Un articol curajos in Ziarul Lumina – „Grija“ mai-marilor lumii faţă de aducerea pe lume a prea multor copii: Din istoria ruşinoasă a controlului demografic

30 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

Foto: Gabriela Doboş/Intact Images via Ziarul Lumina

După 1990, şi mai ales în ultimii ani, în România au fost făcute mai multe filme despre încercarea lui Ceauşescu de a mări populaţia. Să amintim doar titluri ca „Născuţi la comandă, decreţeii” şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi-i destul. Presa a făcut comentarii de tot felul şi într-un caz, şi în altul – mai ales în cel de-al doilea, premiat şi mult lăudat la Cannes, în 2007 -, însă problema de bază a controlului populaţiei, aşa cum a fost ea dezvoltată pe plan internaţional, nu a fost deloc dezbătută.

În România de astăzi, din păcate, nu se ştie mai nimic despre cea de-a doua parte a controlului populaţiei, adică despre politicile de reducere a populaţiei. Când Ceauşescu impunea legea împotriva avorturilor în România, în 1966, în aceeaşi perioadă, în Occident, în SUA cu precădere, se vorbea pe larg despre „iresponsabilitatea” celor care aduc pe lume prea mulţi copii. Şi de la guvernele marilor puteri politice până la marile trusturi ale industriilor medicale, alimentate de organizaţii internaţionale filantropice, căutau frenetic posibilităţi şi mijloace de a reduce numărul copiilor. Aşa a apărut şi s-a răspândit rapid mitul suprapopulării Globului sau al epuizării resurselor. Tot atunci, în Occident, se citea, cu respiraţia întretăiată, la nivel de masă, best-sellerul „Bomba demografică” (1968), de Paul Ehrlich. Puţin mai târziu, în 1974, SUA au început să utilizeze, în mod oficial, prin USAID, pârghia ajutoarelor externe pentru ţările din lumea a treia, în funcţie de felul cum adoptau ele programele de planificare familială.

În ambele cazuri – şi-n România comunistă, şi-n ţările occidentale – se vede limpede imixtiunea politicului în viaţa privată a oamenilor, care au fost consideraţi simple cifre ce trebuiau crescute sau scăzute, după cum cereau politicile. Ambele politici demografice nu au adus decât suferinţă oamenilor.

Cartea lui Matthew Connelly „Fatal Misconception. The Struggle to Control World Population” (The Belknap Press of Harvard University Press, 2008) expune eşecul mişcării controlului populaţiei, începute în anii ’60 ai secolului trecut. „Marea tragedie a promotorilor controlului populaţiei, confuzia lor fatală a fost să creadă că cineva ar putea cunoaşte interesele particulare ale unor oameni mai bine decât aceştia înşişi”, spune profesorul de istorie la Universitatea Columbia din Statele Unite în prima carte despre istoria controlului populaţiei. Deşi cartea sa, în ansamblu, este o recunoaştere a aşa-numitului „drept la reproducere”, istoricul susţine cu voce tare că mişcarea pentru controlul populaţiei, din punct de vedere istoric cel puţin, a călcat în picioare drepturile fundamentale ale oamenilor din ţările în curs de dezvoltare. Cel puţin, volumul are meritul de a ilustra modul în care elite puternice şi bogate ale lumii au iniţiat o mişcare, în secolul al XX-lea, „pentru a reface umanitatea prin controlul populaţiei lumii”, mişcare ce n-a fost străină de abuzuri şi persecuţii.

Cazul India

Puţini oameni cunosc, probabil, că, în 1952, India a fost prima dintre ţările mai puţin dezvoltate care au adoptat o politică de control al populaţiei, fiind mult încurajată de către Statele Unite şi alte puteri mondiale. În anii 1960, preşedintele SUA Lyndon Johnson a creditat cu ajutoare alimentare India, ajutoare ce vizau cauza planificării familiei în perioada când această ţară a avut recolte foarte proaste, creând astfel stimulente pentru programul de sterilizare. Stimulentele pot exercita, în mod subtil, presiune asupra populaţiei, chiar şi în cele mai bune perioade din punct de vedere economic. Dar atunci când indienii subzistau cu mai puţin de 900 de calorii pe zi, iar acceptarea steriletelor sau a sterilizării însemna să mori sau nu de foame, evident că stimulentele oferite au fost cel puţin cinice şi sfidătoare. Ministrul sănătăţii şi planificării familiale din India recunoştea: „Numărul mare de sterilizări şi inserţii a steriletelor, în perioada 1967-1968, s-a datorat condiţiilor de secetă”. În cele din urmă, stimulente mai multe şi mai sofisticate, ca biciclete, aparate de radio cu tranzistor ş.a., au fost folosite pentru a mitui populaţia rurală indiană să accepte sterilizarea.

Sub Indira Gandhi, la mijlocul anilor ’70, sterilizarea a devenit o condiţie nu numai pentru alocarea de loturi de pământ, dar pentru apa necesară irigaţiei, electricitate, cartele pentru raţii alimentare, licenţe pentru ricşă, îngrijirea medicală sau pentru creşterea salariului şi promovarea la locul de muncă. Toată lumea, de la oficialii guvernamentali la conductorii de tren şi poliţişti, primea câte o „cotă” pentru acceptarea programului de sterilizare.

Natura opresivă a acestui program este descrisă astfel într-un raport: „Evident, istorisirile… despre modul în care bărbaţi tineri şi necăsătoriţi erau mai mult sau mai puţin forţaţi spre locurile unde se efectua sterilizarea sunt adevărate în mult prea multe cazuri”. În decursul unui an, în acea perioadă, au fost înregistrate opt milioane de sterilizări: 6,2 milioane de vasectomii (sterilizări masculine) şi 2,05 milioane de tubectomii (începărtarea trompelor falopiene la femei).

Mai ales casta daliţilor sau paria a fost vizată în mod ruşinos de acest tip de demers. Ei aveau dreptul la burse şi alte tipuri de asistenţă ca minoritate, asistenţă necesară integrării lor în societatea indiană. În aceste condiţii, atât în statul Maharashtra, cât şi în Uttar Pradesh, autorităţile le tăiau daliţilor, care aveau mai mult de trei copii, aceste drepturi. În statul Uttar Pradesh, de exemplu, unde daliţii alcătuiau 29% din populaţie, ei au constituit 41% din cei supuşi vasectomiei. Şi în unele state din SUA mişcarea pentru eugenie viza cu succes segmentele „degenerative” ale populaţiei pentru sterilizare, dar nu la scara la care s-a acţionat în India.

Cazul China

Deşi cunoşteau modul coercitiv de aplicare a programului de control al populaţiei Chinei, oficialii Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA) şi ai Federaţiei Internaţionale de Planificare Familială (IPPF) nu au încetat să-l sprijine – la urma urmei, ambele organizaţii avuseseră anterior o implicare masivă în programele forţate din India. Connelly afirmă că, în momentul în care cele două superagenţii şi-au intensificat sprijinul, programul Chinei a devenit şi mai coercitiv. Vehiculele care transportau femei din Canton la spitale pentru avorturi erau „pline de tânguiri şi jale”. Unele femei însărcinate erau încătuşate, altele erau legate cu frânghii sau puse în coşuri pentru porci. Acest tip de ştiri cauzau oficialilor UNFPA şi IPPF anumite nelinişti, totuşi grijile lor erau spulberate uşor de reasigurările repetate ale oficialilor chinezi că acolo totul este bine. În cea mai coercitivă fază a programului, China a cerut ca tuturor femeilor cu un singur copil să li se insereze sterilete din oţel inoxidabil, rezistente la manipulare, părinţii cu mai mult de doi copii să fie sterilizaţi, iar toate sarcinile neautorizate să fie avortate. În 1983, 16 milioane de femei şi peste 4 milioane de bărbăţi au fost sterilizaţi, unui număr de 18 milioane de femei li s-au inserat un sterilet şi peste 14 milioane au fost supuse avortului.

Ei bine, conştienţi de ceea ce se întâmpla în China, oficialii UNFPA au conferit, cu toate acestea, în acelaşi an, medalia de aur pentru Populaţie lui Qian Xinzhong, şeful campaniei pentru controlul populaţiei duse, bineînţeles, în stil militar, în China.

Alături de Qian Xinzhong, secretarul general de atunci al ONU, Perez de Cuellar, a oferit acelaşi premiu lui Indira Gandhi, împreună cu „aprecierea profundă” pentru „distribuirea resurselor necesare implementării politicilor demografice la scară mare”.

sursa: Ziarul Lumina

Prof. univ. dr. Andrei Pleşu – Parabolele lui Iisus. O analitică a receptivităţii – miercuri, 27 octombrie, UAIC, Iasi (+video)

29 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

După marele hram al Sfintei Parascheva, în perioada 20-30 noiembrie, Târgul Ieşilor a fost din nou în sărbătoare, un altfel de sărbătoare: Dies Academici sau Zilele Universităţii Al. I. Cuza, prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la înfiinţare. Sărbătoarea primei universităţi din ţară a fost un minunat prilej prin care Iaşul a re-devenit capitala culturală a ţării. Ioan Holender, Felicia Filip, Andrei Pleşu, Grigore Leşe, iată câteva din personalităţile care au onorat cu prezenţa urbea Iaşului.

Cu încântare am participat la conferința „Parabolele lui Iisus. O analitică a receptivităţii” pe care domnul Andrei Pleșu a susţinut-o miercuri, 27 octombrie în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Am ajuns cu o mică întârziere la acest eveniment, tocmai când prof. univ. dr. Ştefan Afloroaie – din postura de moderator al conferinței – făcea introducerea profesorului Andrei Pleșu. Sala era deja umplută până la refuz de peste 550 de auditori aşa încât a trebuit să mă număr printre cei 250 de studenţi şi profesori care au urmărit conferinţa din Sala Paşilor Pierduţi, unde prelegerea a fost retransmisă pe un ecran uriaş. M-am mulţumit şi cu asta, chiar m-am bucurat de găsirea unor scaune libere.

Andrei Pleşu este scriitor şi eseist român, estetician şi istoric al artei. Este profesor la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. A fondat Institutul de studii avansate Colegiul Noua Europă şi revista culturală „Dilema veche“. Acceptă, în diverse perioade, o serie de funcţii publice. Ca scriitor înregistrează un important succes cu volumele „Minima moralia“, „Jurnalul de la Tescani“ şi „Despre îngeri“. Contrastul formal între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică şi existenţială) şi abordarea ei relaxată, adesea ludică şi de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al stilului său de autor.

Conferenţiatul şi-a început discursul prin prezentarea parabolei. „Toată lumea ştie că Iisus vorbea deseori în parabole, în pilde, adică în povestioare. La întrebarea de ce folosea acest procedeu în predicile Sale, e simplu de răspuns. Parabolele erau un procedeu didactic şi retoric la îndemână. Ele elucidau un subiect supus dezbaterii prin puterea lor de a exemplifica. Însuşi răspunde la această întrebare. De ce le vorbea oamenilor în pilde? „Răspunsul lui Iisus este de-a dreptul năucitor, smintitor”, spune Andrei Pleşu. „Replica lui Iisus contravine parabolei care ilustra, simplifica, lămurea un pasaj. Iisus răstoarnă folosirea curentă a parabolei. „Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi””. Acesta este răspunsul Domnului la întrebarea „celor doisprezece”, aşa cum apare la Evanghelistul Marcu (4, 11, 12).”

„Trebuie să recunoaşteţi că pentru imaginea pe care o avem noi despre predicaţia hristică acesta e un răspuns tare. S-au găsit teologi care să susţină un scandal teologic; nu seamănă a Iisus, nu seamănă a Evanghelie. Sunt mai multe argumente pentru care această afirmaţie este greu de acceptat. De ce Iisus, predicatorul, Cel atât de iubit de mulţimi, voia să le stopeze unora accesul la informaţie, să discrimineze? Discriminare, pentru că precizează că „vouă vi s-a dat să cunoaşteţi”, nu la toţi, la ceilalţi nu. Avea Iisus oare intenţia explicită ca ceilalţi să nu înţeleagă?”, s-a întrebat retoric Andrei Pleşu.

„Puneţi-vă, un pic – dacă nu vi se pare complicat – în situaţia lui Iisus: El vorbeşte în faţa unui public enorm, are de-a face cu o diversitate umană extraordinară. Pentru că nu poate să vorbească pe grupe – El vorbeşte la toată lumea deodată -, trebuie să producă un discurs, trebuie să găsească un procedeu, un dispozitiv care să fie auzit de toată lumea, dar care să provoace în fiecare secţiune a publicului o reacţie adecvată: pe cei disponibili să-i atragă şi mai mult, pe cei indisponibili ori să-i provoace şi să le deschidă gustul ori să-i lase în pace, pe euforici să-i potolească, pe nesimţiţi să-i evite, toate astea cu un singur discurs. Şi Lui I S-a părut că formula optimă pentru a ataca această diversitate de audienţă e parabola. Pentru că parabola e o poveste care pe unii îi lasă indiferenţi, într-unii produce iluminare, pe alţii îi lasă nedumeriţi şi-i aruncă pe gânduri… şi fiecare dintre reacţiile astea sunt posibile în interiorul comunicării parabolei. Parabola e un dispozitiv paradoxal care în acelaşi timp spune şi nu spune, provoacă şi lasă rece, maschează şi dezvăluie, comunică şi nu comunică, e de o invenţie extraordinară. Să manevrezi un asemenea dispozitiv trebuie să ai oarecare talente şi cel mai bine e să fii chiar Fiul lui Dumnezeu”.

„Parabola e soluţia pe care o găseşte Iisus pentru a obţine o receptivitate nuanţată. (…) Parabola e specie a discursului apofatic. Ea defineşte un adevăr spunând doar pe jumătate, nespunând tot, dând doar un impuls, o pornire, o orientare vagă pe care o percepi sau nu. Adică aceeaşi parabolă este pentru unii un punct de plecare, un stimulent, pentru alţii o provocare, pentru alţii o piedică, pentru alţii o indicaţie – pe scurt un obiect echivoc pentru a se adresa tuturor fără să-i smintească”, a continuat profesorul prelegerea.

„Am putea spune că parabola caracterizează stilul delicat al lui Dumnezeu, atent şi grijuliu la libertatea noastră, pe care nu o ştirbeşte nici chiar cu un cuvânt prin care să Se autopropună. „Pentru că unui om dacă îi pui brusc o lumină puternică în faţă, îl orbeşti”, exemplifică Pleşu, care precizează că „parabola vrea să satureze toate formele posibile de comunicare. Şi ar fi pentru ştiinţa comunicării o temă de cercetare: cum se obţine un tip de discurs care să împuşte trei sute de iepuri odată, nu doi. Parabola funcţionează în textele Mântuitorului precum ploaia care cade „şi peste cei buni, şi peste cei răi..”, fără discriminare. Parabola nu e însă un limbaj definitiv”, adăugând că Mântuitorul o foloseşte cât e în lume, dar îi avertizează că va veni un timp când nu le va mai vorbi astfel.”

„Parabola reprezintă un mod de a te raporta la adevăr foarte aparte, care se cultivă mai ales în Orient. Acest mod de a vorbi e uneori mai lămuritor decât orice argument. Parabolele se adresează unui public divers; ele au rostul să acopere şi să dezvăluie în acelaşi timp. Există ceva din natura parabolei în toate discursurile lui Iisus (…) Din parabolă ai să vezi că nu poţi să faci nici o doctrină. Există parabole care spun că fapta e mai importantă decât vorbele, există parabole care spun că e mai importantă contemplativitatea decât activitatea, există parabole care spun că fapta poate fi mai riscantă decât nefapta – necugetată”, susţine Andrei Pleşu, care menţionează că „parabola e prima încercare reuşită din istoria culturii europene, prin care s-a obţinut o victorie împotriva ideologiei. La Iisus nu e nici o ideologie. Ce înseamnă să nu articulezi până în detaliu o doctrină? Înseamnă să laşi liberă libertatea exegetică a fiecărui cititor, să stimulezi această libertate, să nu-i pui de la început limite abstracte. Nu există nici un text care să te instige la libertate în asemenea măsură ca textul evanghelic şi la suspendarea oricărei tendinţe de a ideologiza. Ideologia e un fel de birocratizare a gândirii”.

„Peste locul unde era comoara era o pictură. Cei care ştiau codul cunoşteau că acea pictură semnalează că dedesubt e o comoară. Ei bine, parabola e o prezenţă de acest tip. Pentru cine e gata să intre, pentru cine are demarajul, ea trimite dincolo de ea, pentru cine nu, e o pictură”.

Acestea sunt câteva spicuiri din conferinţă. Am urmărit cu încordare discursul încercât să văd cât de ortodox este şi nu am întâlnit nimic nelalocul lui. Poate că pe unii i-ar putea intriga modalitatea de abordare a unor probleme de hermeneutică de către un filosof.  Alţii s-ar putea împiedica de limbajul folosit de Andrei Pleşu. Pe mine m-a bucurat modul în care profesorul şi-a încheiat prelegerea: un subtil îndemn la citirea Sfintei Scripturi. Biblia a ajuns un fel de relicvă pentru marea partea a românilor pravoslavnici. Ne amintim de Evanghelie doar când ajungem duminica la Sfânta Liturghie. Nu mai vorbim de reflectarea pe marginea textelor sfinte.

Să luăm aminte!

Fotografiile şi spicuirile din conferinţă le-am preluat din Ziarul Lumina – Ediţia de Moldova

<p><a href=”http://vimeo.com/17047701″>Andrei Plesu – Parabolele lui Iisus. O analitica a receptivitatii</a> from <a href=”http://vimeo.com/user3729069″>UAIC Iasi</a> on <a href=”http://vimeo.com”>Vimeo</a&gt;.</p>

Marele Mucenic Dimitrie, patronul creştinătăţii balcanice – interviu cu academicianul Emilian Popescu

26 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

Cum explică istoria bisericească termenul de martir?

A vorbi despre martiri şi de spiritul pe care l-au avut martirii atât de adânc încât au preferat să-şi dea viaţa pentru Hristos, adică să facă botezul sângelui, nu e uşor. Trebuie să vedem mai înainte ce se înţelegea la vremea respectivă prin acest termen de martir.

La început martyr, -yros în limba greacă însemna martor, un om care mărturiseşte ceea ce a văzut undeva. Mai târziu, semnificaţia acestui cuvânt s-a schimbat din moment ce Apostolii şi toţi cei care au văzut pe Mântuitorul Hristos înviat şi au mărturisit învierea Lui au avut o aşa convingere că această credinţă creştină are o bază divină, încât mărturisirea lor

s-a făcut cu riscul vieţii. Şi la orice tentaţii făcute de autorităţile romane, ca să-i determine să părăsească această credinţă pe care ei o socoteau o nebunie, creştinii au biruit. Mergeau la moarte cu mult curaj şi erau convinşi că moartea este numai un moment trecător şi că astfel ei ajung mai repede la Mântuitorul Iisus Hristos. Această mărturisire s-a terminat în cele mai multe cazuri cu vărsarea sângelui. Acum, semnificaţia cuvântului martir este legată de această vărsare de sânge. E un fel de nou botez. Şi mulţi considerau că dacă trec prin acest nou botez, scapă de toate păcatele, fiindcă după el nu mai există o continuare a vieţii şi, în consecinţă, nu mai poţi face alte păcate. Acesta este încă un motiv că nu se speriau de acest fapt al morţii încât pleiada aceasta de mărturisitori ai lui Hristos ca Înviat mergea spre jertfă cu bucurie. Ei credeau în învierea lor, iar aceasta era cheia credinţei lor, după cum spune şi Sf. Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”. Fără credinţa în înviere, viaţa şi jertfa martirilor nu ar avea nici un sens. Această ancorare în credinţă puternică a făcut să curgă foarte mult sânge. Sigur că până la legalizarea credinţei creştine de către Constantin cel Mare în anul 313 au murit foarte mulţi martiri. Au mai fost şi după aceea pentru că în partea de Răsărit a Imperiului domneau împăraţi care nu erau convinşi de valoarea credinţei creştine. Aceştia i-au persecutat în continuare pe creştini. E vorba de Maximin Daia, de Liciniu şi de alţi împăraţi. Abia în momentul în care creştinii au devenit majoritari în lumea de atunci, martirajul sângeros a dispărut. Aceasta s-a întâmplat în secolul al V-lea. Dovadă este mărturia unui scriitor bizantin care afirma că „abia dacă mai găseai pe cineva care mărturisea credinţa păgână”. Oraşele s-au creştinat mai devreme decât mediul rural. După această fază care se termina cu vărsare de sânge, s-a trecut la alta, la mărturisire, care nu se termina cu vărsare de sânge. De aceea avem sfinţi mărturisitori care prin scris sau prin predică ori alte forme au apărat credinţa creştină. Avem de pildă în calendar sfinţi mărturisitori cum ar fi, dau câteva exemple la întâmplare, Sfântul Cosma, Episcopul Maiumei, Teofan Mărturisitorul, care au lăsat ceva important pentru posteritate în privinţa credinţei lor. Cei care mergeau până la moarte aveau şi această uşurare că mântuirea pentru ei este sigură, fiindcă după asta nu mai exista posibilitatea nici unui păcat.

În categoria mărturisitorilor cu botezul sângelui se încadrează între alţii şi Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sărbătorit în fiecare an la 26 octombrie. Vă rugăm să descrieţi biografia lui.

El a murit în timpul marii persecuţii dezlănţuite de împăratul Diocleţian prin anii 303-304.

Se spune despre Dimitrie că ar fi fost fiul guvernatorului oraşului Tesalonic. După ce a murit tatăl său, el a fost lăsat în acelaşi scaun. Dar în această funcţie înaltă era pus în faţa unor realităţi care erau legate de cultele păgâne într-o lume pe jumătate sau chiar mai mult necreştină. Istoria consemnează că împăratul Maximin Daia, întors dintr-o luptă soldată cu victoria asupra barbarilor din regiunile noastre de aici, a plănuit nişte sărbători mari, iar aceste sărbători au avut ca loc de desfăşurare oraşul Tesalonic. Se crede că împăratul Galeriu începuse persecuţia, dar el a fost urmat în această direcţie de Maximin Daia. Sărbătorile atunci erau tot după tradiţia romană, în sensul că se adunau în hipodrom, adică în stadion, şi acolo se ţineau tot felul de întreceri de cai şi de care, precum şi lupte între pugilişti. La o asemenea întrecere, fiind prezent şi împăratul, s-a constatat că era un vajnic luptător de origine vandală, adus de prin Africa, care biruise pe toţi concurenţii lui bizantini, dintre care mulţi fuseseră chiar ucişi. Nestor, un ucenic de-al Sfântului Dimitrie, aflat pe atunci în închisoare pentru că mărturisise credinţa creştină, s-a dus la învăţătorul său cerându-i sfatul şi întrebându-l dacă-l binecuvântează ca să se lupte el cu acest vandal pe care-l chema Lie. Lupta a avut loc, Lie a fost biruit. Atunci împăratul a aflat că Nestor, atletul sprijinit de Dimitrie, a primit această binecuvântare din închisoare de la sfânt. A trimis atunci ostaşi care l-au ucis cu suliţele pe Dimitrie, guvernatorul Tesalonicului. Aşa a murit Sfântul Dimitrie. Trupul său a fost înmormântat de creştini, iar pe acel loc a fost ridicată mai târziu biserica, care se poate vedea şi astăzi. Aceasta este pe scurt biografia marelui mărturisitor al credinţei. Se cunoaşte însă o literatură destul de amplă scrisă în legătură cu minunile săvârşite de Sfântul Dimitrie în cursul timpului.

Cum s-a întâmplat că mulţi martiri în primele secole au fost din rândul militarilor sau conducătorilor de localităţi sau de oraşe?

În armata romană, recrutările se făceau în primul rând din Italia. Nu aveau încredere în legiunile de baştină. Dar extinderea imperiului la o suprafaţă aşa de mare a dus la lărgirea ariei de recrutare. Iar o bază puternică de recrutare era şi Peninsula Balcanică, tracii, dalmaţii ş.a.md. După aceea, ea s-a extins în Răsărit. De pildă, la marginea Imperiului de Răsărit, în cetatea Melitene, care era pe fluviul Eufrat, era cantonată acolo o legiune care a primit în cadrul ei foarte mulţi creştini. S-a pus problema cum aceşti creştini puteau suporta regimul de cazarmă? Pentru că în cazarmă programul nu era numai de exerciţiu militar, dar şi de cult. Comandantul garnizoanei trebuia să aducă jertfă divinităţilor respective. Iar când se intra în armată, se depunea un jurământ, juramentum. Depuneau oare soldaţii creştini acest jurământ? Apoi ei trebuiau să facă faţă chiar la aplicarea legilor de persecuţie a creştinilor, care erau legi romane. Lucrurile acestea au evoluat. Pe măsură ce Imperiul Roman era tot mai slăbit şi avea nevoie de armată, nu a mai ţinut seama la militarii creştini nici să depună jurământul, nici să îndeplinească alte norme care ar fi fost în contradicţie cu credinţa lor. Şi atunci era o îngăduinţă, cei care în mod tradiţional aduceau jertfe, pe de o parte, iar cei creştini cu viaţa lor, pe de altă parte.

Legiunea din Melitene avea mulţi creştini, iar aceştia şi-au dovedit ataşamentul faţă de imperiu şi folosul în cazuri excepţionale. Împăratul Marcu Aureliu, supranumit filosoful, un om foarte înţelept socotea că religia creştină este o superstiţie nefolositoare Imperiului Roman, ba chiar dăunătoare, pentru că era în legătură cu criticii, cu intelectualii romani care au crezut târziu în Hristos. Veneau în conflict mai ales la aducerea de jertfe. Împăratul şi toţi militarii trebuia să aducă jertfe, fiecare festivitate se încheia cu o jertfă. Pe altare se punea carne de viţel, de oi, care se frigea şi apoi se împărţea tuturor celor prezenţi. Mâncarea din această carne era dovada concretă că tu cinsteşti pe zei şi statul roman. Pentru că între cele două, statul roman şi zei, exista o legătură indisolubilă. În momentul în care statul a decăzut atât din motive morale, cât şi din cauza atacurilor externe s-a considerat că faptul se petrece din pricina stricării acestei pax deorum (pacea cu zeii) fiindcă nu li se mai aduceau jertfe de creştini. Atunci au fost momente de persecuţii mari împotriva creştinilor, care au durat ceva timp, apoi lucrurile s-au mai relaxat.

Vorbiţi despre câteva din minunile săvârşite de acest mare mucenic al lui Hristos.

În secolele al VI-lea şi al VII-lea, un arhiepiscop de Tesalonic, Ioan, a alcătuit viaţa Sfântului Dimitrie şi minunile pe care acesta le-a făcut. Cum era obiceiul, fiecare arhiepiscop al cetăţii rostea de ziua sfântului o cuvântare, mărturisind minunile săvârşite de sfânt. Aceste relatări ale lor despre ceea ce a făcut sfântul (vindecări ale unor persoane, apărarea oraşului de barbari sau de incendii, de cutremure, precum şi alte fapte minunate) au fost adunate de un mare învăţat francez, Paul Lemerle, bizantinolog renumit, care au fost publicate în două volume în anul 1981, iar în ele găsim faptele extraordinare ale Sfântului Dimitrie, importante şi pentru populaţia românească, fiindcă în sudul Dunării a existat populaţie valahă, menţionată şi ea în acest contex (luptele cu barbarii, cu slavii, care erau răspândiţi în Peninsula Balcanică, şi mai ales minunile pe care el le-a făcut în acest areal).

Una dintre cele mai cunoscute minuni este cea care s-a săvârşit cu un mare demnitar, guvernator al oraşului Tesalonic, Marian. Acesta era un om drept, un creştin adevărat. Diavolul a încercat să-l momească cu felurite ispite, ba cu mândria, ba cu lăcomia, ba cu clevetirea. În schimb, el a rezistat la toate. Văzând diavolul aceasta, după o perioadă îndelungată de încercări, l-a atacat în sănătatea trupului. Marian s-a îmbolnăvit aşa de tare, încât paralizase cu desăvârşire, nici limba în gură nu mai putea să şi-o mişte, nicidecum să mai mănânce sau să vorbească. În aceste condiţii, întâmplarea s-a petrecut în secolul al V-lea, un cunoscut i-a spus că Sfântul Dimitrie l-ar putea ajuta. L-au dus la biserica sfântului din cetate. Acolo l-au pus jos şi după mai multe ore de rugăciune intensă el s-a făcut sănătos, plecând pe picioarele lui. Fiind o persoană foarte importantă, s-a auzit în tot oraşul de această minune. Sfântul Dimitrie a devenit patronul oraşului, şi nu numai al oraşului, dar şi al întregii creştinătăţi balcanice, pentru că sărbătoarea lui de la 26 octombrie a devenit un fel de sărbătoare naţională, aşa cum erau Panatheneele ateniene unde se adunau toate cetăţile, sărbătorind în comun anumite zeităţi. Aşa s-a extins cultul Sfântului Dimitrie. Veneau la aceste sărbători oameni chiar şi din Occident. Istoria consemnează persoane din Munţii Alpi, de la Dunăre şi de peste Dunăre, participanţi la aceste adunări. Există un scriitor din secolul al XII-lea, anonim, care în lucrarea sa, Timarion, ne spune că cetăţenii din regiunile dunărene, din Moesia, dar şi din Scytia şi dincolo de Dunăre, participau la aceste sărbători care erau însoţite şi de un târg. Târgul acesta contribuia şi el la venirea foarte multor oameni.

Istoria eclesiastică mai consemnează numele unui alt martir cu acelaşi nume, Dimitrie, din Serbia. Care este legătura dintre cei doi mucenici?

Problema vieţii Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir nu este totuşi aşa de simplă, pentru că mai există un sfânt Dimitrie în Serbia, la Sirmium, astăzi Mitroviţa, diacon care şi-a dat viaţa pentru Hristos şi este pomenit la 9 aprilie împreună cu preotul Montanus şi soţia sa, Maxima.

Acest diacon, Dimitrie, a avut o popularitate extraordinară. Atât de cunoscut a fost încât numele cetăţii Sirmium a fost schimbat în Mitroviţa, adică oraşul lui Dimitrie. Acest oraş era după Tesalonic cel mai important din zonă, capitală a guvernatorului regiunilor de vest ale Peninsulei Balcanice. Împăratul care era asociat împăratului de la Nicomidia îşi avea sediul acolo, iar tot aici era reşedinţa guvernatorului militar, prefectul pretoriului acestei regiuni. Un oraş foarte important aşadar. Ce s-a întâmplat încât a fost schimbat numele oraşului şi care este legătura cu Dimitrie din Tesalonic?

Unii istorici spun că ultimul prefect al pretoriului de la Sirmium a fost obligat să părăsească oraşul la începutul secolului al V-lea din cauza năvălirilor avare şi ale barbarilor care bântuiau pe acolo. Deci a părăsit centrul administrativ şi s-a retras la Tesalonic. În momentul acela, el ar fi luat o parte din moaştele Sfântului Dimitrie şi ar fi făcut o biserică şi primul lăcaş de cult ridicat acolo ar fi al acestui guvernator care se chema Leontie.

Este Sfântul Dimitrie de la Tesalonic, fiul guvernatorului, sau e vorba de o translare a Sfântului Dimitrie de la Sirmium? Grecii susţin că sunt doi sfinţi distincţi. Nu ştim. Această problemă nu este rezolvată. Dar din cauză că Tesalonicul a rămas un oraş cvasiliber şi a avut dezvoltarea lui, Sfântul Dimitrie de la Tesalonic a avut o răspândire mai mare în tot sud-estul european.

De ce i se spune Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir?

Moaştele lui şi mirajul minunilor pe care le-a făcut, precum şi mirul care curgea din moaştele lui şi era strâns în nişte căzi de sub altar au adus cultului închinat sfântului o strălucire deosebită. La sărbătorile lui, dar şi în alte împrejurări era trecut peste moaştele sfântului uleiul care se scurgea în câteva vane de marmură aflate sub altar şi care căpăta un miros bun, frumos, în acelaşi timp devenind vindecător. Oamenii mergeau ca să ia acest mir în vase mai mici de lut sau de sticlă pentru vindecări.

Prestigiul acestui mare sfânt a făcut ca împăratul Justinian să trimită o delegaţie acolo şi să ceară o parte din moaşte. Se relatează că delegaţia respectivă a făcut un tunel subteran pentru a ajunge la trupul lui şi în momentul în care s-au apropiat de acesta, o flacără puternică s-a ridicat de acolo, iar cei trimişi să ia din trupul sfântului s-au înspăimântat, oprindu-se dinlucrarea lor. Au luat numai pământul care era ars de această flacără şi l-au dus împăratului spunând că nu este posibilă luarea moaştelor. Acest lucru se întâmpla în secolul al VI-lea. Mai târziu, în timpul lui Mauriciu (582-602) a dorit şi el să aibă ceva din moaştele Sfântului Dimitrie, cunoştea tradiţia potrivit căreia sfântul era un apărător împotriva barbarilor, iar Mauriciu s-a luptat mult cu barbarii de la Dunăre, ţinând piept slavilor şi avarilor care nu au mai putut pătrunde mai departe în Peninsula Balcanică.

Această uzură a armatei şi lipsa de hrană a trupelor au făcut ca Focas, un tribun ofiţer, să meargă la Constantinopol şi să-l omoare pe împărat. Mauriciu a cerut şi el fragmente din moaştele sfântului. I s-a răspuns că acest lucru esteimposibil, aducându-se aminte de istoria cu trimişii împăratului Justinian. Această relatare arată puterea pe care o avea Sfântul Dimitrie în conştiinţa locuitorilor sud-estului european.

Moaştele Sfântului Dimitrie au fost luate de la Tesalonic în timpul cruciaţilor şi duse în Italia. Au stat acolo sute de ani, până acum 30-40 de ani, când papa Paul al VI-lea, care prin anii ’60 s-a împăcat cu patriarhul ecumenic Atenagora al Constantinopolului, venind la Constantinopol şi retrăgând anatema pe care o dăduse în 1054. Atunci au avut loc nişte restituiri, între care şi moaştele Sfântului Dimitrie care au fost readuse la biserica închinată mucenicului. Mormântul exista acolo şi oamenii se rugau la el, neştiind dacă trupul sfântului era acolo sau nu. Dar se rugau pentru că era un loc sfinţit.

sursa: ziarullumina.ro

Puteti citi si Viata pe scurt a Sfantului Dimitrie.

Bucuria de a fi pelerin la hramul Sfintei Parascheva

18 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

Pelerinajul, aşa cum îl înţelegem noi, creştinii ortodocşi, constituie un prilej de întărire a credinţei, însă importanţa sa derivă şi din faptul că pelerinii sosiţi de pretutindeni să se „îmbrace” în duhul sărbătorii duc mai departe, către familiile, casele, oraşele sau satele din care sosesc evlavia şi sfinţenia pe care le trăiesc în zilele de hram. Iată de ce a fi pelerin este, înainte de orice, un mod de a intra în comuniune cu aproapele.

Ne întrebăm adesea, cu prilejul marilor hramuri are Ortodoxiei noastre, văzând numărul mare de pelerini care sosesc să se închine sfintelor moaşte, de ce aceşti oameni nu vin pe parcursul anului să aducă mulţumire sfinţilor şi să se roage pentru sănătate. Deşi mai puţin vizibil, pelerinajul la mănăstirile sau bisericile care păstrează moaştele unui sfânt se desfăşoară neîncetat, pe tot parcursul unui an. Însă întâlnirea cu sfinţii în chiar ziua lor de prăznuire e tulburătoare şi înălţătoare pentru că ajută pelerinul sosit de departe să intre în duhul sărbătorii, să se apropie şi mai mult, în rugăciune, de Dumnezeu, să-şi găsească liniştea şi pacea sufletească de care avem atâta nevoie.

Până şi simpla trecere printr-un oraş care-şi sărbătoreşte hramul transferă călătorului ceva din încărcătura emoţională, din starea aceea specială pe care o emană o rugăciune atât de amplă, izvorâtă din sufletele a sute de mii de pelerini.

Tocmai comuniunea aceasta, aflarea aproapelui, împăcarea cu sine şi cu ceilalţi transformă pelerinajul într-un prilej de înălţare şi de bucurie sfântă. Într-un astfel de pelerinaj, cei veniţi să se roage nu găsesc doar biserica sau sfintele moaşte, ci se îmbogăţesc cu ceea ce ceilalţi pelerini aduc cu ei: credinţă, evlavie, dragoste, pace.

Poate de aceea, fiecare mijloc şi sfârşit de octombrie aduc cu sine, la Iaşi şi la Bucureşti, de hramul Cuvioasei Parascheva şi al Sfântului Dimitrie cel Nou, trăiri pe care numai Dumnezeu, în bunătatea-I nesfârşită, le revarsă asupra celor ce se nevoiesc în rugăciune şi smerenie.

Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi aduce, în fiecare an, sute de mii de pelerini din toate colţurile ţării şi de peste hotare. Cei mai mulţi vin cu regularitate, tocmai pentru că simt în suflet frumuseţea înălţătoare a acestui moment. „De 37 de ani n-am lipsit niciodată de la sărbătoarea Sfintei. Vin să-i mulţumesc pentru ajutorul ce mi l-o dat în viaţă şi să mă rog pentru mântuirea familiei mele şi a mea”, explică Elena Agapie, de 67 de ani, din Bârlad.

„Maica nu mă lasă să plec. Mă rog pentru sănătatea mea, a copiilor, a nepoţilor, pentru iertarea păcatelor. Vin de 22 de ani aici”, spune şi Adela Ghervosche, de 65 de ani, din Săveni, judeţul Botoşani.

„M-am aşezat la rând azi dimineaţă pe la 6. E a doua oară când vin; parcă mă cheamă Cuvioasa măicuţă Parascheva. Abia aşteptam s-ajung. E frig, dar nu mai contează nimic acum”, spune dna Tudoriţa, care a venit de la Oneşti, judeţul Bacău.

Deşi implică cheltuieli materiale, nopţi de nesomn, oboseală, deşi încearcă puterea omului de a rezista în faţa frigului sau a arşiţei, pelerinajele la moaştele sfinţilor constituie pentru creştinul ortodox român un prilej de jertfă, o ocazie de a uita de cele lumeşti şi de a dobândi plată în împărăţia lui Dumnezeu.

„Pelerinajul este în acelaşi timp călătorie fizică şi spirituală. Călătoria fizică este o deplasare, uneori obositoare şi costisitoare, dintr-o localitate în alta, adică de acasă la locul de cinstire a sărbătorii şi a sfinţilor. Iar călătoria spirituală din pelerinaj este o mutare interioară de la o stare spirituală a sufletului la o altă stare spirituală a lui. Dacă această mutare sau călătorie spirituală este un urcuş duhovnicesc sau o creştere duhovnicească, atunci pelerinajul schimbă oboseala fizică în odihnă spirituală, în pace şi bucurie sufletească. Astfel, pelerinajul preface o cheltuială materială într-un câştig spiritual şi o iniţiativă particulară într-o bucurie comunitară”, arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul adresat pelerinilor veniţi să se închine la moaştele Cuvioasei Parascheva, pe 14 octombrie 2009.

sursa: ziarullumina.ro

Hramul Sfintei Parascheva a bucurat sufletul României

18 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

Iașul a devenit săptămâna trecută loc de pelerinaj pentru zeci de mii de credincioși care au participat la sărbătoarea Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Modovei. Oamenii s-au închinat în acele zile și moaștelor Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul.

Clopotele Catedralei mitropolitane din Iași au răsunat a sărbătoare joi dimineață în ziua hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, și protectoarea a sute de biserici din țara noastră și din afară. Pelerinii veniți din toate colțurile țării și-au îndreptat pașii către cetatea Iașului pentru a-și pleca genunchii la racla Sfintei Cuvioase Parascheva și a Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul. Vremea însorită de toamnă și atmosfera duhovnicească a hramului a bucurat sufletele miilor de români care și-au manifestat evlavia față de sfinții sărbătoriți în aceste zile în capitala Moldovei, care mijlocesc înaintea Tronului Preasfintei Treimi. Joi dimineață rândul de pelerini se întindea pe aproximativ doi kilometri, timpul de așteptare crescând la 15 ore. Peste 150.000 de persoane s-au închinat moaștelor Ocrotitoarei Moldovei și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul în ziua de prăznuire a Sfintei Parascheva, potrivit datelor furnizate de Inspectoratul Județean de Jandarmi Iași.

Sfânta Liturghie a fost oficiată pe podiumul din fața Catedralei mitropolitane din Iași de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu IPS Vasilios, Mitropolit de Elassona și Muntele Olimp, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei și exarh patriarhal, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, IPS Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, PS Atenagoras, Episcop de Sinope, PS Vasile, Episcop de Srem, PS Corneliu, Episcopul Hușilor, PS Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, PS Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, PS Petroniu, Episcopul Sălajului, PS Calinic Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, PS Vasile Someșanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, PS Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului și PS Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului.

Preafericitul Părinte Daniel a rostit un cuvânt de învățătură în care a vorbit mai întâi despre semnificațiile pericopei evanghelice citite în timpul Sfintei Liturghii. Întâistătătorul Bisericii noastre a amintit faptul că Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca (7, 37-50) a fost rânduită a se citi la pomenirea unei cuvioase. “Femeia păcătoasă arată nu numai regretul pentru păcatele ei, ci și dorința de a fi aproape de Fiul lui Dumnezeu, cel care s-a făcut om din iubirea pentru oameni și pentru mântuirea lor. Sfânta Cuvioasă Parascheva nu a fost o femeie păcătoasă pentru că ea, din tinerețiele ei, a ales să devină călugăriță. De la vârsta de zece ani a simțit chemarea pentru o viață trăită în rugăciune, în post și în pocăință. Sfânta Parascheva nu s-a pocăit doar pentru ea ci și pentru o mulțime de oameni care nu știu, nu pot sau nu vor să se roage“, a spus Părintele Patriarh Daniel, care a continuat predica facând referire la viața Sfintei Parascheva. “Sfânta Cuvioasă Parascheva unește prin rugăciunile ei și prin sfintele ei moaște popoare ortodoxe, greci, bulgari, sârbi, români. Astfel vedem cum Dumnezeu prin sfinții săi întărește Biserica Sa, întrucât Biserica este adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi. Sfinții sunt cei care ne ajută să simțim că Biserica este trupul lui Hristos. Prin sfinții și moaștele sfinților Săi, Dumnezeu arată milostivirea și ajutorul Său“, a adăugat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În continuare, PF Daniel a reliefat viața, opera teologică, scrierile ascetice și scrierile dogmatice ale Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, “care a apărat adevărul întrupării Mântuitorului Hristos și taina mântuirii omului“, după care a vorbit despre semnificația pelerinajului și despre menirea pelerinului. “Pelerinul este un căutător de Dumnezeu și de sfințenie. Mântuitorul Hristos îndeamnă pe toți creștinii: <<Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă>>. Dar pe de altă parte spune: <<Împărăția mea nu este din lumea aceasta>>. Pelerinul caută în lumea aceasta Împărăția lui Dumnezeu care nu este din lumea aceasta dar se arată în arvună în această lume prin cele șapte Sfinte Taine și prin lucrarea sfinților Bisericii. Pelerinajul este o ofrandă a recunoștinței, o jertfă bineprimită de Dumnezeu pentru că este făcută din iubire față de Dumnezeu ca răspuns al nostru la iubirea Lui. Pelerinajul este și un moment de pocăință și de rugăciune mai intensă, de aceea fie ne spovedim aici, fie acasă înainte de a pleca în pelerinaj. Pelerinajul este și un act de pocăință însoțit de osteneala drumului, de răbdarea frigului, de o anumită jertfă făcută prin darurile date bisericii sau mănăstirii respective. Pelerinajul este un moment de cerere a ajutorului lui Dumnezeu ca să ne scape de greutăți, să ne ocrotească familia, să ne ocrotească pe cei dragi, să ocrotească Biserica și poporul Său“, a spus în încheiere PF Părinte Daniel.

