cel de-al patrulea Sinod Ecumenic, în anul 451, la care au participat mai mult de 600 de ierarhi din întreg răsăritul creştin. Aceştia au stabilit învăţătura de credinţă ortodoxă în faţa tulburărilor provocate de erezia monofizită. Doctrina lui Eutihie exagera atât de mult unirea celor două firi în persoana Mântuitorului Hristos, încât afirma că, la Întrupare, firea omenească este absorbită de firea dumnezeiască, de unde şi numele ereziei: „monofizism”, termen grecesc care înseamnă „o singură fire”. Prin această învăţătură rătăcită, se nega opera Mântuitorului de răscumpărare a omului, întrucât Biserica învaţă că mântuirea este posibilă datorită jertfei Fiului lui Dumnezeu devenit Om real între oameni. Controversele din interiorul Bisericii trebuia să fie clarificate, impunându-se convocarea întregii lumi ortodoxe în sinod ecumenic.

În anul 449, la Efes a avut loc ceea ce a rămas în istorie sub numele de „sinod tâlhăresc”, după cum a numit papa Leon I adunarea care impunea monofizismul drept învăţătură ortodoxă. Moartea lui Teodosie al II-lea (401-450), împărat înconjurat de influenţe monofizite, şi urcarea pe tron a generalului Marcian (450-457) au făcut posibilă convocarea unui adevărat sinod ecumenic, care să îndrepte hotărârile adunării de la Efes.

Biserica „Sfânta Eufimia” din Calcedon găzduia, astfel, între 8 şi 25 octombrie 451, Sinodul IV Ecumenic, convocat de familia imperială Marcian şi Pulheria. A fost cel mai mare sinod din antichitatea creştină, numărul participanţilor consemnat de istorici variază între 520 şi 630, cifre neegalate de nici o altă adunare de acest gen. Un rol deosebit în moderarea discuţiilor teologice din cele 15 şedinţe l-a avut patriarhul Anatolie al Constantinopolului.

Întrucât nu se ajungea la nici un consens, atât tabăra ortodoxă, cât şi cea monofizită insistând cu propriile argumente, patriarhul Anatolie a propus ca decizia să fie lăsată în voia Duhului Sfânt, prin mijlocirea Sfintei Muceniţe Eufimia, ale cărei moaşte odihneau în catedrala sinodului. Atât ortodocşii, cât şi monofiziţii au scris propriile mărturisiri de credinţă care, sigilate în prezenţa împăratului Marcian, au fost depuse în mormântul Sfintei Eufimia, urmând a fi păzite timp de trei zile de garda imperială. În acest timp, cu toţii s-au rugat şi au postit. După trei zile, mormântul a fost deschis şi documentul cu mărturisirea ortodoxă a fost găsit lângă mâna dreaptă a Sfintei Eufimia, în timp ce mărturisirea monofizită se afla la picioarele muceniţei. Acest fapt este amintit şi în scrisoarea papei Leon I cel Mare, prin care confirmă hotărârile Sinodului IV Ecumenic luate sub semnul lui Dumnezeu, arătat de minunea Sfintei Muceniţe Eufimia. Aşa s-a stabilit învăţătura de credinţă ortodoxă, că în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos sunt două firi, dumnezeiască şi omenească, unite în chip „neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”.

În biserica Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol se pastreaza moastele Sfintei Teofana, a Sfintei Eufimia si a Sfintei Solomonia, mama Sfintilor Macabei. In racla din mijloc, în care sunt păstrate moaştele Sfintei Eufimia, părinţii de la Calcedon au pus cele două mărturisiri de credinţă.

Asediul persan condus de regele Chosroe I asupra Calcedonului în anul 617 a făcut ca moaştele Sfintei Eufimia să fie adăpostite într-o altă biserică din Constantinopol, aproape de Hipodrom. A urmat perioada iconoclastă, în care moaştele sfinţilor erau aruncate din biserici, racla muceniţei Eufimia fiind recuperată din mare de fraţii ortodocşi Serghie şi Sergon, care au înapoiat-o unui ierarh local pentru a o adăposti. În anul 796, sfintele moaşte erau recuperate din insula Lemnos şi depuse în Constantinopol. În vremea Cruciadelor, racla a fost din nou furată, cavalerii templieri ducând-o la Nicosia, în Cipru. În anul 1454, după căderea Constantinopolului, patriarhul Ghenadie al II-lea Scolarios a mutat moaştele sfintei din biserica de lângă hipodrom în Catedrala patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Fanar, unde sunt depuse spre venerare până în zilele noastre.

Sfânta Eufimia şi Cuviosul Paisie Aghioritul

Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovni­cesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” La un moment dat, Stareţul i-a spus:

– Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.

– Cine, Gheronda?

– Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!

– Ce se întâmplă, Gheronda?

– Iţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.

Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o pro­blemă bisericească. Marţi [1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spu­nând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…» Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?» Cu toate acestea am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

«Care Eufimia? m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?» Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

Mă aflam în îndoială şi de aceea nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.

– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.

– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.

Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.

Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «In numele Tatălui.» A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.

– Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.

După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am consi­derat că este o necuviinţă. După aceea sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viata ei. Ştiam că există o Sfân­tă Eufimia, dar viata ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.

– Cum ai răbdat astfel de chinuri? am întrebat-o.

– Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.

După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”

Intr-o epistolă de a sa scria: „în toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut aceas­tă mare cinste…” După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stare­ţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.

Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara [2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte.”

A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel: „Preaslăvită Eufi­mia, mare muceniţa a lui Hristos, te iubesc mult de tot după Maica Domnului”… (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.) Impotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii ce­reşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului. Stareţul a făcut cu mare măiestrie o stanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători în cinstea ei.

Icoana Sfintei Eufimia pictată de maicile de la Souroti cu ajutorul şi îndrumările Stareţului

Insă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.

In Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!!!

***

[1]. La 27 februarie 1974

[2]. Nu este vorba despre o nepotrivire, deoarece sfânta a bătut în uşă de trei ori, iar a patra oară nu a bătut, ci uşa s-a deschis singură.

sursa: ziarullumina.ro & Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos

Puteti citi si aceste articole mai vechi de pe blog:

Minunea Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă (Calcedon 451)

Principalele rătăciri ale necalcedonienilor. Scurt istoric

Tagged:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Sfânta Eufimia din Calcedon – Muceniţa care a luminat întreaga Ortodoxie at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: