Pacea părintelui Anatolie

3 Noiembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Inspirându-se din cărţile care povestesc viaţa unor sfinţi, în special aceea în care e vorba de Cuviosul Teofil, cel nebun pentru Hristos, regizorul rus Pavel Lunghin a realizat un original şi impresionant film – Ostrovul. Aşa cum se întâmplă uneori şi în realitate, cel care în film este călugărul Anatolie, un nevoitor cu totul deosebit pe calea către împărăţia cerurilor, săvârşeşte mai întâi o faptă cumplită care-l va marca pentru tot restul vieţii.

Pe vreme de război, în anul 1942, când, tânăr fiind, slujea ca fochist pe un vas din Flota de Nord a Uniunii Sovietice, acesta, comportându-se ca un fricos şi un laş, cade în mâinile inamicului, târându-l după el şi pe camaradul său, Tihon Petrovici. Puşi la zid fiind şi gata să fie împuşcaţi, el este cuprins de o spaimă îngrozitoare şi se dovedeşte a fi lipsit de cel mai elementar simţ al demnităţii personale. Se zbuciumă, cade în genunchi, se roagă, mai mult strigând, să nu fie împuşcat. În acest moment, unul dintre nemţi vine la el, îi pune un pistol în mână şi-l obligă să-şi împuşte tovarăşul de arme. Se vede că nu vrea s-o facă, chiar spune că n-o va face, dar sub teroarea ce se abătuse aspra lui, aproape fără să mai ştie ce face, apasă pe trăgaci. Tihon Petrovici cade rostogolindu-se în apă, iar nemţii pleacă lăsându-l pe el într-o stare vecină cu demenţa şi pentru totdeauna sub teroarea, poate şi mai grea, a unei conştiinţe încărcate de un cumplit păcat. În această stare de suflet fiind, culcat cu faţa în jos pe pământ, într-un loc plin de noroi şi de băltoace, este găsit de nişte călugări şi ridicat de acolo.

Observăm că în aceste scene de început cel care va deveni personajul principal al filmului, spre deosebire de camaradul său, nici măcar nu are un nume. El, deocamdată, este cu totul lipsit de personalitate. Este, am putea spune, un nimeni, care, pus în situaţii-limită, acţionează dus de instincte primare. Prin contrast, tovarăşul său are un nume şi o personalitate bine conturată. În aceeaşi situaţie-limită prin care şi el are de trecut, singurul lui gest este de a-şi aprinde ţigara. Sfidează pur şi simplu moartea şi pe cei care se pregătesc să-l împuşte.

După aceste scene care au rolul unui prolog, spectatorul este transpus într-un alt timp. Este anul 1976, când cel care atunci, pe vreme de război, arătase o lamentabilă laşitate, acum este călugărul Anatolie, trăitor într-o mănăstire aflată pe un ostrov din nordul extrem al Rusiei. Misiunea lui este, ca şi pe front, aceea de fochist. Prin munca sa asigură apa caldă şi căldura pentru toţi cei din mănăstire. Aceştia, şi nu numai ei, au faţă de el o atitudine ambiguă. Pentru ei, părintele Anatolie este o persoană incomodă. Comportamentul său îi şochează şi îi scandalizează deseori, aşa cum s-a întâmplat când s-a aşezat nu cu faţa spre altar, ci spre unul dintre pereţii laterali ai bisericii, spre direcţia unde luase foc o clădire a mănăstirii. Pe de altă parte însă, în fiecare dintre ei există faţă de părintele Anatolie un anumit respect, dat fiind că, aşa incomod şi nonconformist cum este, el e singurul care a dobândit daruri deosebite. De aceea lumea vine la el, îl caută, îi cere ajutorul. Şi el îi ajută pe toţi, dar tot aşa, în felul său original, şocându-i prin gesturile şi cuvintele sale.

Unei fete care a venit să ceară binecuvântare pentru a face avort el îi spune, înainte ca ea să-i descopere scopul vizitei: Vrei binecuvântare ca să ucizi?, apoi îi arată pumnul spunându-i că aceasta este singura binecuvântare pe care o va primi. Până la urmă o va ajuta să înţeleagă că ea se află într-o stare binecuvântată şi că mult mai importantă este propria ei mântuire decât părerea pe care lumea o are despre ea. Teama ei, că nimeni n-o va mai lua cu copil, părintele i-o alungă, spunându-i: Nimeni n-o să te vrea fără de el. Aşa a fost rânduit. Vei avea un copil ca mângâiere sau te vei blestema întreaga-ţi viaţă din pricină că ai ucis un prunc nevinovat. Apoi, aflând de la părintele că va avea un băieţel foarte reuşit (de aur, cum spune el), ea se luminează şi înţelege. O femeie vine şi îi cere să se roage pentru soţul ei, pe care-l crede mort în război, dar pe care îl tot visează în ultima vreme. Părintele Anatolie îi spune că trebuie să vândă tot ce are şi să meargă în Franţa pentru a aduce împăcarea şi mângâierea soţului ei care nu murise în război, ci, după viaţa trăită acolo cu o altă soţie, abia acum este pe patul de moarte. Femeia pleacă de la părintele Anatolie lamentându-se şi tocmai acesta e semnul că ea va face ce i s-a spus. Iubirea ei a rămas nealterată trecând peste limitele spaţiului şi timpului şi această iubire o va ajuta să-şi desprindă sufletul de valorile materiale de care s-a legat destul de mult.

În felul acesta, biciuind orgoliile celor care vin la el şi distrugându-le idolii, reuşeşte părintele Anatolie să-i aducă la realitate, să-i trezească din somnul de moarte în care sufletul lor este cufundat. Cel care atunci, pe vreme de război, se arătase a fi cu totul lipsit de personalitate, acum, pornit fiind de mult pe calea duhovniciei, dispune de acea atât de preţioasă putere a discernământului cu care luminează calea celor ce vin la el pentru ajutor.

Aşa îşi duce viaţa părintele Anatolie, personajul principal din filmul Ostrovul, lucrând la cazane, ajutând în felul lui pe cei care vin la el, suportând observaţiile confraţilor din mănăstire sau răspunzându-le aproape întotdeauna cu citate din Psalmi sau din alte cărţi sfinte, dar mai ales rugându-se. Sufletul său însă este profund neliniştit şi zbuciumat. La un moment dat chiar spune: Nu este pace în inima mea. Nu poate uita fapta săvârşită atunci, în tinereţea sa. Se roagă mult, uneori plângând, este un practicant al rugăciunii isihaste, se roagă pentru sufletul lui Tihon, să i se ierte lui toată greşala cea de voie şi cea fără de voie şi să i se dăruiască împărăţia cerurilor şi izvorul vieţii veşnice. Alteori invocă sufletul lui Tihon căruia îi cere să se roage pentru el. Orice ar face însă, pacea sufletului nu şi-o poate găsi. Unuia din interlocutorii săi îi spune: Nu pot trăi, nu pot muri.

Dar vestea despre un călugăr din această mănăstire şi puterea rugăciunii sale merge până departe, căci iată, spre finalul filmului sosesc la mănăstire un bărbat şi fiica sa, o văduvă foarte tânără, care, în urma morţii premature a soţului său, a rămas cu o traumă psihică pe care nici un medic nu i-a putut-o vindeca. Tatăl se află într-o poziţie socială foarte înaltă. Este amiral în armata Uniunii Sovietice, la dispoziţia lui sunt foarte mulţi oameni. El este unul dintre puternicii zilei, dar, cu toate acestea, este un om nefericit. Fata lui nu mai este o persoană normală, iar puterea pe care el o deţine nu-i foloseşte la nimic. Şi nimeni pe lume nu-l poate ajuta. În disperarea lui, merge cu gândul acolo unde se află nădejdea celor fără de nădejde. Se îndreaptă acum, cu ultima lui speranţă, spre locul unde se află o altă putere, mai presus de cea omenească, spre Biserică. Şi speranţa lui se va realiza. Părintele Anatolie se roagă aşa cum numai el ştia să se roage, cu marea putere a credinţei sale, iar în acest timp fata se zbuciumă, pare a se trezi ca dintr-o stare de hipnoză şi, în sfârşit, plânge. Sunt lacrimile eliberării, căci după aceasta tatăl ei îi spune părintelui: Nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi îndeajuns. Nastia străluceşte. Iar părintele îi răspunde: Lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumim.