În timp ce soborul de preoți și diaconi s-au împărtășit, arhim. Partenie, starețul Mănăstirii “Sf. Pavel“ din Sfântul Munte Athos, cel care a adus anul acesta la Iași, cu binecuvântarea Sanctității Sale, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, moaștele Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, a adresat un cuvânt de binecuvântare. Arhimandritul Partenie a evocat personalitatea și învățăturile pline de conținut teologic ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Înalt Preasfințitul Părinte Teofan și-a exprimat bucuria pentru faptul că slujba Sfintei Liturghii din ziua pomenirii Sfintei Parascheva a fost săvârșită de Preafericitul Părinte Daniel. Părintele Mitropolit Teofan a mulțumit ierarhilor, preoților și pelerinilor din țară și străinătate pentru prezența la hramul Sfintei Parascheva.

Pelerinii care au participat la hramul Sfintei Parascheva au stat peste zece ore la rând pentru a se închina cinstitelor moaște. Deși a fost obositor, credincioșii de toate vârstele au mărturisit că nu simt oboseala și sunt mulțumiți din punct de vedere sufletesc.

sursa: doxologia.ro

Membrii delegatiei athonite neaga orice fel de „cenzura” a omiliei

17 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

După cum anunţam din postarea precedenta sâmbătă, 16 octombrie, începând cu ora 18.00, arhimandritul Partenie – stareţul mănăstirii athonite Sf. Pavel – a susţinut conferinţa „În dialog cu tinerii”. Întâlnirea organizată de ASCOR Iaşi a avut loc în sala T17 a Facultăţii de Teologie Ortodoxă.

În prima parte a conferinţei, membrii delegaţiei athonite au ţinut să dezmintă orice „cenzurare” a Omiliei pe care părintele stareţ Partenie a susţinut-o în cadrul Sfintei Liturghii de hramul Sfintei Parascheva. Astfel a luat cuvântul mai întâi părintele Nicodim – reprezentatul mănăstirii în chinotită (antiprosopos). După aceasta părintele stareţ Partenie a întărit mărturia părintelui Nicodim. Înregistrările video nu mai lasă loc de nici un comentariu.

Omilie la Sf. Maxim tinuta de Gheronda Partenie de Hramul Cuvioasei Parascheva (Up date)

14 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

NOTĂ: Întrucât, din rea intenţie, unii au interpretat în mod greşit sintagma „varianta integrala” mă simt dator să scriu această notă. Am postat această variantă a omiliei pentru folosul celor interesaţi. S-a ajuns la o varianta mai scurta a predicii dintr-un motiv simplu. După cum se vede în filmul „dovadă”, în spatele părintelui Partenie se împărtăşesc preoţii şi diaconii, deci momentul în care sa citit predica a fost după împărtăşirea arhiereilor şi a părintelui Partenie. Chiar IPS Teofan, atunci când la prezentat pe arhimandritul Partenie, a spus că „acum, în scurtul timp în care se împărtăşesc preoţii şi diaconii, părintele Partenie va ţine un cuvânt despre Sfântul Maxim Mărturisitorul.” Din inregistrare se observă că numărul preoţilor şi al diaconilor era restrâns şi, prin urmare, timpul acordat omiliei parintelui Partenie a fost foarte scurt, căci urma şi împărtăşirea credincioşilor. Din această cauză părintele Partenie a rostit în greacă doar primul şi ultimul paragraf, traducerea în română fiind citită de părintele Sidoreac. Se ajunsese la o lungire a sujbei datorita predicii PF Daniel de după citirea Evangheliei de aproximativ 30 de minunte (AICI poate fi vizionată înregistrarea predicii). Pe lângă această explicaţie a contextului în care s-a citit omilia, mai adaug faptul că, dacă ar fi fost vorba de o rea intenţie, atunci ar fi fost cenzurată întreaga predică şi astfel ar fi trebuie să lipsească mai multe fragmente. Aseară am aflat că membrii delegaţiei athonite sunt foarte mâhniţi de acest „scandal”. În această seară, la începtului conferinţei ASCOR „Întâlnire cu tinerii”  de la ora 18.00, părintele Partenie va lămuri personal de ce omilia s-a citit astfel.

Preafericite Părinte Patriarh al Romaniei, Daniel, Înalt-Preasfinţite Părinte Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Teofan, Preasfinţiţi Părinţi Arhierei, iubiţi fraţi întru Hristos, onorate autorităţi, binecuvântat popor al lui Dumnezeu.

Suntem profund marcaţi de prezenţa noastră aici la Iaşi, în acest mare şi vestit oraş al României, împodobit cu mânăstiri minunate şi biserici strălucitoare. Aceasta o datorăm în primul rând binecuvântării date de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, căruia îi mulţumim călduros, şi în al doilea rând faptului că la această luminoasă şi mare sărbătoare a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Iaşului şi a Moldovei, Înalt-Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a avut deosebita purtare de grija de a ne invita să aducem moaştele cele de-har-izvorâtoare ale Sfântului Maxim Mărturisitorul care se păstrează de veacuri în mănăstirea noastră, a Sfântului Pavel, una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane ale Sfântului Munte Athos.

 

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat. 10:32-33).

 

Aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos s-au încrustat adânc în inimile tuturor ce L-au iubit pe Dumnezeu, jertfindu-se pe sine pentru apărarea Adevărului Bisericii noastre, moştenirea cea mai de preţ lăsată nouă de Hristos. Unul dintre aceştia este şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe – deşi era simplu monah – deoarece timp de aproape 25 de ani a fost principalul exponent al acesteia, mărturisind două voinţe în Persoana lui Hristos, într-o vreme de mare cumpănă pentru Biserică.

Sfântul Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, dintr-o familie nobilă, şi a avut parte de cea mai înaltă educaţie din vremea sa. Împăratul Heraclie (610-641) l-a rânduit ca secretar al său, dar după câţiva ani el a părăsit înaltele dregătorii de la curte şi s-a făcut monah într-o mănăstire din Hrisopolis, în apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei mănăstiri. În anul 627, Împăratul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discuţii despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. După cum se ştie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum şi Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnaseră erezia monofizită. Cu toate hotărârile sinodale şi legiuirile drastice impuse de împăraţi, monofizitismul nu a dispărut, ci s-a răspândit în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia şi Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxă. În veacul al VII-lea, Împăratul Heraclie, ce era de neam armean, şi Patriarhul Piros au încercat să atragă de partea lor populaţiile monofizite prin exprimări teologice împăciuitoare cu felul lor de gândire, temându-se să nu piardă cu desăvârşire din componenţa Imperiului acele provincii răsăritene. Ca soluţie de rezolvare a crizei, a fost născocit monotelismul şi, ca o consecinţă a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie şi Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu conţinut monotelit, intenţionând reunirea şi realipirea bisericilor monofizite răsăritene la Imperiul Bizantin. Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfântul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din această pricină, el a fost arestat şi dus la Constantinopol împreună cu cei doi ucenici ai săi. A fost acuzat, fără dovezi, de complot politic şi surghiunit într-o cetate a Traciei, Vizia.

A fost rechemat în Constantinopol pentru noi cercetări şi, după refuzul său de a semna „Typosul”, Sfântul Maxim a fost trimis iarăşi în exil, la Pervera. După şase ani, a fost chemat din nou în cetatea împărătească şi, după ce a refuzat pentru a treia oară să se supună poruncii împărăteşti, a fost anatematizat şi torturat. După aceea, a fost aruncat în temniţă pe jumătate mort, iar a doua zi i s-a tăiat limba de-Dumnezeu-înţelepţită cu care a mustrat rătăcirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arată a fi pe cei înţelepţi” şi „din gura pruncilor săvârşeşte laudă”, i-a dat credinciosului Său mărturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar şi fără limbă – mai limpede decât înainte. Umplându-se de ruşine şi mânie, ereticii i-au tăiat şi mâna cea dreaptă, apoi l-au târât aşa prin toată cetatea, spre batjocura tuturor. După aceea, l-au trimis iarăşi în surghiun, fără purtare de grijă, fără haine şi mâncare. În cele din urmă, l-au închis într-o temniţă din cetatea Shimaris. După trei ani de suferinţe, Sfântul Maxim şi-a dat cu bucurie sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pentru Care a suferit chinuri atât de grele.

***

Din impresionanta viaţă a Sfântului Maxim, deosebim trei componente de bază ce caracterizează mărturisirea ortodoxă: frica lui Dumnezeu, adevărata smerenie şi curajul mărturisirii. El nu a cedat în faţa chinurilor, pricină pentru care şi moartea sa rămâne o mărturie veşnică a luptei purtate. Mărturisind Adevărul, Adevărul l-a slobozit de patimi şi l-a unit cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. A suferit până la moarte ca să nu accepte minciuna şi să nu ascundă, de frică, Adevărul. „Mincinos este cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul” (1 Io. 2:22), ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Sfântul Maxim s-a luptat nu doar să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor, nu doar să fugă de păcat, ci şi să păstreze nealterată puritatea dogmei. Iar puritatea dogmei înseamnă răspândirea directă a mesajului Evangheliei, propovăduit de apostoli şi transmis nouă de către sfinţi: faptul că Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârşit fiind, în toată plinătatea Dumnezeirii Sale, a binevoit din dragoste să Se întrupeze şi să Se facă Om desăvârşit. În nici un caz nu s-ar putea pune la îndoială şi tăgădui deplina Dumnezeire şi Egalitate cu Tatăl a lui Hristos, din pricina slăbiciunii trupului omenesc luat odată cu întruparea Sa.

Sfântul Maxim, acest mare Părinte al Bisericii, a contribuit magistral la dezvoltarea limbajului teologic în privinţa celor două voinţe în Persoana lui Hristos. El a scris zeci de lucrări de o însemnătate teologică covârşitoare, dintre care enumerăm în treacăt: „Cuvânt ascetic”, „400 capete despre dragoste”, „Întrebări şi răspunsuri”, „Mistagogia” etc., multe dintre ele fiind cuprinse şi în Filocalie. În toate aceste lucrări, cu o iscusinţă teologică fără seamăn şi o uimitoare limpezime, Sfântul Maxim a expus în chip strălucit Hristologia. Râvna sa pentru apărarea Ortodoxiei a fost rodul îndelungatei sale nevoinţe din pustie. Îmbogăţit cu experienţe duhovniceşti înalte şi încercat în luptele ascetice, el şi-a asumat să ridice pe umeri greutatea teologică a înfruntării ereziei monotelite. Sfântul Maxim, al cărui nume e sinonim cu mărturisirea adevărului, rămâne o figură eroică şi luminoasă a Bisericii. Împăraţi, episcopi şi sinoade l-au condamnat din pricină că nu şi-a abandonat mărturisirea credinţei şi nu s-a lăsat purtat de valurile stârnite de vânturile unui compromis politic confortabil.

Astăzi, unele cercuri politice şi bisericeşti doresc unitatea creştinilor. Împăraţii de atunci doreau, la fel, o unitate, un front comun cu potrivnicii lor, trecând cu vederea deosebirile teologice ce-i despărţeau. Din pricina acestor compromisuri făcute de împăraţii de atunci, de dragul unei aşa-zise reconcilieri, au apărut acele erezii împotriva cărora a luptat Sfântul Maxim. Întărit în Adevăr, el a stat împotrivă la toate ameninţările puternicilor vremii, atât politici cât şi bisericeşti. Toate Patriarhiile vechi din Răsărit acceptaseră compromisul. Sinoadele episcopilor anatematizau pe oricine le era împotrivă, cu aprobarea tacită a Basileului şi Senatului.

Lupta Sfântului Maxim are valoare nu doar pentru acele vremuri, ci şi pentru noi, cei de astăzi, deoarece el ne-a arătat ce trebuie să facă orice creştin, în orice vreme: creştinul trebuie să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor prin cuvinte şi fapte; niciodată să nu-L tăgăduiască sau să-L vândă, sau să mărturisească un „Hristos fals”. Când prigonitorii eretici i-au cerut Sfântului Maxim să tacă, el le-a răspuns: „A trece sub tăcere cuvântul este totuna cu a te lepăda de Hristos, fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. 18:3). Prin urmare, cuvântul ce nu vine la arătare nu este cuvânt adevărat”. Mântuirea în ansamblul ei depinde nu doar de credinţa inimii, ci şi de mărturisirea acestei credinţe, după cum ne învaţă dumnezeiescul Apostol: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10:10).

Cu toţii ştim că au fost vremuri în trecut când părea că lumina Ortodoxiei s-a stins de peste tot. Dar, de fiecare dată, Dumnezeu a ridicat câte un mărturisitor neînfricat, prin care credinţa a biruit. Astfel au fost Sfinţii Vasile cel Mare, Athanasie şi Chiril ai Alexandriei, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Theodor Studitul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului şi mulţi alţii. Proslăvindu-i pe aceşti mărturisitori ca sfinţi, Biserica ne dă vieţile lor drept exemple de urmat. În zilele noastre, în aceste vremuri de confuzie şi rătăcire, vieţile lor strălucesc ca nişte faruri pentru a ne călăuzi pe calea cea dreaptă.

Sfântul Maxim a mărturisit credinţa ortodoxă într-o epocă ce are multe asemănări cu cea a noastră. Politica basileilor de atunci urmărea înfăptuirea unirii politico-sociale a imperiului – ceea ce se urmăreşte şi astăzi. Mijlocul de realizare a acestui lucru a fost sprijinirea ereziei monotelite. Au fost folosiţi şi oameni din Biserică, care au susţinut erezia de dragul unor oportunităţi lumeşti. Ei credeau că fac, chipurile, un pogorământ ecleziastic. Să nu uităm însă niciodată cuvintele Sfântului Maxim, care spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos a numit Biserica Sa Biserică Sobornicească deoarece ea păstrează Adevărul şi mărturisirea credinţei”.

Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat mitul existenţei „succesiunii apostolice” în afara Bisericii Soborniceşti. Unde nu există „adevărul şi moştenirea mărturisirii de credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească – şi, implicit, nici preoţie, nici Botez, nici Taine. Această teză se regăseşte în textele şi lucrările de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinţilor Părinţi, în Sfintele Canoane şi în Vieţile Sfinţilor. Să nu ne înşelăm! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolică atât timp cât nu există şi credinţă apostolică, deoarece învăţătura Bisericii Ortodoxe ne spune că harul dumnezeiesc este necreat, este expresia veşnică a Fiinţei lui Dumnezeu, cea cu neputinţă de descris – este har nezidit şi dumnezeiesc, în înţeles real şi ontologic! În consecinţă, atunci când noi, creştinii ortodocşi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem împărtăşi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori şi zidiţi.

Adevărata unitate are sorţi de izbândă doar atunci când se face mai întâi unirea în credinţă, în dogme, în cult. Acesta este prototipul unităţii în Biserica primară. Diversitatea nu poate fi acceptată decât în probleme minore, legate de tradiţii şi obiceiuri locale.

Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor, pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică.

Fie ca rugăciunile şi mijlocirile Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfintei Parascheva care este atât de cinstită şi la care aveţi atâta evlavie, să ne acopere şi să ne întărească pe noi pe toţi în Adevărul credinţei noastre ortodoxe. Amin!

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Octombrie, 2010 at Cidade de Deus.