Dar despre acest film s-ar putea vorbi încă mult. E plin de înţelesuri. Părintele Anatolie, care atâta vreme a suportat chinurile unei conştiinţe încărcate de un mare păcat, acum, când se găseşte faţă în faţă cu tatăl fetei, închide ochii în semn de adâncă mulţumire. Apoi, parcă dorind să-şi justifice gestul, spune: În inimă îmi cântă îngerii. Bărbatul din faţa sa este chiar Tihon Petrovici. Glontele pornit atunci spre el nu l-a rănit de moarte. A reuşit să se prindă de o scândură şi în dimineaţa următoare a fost salvat.

Privite din perspectiva acestui moment pe care acum îl trăiesc cei doi, toate cele câte au fost capătă dintr-o dată cu totul altă semnificaţie. Evenimentul consumat atunci, în vremea războiului, a fost pentru ambii în dublu sens salvator. Pronia cerească intervine uneori în viaţa noastră şi acţionează cu putere, chiar înainte ca noi să facem vreun gest pentru a merita aşa ceva. Mai întâi observăm că ei sunt salvaţi pentru viaţa aceasta. Altfel, cum erau deja puşi la zid, ar fi fost desigur împuşcaţi. Apoi, ceea ce este incomparabil mai important, amândoi au fost aduşi acolo unde, cel puţin orice om botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh trebuie să ajungă, în Biserică, adică acolo unde poate găsi salvarea şi pentru viaţa veşnică.

Pentru Tihon Petrovici au fost puse deja premisele ca el să poată porni pe calea care duce la mântuire. El nu va mai putea spune, aşa cum pretindeau oamenii puterii de atunci, că Biserica este o instituţie retrogradă, unde se cultivă misticismul. Iar părintele Anatolie ajunge şi rămâne în Biserică imediat după consumarea „tragicului” eveniment. O mână nevăzută l-a pus şi l-a condus pe un cu totul alt drum decât cel pe care poate singur şi l-ar fi ales. Acum el a ajuns la capătul acestui drum. Pocăinţa şi-a trăit-o cu multă intensitate şi poate de aceea a înţeles mult. El, şi o dată cu el spectatorul, a înţeles cât de mare esta diferenţa dintre calea lumii şi calea vieţii în Hristos, cât de lipsite de importanţă sunt toate cele ale lumii faţă de comorile care ne vin din cer. Ultimul cuvânt pe care părintele Anatolie îl adresează unui confrate înainte de a închide pentru totdeauna ochii este de asemenea dătător de nesfârşită încredere în puterea care ne vine de Sus şi la care putem avea acces, urmând învăţătura care ne vine din Evanghelie. El îl sfătuieşte pe părintele Iov nu să nu greşească deloc, ci să se străduiască a nu greşi prea mult. Cu alte cuvinte, omul să-şi aducă partea sa de contribuţie pentru propria salvare, fără a forţa limitele sale omeneşti. Restul, aşa cum se vede din ceea ce filmul ne-a arătat, cu siguranţă îl va face Dumnezeu.

Părintele Anatolie pleacă din lumea aceasta având încă, asemeni tuturor sfinţilor, conştiinţa păcătoşeniei sale (Doamne, primeşte sufletul meu cel păcătos – sunt ultimele lui cuvinte). Cu toate acestea, acum, la sfârşit, când pentru el toate s-au terminat, în sufletul părintelui Anatolie a coborât pacea şi această pace se comunică şi spectatorului, aceeaşi cu pacea pe care Iisus, în iminenţa arestării Sale, o lăsa ucenicilor Săi şi tuturor celor care vor crede în El prin aceştia.

autor: Emil BALTAG

sursa: Ziarul Lumina – Editia de Moldova

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Pacea părintelui Anatolie at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: