8 decembrie – Cuviosul Patapie

9 Decembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Sfântul Patapie s-a născut în anul 380 în Egipt, în cetatea Theba, într-o familie creştină înstărită, tatăl său fiind guvernator al regiunii. Educaţia creştină a primit-o din familie, iar mai târziu a studiat filosofia, retorica şi matematica în Alexandria cu profesori vestiţi ai vremii lui. Întorcându-se de la studii şi, ne mai prinzându-l în viaţă pe tatăl său, chemarea spre viaţa ascetică pe care o simţea de mult, a biruit.

S-a retras aşadar în adâncul deşertului, însă, ajungând vestit şi fiind căutat de mulţi, în anul 428 a hotărât să plece la Constantinopol. În drum către Constantinopol însă, a poposit împreună cu ucenicul său în părţile Corintului, în Grecia. Acolo, într-o zonă care astăzi se cheamă Loutraki, s-au aşezat să locuiască într-o peşteră unde au stat vreme de 7 ani. Abia după aceea, prin anul 435, Sfântul Patapie, însoţit de ucenicul său, a pornit mai departe la Constantinopol. Fără să arate cine sunt, cei doi au luat o chilie la Mânăstirea Vlacherne, în zidul cetăţii, însă Sfântul a fost vădit la scurtă vreme după ce, prin rugăciune, a dăruit vederea unui tânăr orb din naştere şi a vindecat pe mulţi de felurite boli incurabile.

În anul 463, fiind în vârstă de 83 de ani, Sfântul Patapie s-a mutat în pace la Domnul şi a fost îngropat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol. Când Constantinopolul a căzut sub turci în anul 1453, sfintele sale moaşte, întregi şi binemirositoare, au fost mutate în ascuns în Grecia şi aşezate în peştera din Corint unde vieţuise odinioară Sfântul şi unde, din secolul 11 era deja o mânăstire. Ele au fost aşezate într-o nişă din peretele de apus al peşterii, vis-a-vis de catapeteasma paraclisului care era amenajat aici.

În anul 1904, preotul care slujea în micuţul paraclis din peşteră, Constantin Sosanis, fiind prea înalt şi ne putând sluji cu pace, a hotărât să lărgească peştera. În noaptea dinainte de începerea lucrărilor, Sfântul Patapie i s-a arătat în vis şi, spunându-i că sfintele sale moaşte sunt dincolo de zid, l-a avertizat să lucreze cu grijă.

Pestera Sfantului Patapie, unde s-au gasit moastetel si unde sunt pastrate si in prezent

Într-adevăr, a doua zi moaştele Sfântului Patapie au fost găsite acolo întregi. Sfântul ţinea în mână o cruce mare de lemn, iar lângă el se afla un pergament cu numele lui şi câteva monede bizantine. Sfintele moaşte erau acoperite cu frunze mari care, în mod minunat, rămăseseră verzi şi proaspete vreme de 500 de ani.

Actuala mânăstire a fost reactivată din 1952 ca mânăstire de maici după dorinţa Sfântului Patapie care s-a arătat în vis unui tânăr student, viitorul părinte Nectarie, fondatorul mânăstirii şi, mai târziu, mitropolitului locului. După descoperirea sfintelor moaşte, aici s-au făcut nenumărate minuni şi vindecări, în special de cancer. Mulţi dintre pelerinii care au ajuns la mânăstire au fost ”invitaţi” de Sfântul Patapie care le-a apărut în vise sau vedenii şi le-a cerut să vină să-l viziteze ”la casa lui din Loutraki”.

Manastirea Sfantul Patapie - Loutraki situata in Corint, Grecia

Troparul Cuviosului Patapie

Laudă a creştinilor şi apărător al monahilor te-ai arătat, Patapie, părintele nostru. Prin nevoiţă, prin patimi şi rugăciuni ai acum îndrăznire către Dumnezeu a mijloci neîncetat pentru noi, creştinii, cei păcătoşi şi vrednici de osândă. Slavă Celui Ce S-a proslăvit prin tine, slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui Ce ne-a luminat pe noi prin nevoinţa ta.

autor: Silviu Andrei-Vlădăreanu

sursa: Lumea Credintei nr. 12/2010

 

Anunțuri

Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos: „Cardul Cetăţeanului Ceresc”

9 Decembrie, 2010 § 1 comentariu

În cele de mai jos veţi putea citi un fragment dintr-o omilie ţinută de Kir Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie în Catedrala Sfântul Andrei din Patras în timpul Sfintei Liturghii solemne pe 30 noiembrie 2010. În această parte a predicii el abordează problema Cardului Cetăţeanului, care este programat să fie pus în aplicare în Grecia luna viitoare şi împotriva căruia au protestat foarte mulţi greci. Fundamentul temerii cu privire la acest card se învârte în jurul întrebării dacă acesta (cardul) poartă sau nu numărul 666 şi, astfel, să fie premergător la semnul fiarei proorocit în Cartea Apocalipsei. Unii clerici şi monahi au atras atenţia cu privire la această teamă, în timp ce alţii au încercat să aibă o atitudine mai rezervată faţă de problemă (a se vedea aici şi aici ). Această situaţie a făcut ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să abordeze această problemă. Mitropolitul Hierotheos, ca unul dintre cei mai respectaţi ierarhi ai Bisericii din Grecia, a prezentat sobru reflecţiile sale în mijlocul unei mulţimi de mii de oameni care merită să fie reflectată de către toţi creştinii ortodocşi. Predica întreagă poate fi citită aici în limba greacă care are ca subiect principal viaţa şi misiunea Apostolului Andrei.

Hristos a spus ucenicilor săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28).

Cu această credinţă, Sfântul Andrei a înfruntat moartea şi a devenit un om ceresc, fără teamă în Hristos. Apostolul Pavel a explicat această situaţie când a scris: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 38-39). Hristos a sălăşlui în el şi nu a fost biruit de nici o teamă.

Într-un pasaj minunat din secolul al doilea  din Epistola către Diognet această credinţă este prezentă printre creştini: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi cetăţeni (oameni) nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini”[1]. Pentru că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20).

Şi acest lucru se întâmplă pentru că, din nou, după cum găsim în Epistola după Diognet, „locuiesc pe pământ dar sunt cetăţeni ai cerului.[2] Se supun legilor rânduite de stat[3], dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.”[4]

Este extrem de uimitor Sfântul Ioan Gură de Aur când spune despre creştinii că nu sunt pur şi simplu „cetăţenii” acestei lumi, ci „călători” (trecători) spre cetatea cerească. El scrie: „Nu spune «Eu am această cetate» sau «acea cetate». Nimeni nu are nici o cetate. Cetatea noastră este o cetate cerească…”. Prin urmare, în realitate, suntem „călători” (trecători) spre cetatea cerească. Acest lucru este în acord cu ceea ce Sfântul Pavel spune: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Noi suntem „călători spre cer” şi „cetăţeni cereşti”.

Cu toate acestea, noi, creştinii contemporani, fraţii mai mici ai unor astfel de mari sfinţi şi învăţători soborniceşti, dacă nu avem sfinți precum Sfântul Andrei, trăim în mare sărăcie, suntem fricoşi, ne temem de cel mai mic vrăjmaş, chiar şi de propria noastră umbră. Suntem prizonierii egoismului nostru, ne închidem noi înşine în celule înguste, suntem stăpâniţi de nesiguranţă.

Ne temem de aproapele nostru, pentru că noi considerăm pe fiecare om o ameninţare. Ne temem de Diavolul şi de Antihrist, ceea ce nu a fost preocuparea sfinţilor. Oricine se uneşte cu Hristos şi iubeşte fraţii şi surorile sale nu poate să se teamă de nimeni, deoarece, conform Sfântului Ioan Evanghelistul: „iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18.).

Un scriitor cunoscut vorbeşte despre anxietatea omului modern pe care o compară cu Fotie Kontoglou, artist bine-cunoscut creştin, care a fost inspirat de dragostea lui Dumnezeu. El scrie:

„Traversezi drumul şi vezi mii de oameni şi spui: «Acest drum este un cimitir de mers pe jos şi. Toţi aceşti oameni au murit sau vor muri. Precum oile, precum păsările, la un moment dat călca praful şi trotuarele şi în clipa următoare vor fi pierdute, ca şi cum ei nu ar fi existat.». Şi deodată vezi pe cineva şi te cutremură cu bucurie. Spui: «Acesta nu va muri. Acesta are un suflet. El ia materia şi o transformă în spirit. I-a fost dată puţină viaţă trecătoare şi o face veşnică. Ochii săi strălucesc şi mâinile lui sunt pline de nerăbdare si putere. Şi atunci când este copleşit de amărăciune, el începe să cânte un tropar: „Apărătoare Doamnă” sau „Să tacă tot trupul omenesc”. Şi amărăciunea este alungată şi pământul se schimbă şi Kontoglou, cu părul creţ şi ochi săi mari, intră întreg în Paradis.”

Acesta este modul în care vieţuiesc sfinţii, fără teamă, fără nesiguranţă, dar cu puterea şi plinătatea vieţii. În acest fel ei înfruntă încercările vieţii şi astfel ei înfruntă cu tărie frica morţii.

Iubiţii mei,

Mulţi dintre noi îşi pun întrebări cu privire la Cardul Cetăţeanului care este pe cale să apară. Desigur, Sfântul Sinod este deja angajat în această problemă. Membrii aleşi din Sfântul Sinod Permanent, dintre care unii sunt prezenţi astăzi în această Sfântă Liturghie solemnă, au un profund sentiment de responsabilitate, posedă o judecată ecleziastică şi o conştiinţa ortodoxă, şi vor decide cu privire la această problemă în mod responsabil şi serios. Şi trebuie să avem încredere în Sfântul Sinod, nu suntem „oile fără păstori” (Matei 9,36).

Oricum ar fi, ce este mai grabnic de făcut este să primim „cadrul de cetăţean ceresc”. Sfinţi, precum Sfântul Andrei, au călătorit pe drumul spre cetatea cerească, depăşind toate încercările din viaţa lor, şi chiar au înfruntat, cu puterea Duhului Sfânt, mâna de fier a Imperiului Roman, care a avut simboluri păgâne de cult şi s-au închinat împăratului ca unui zeu. Sfinţii au primit cardul de cetăţean ceresc şi s-au făcut cetăţeni ai cerului.

Şi noi trebuie să îi imităm, să le urmăm exemplul. Aceasta înseamnă că noi trebuie să ne unim cu Hristos, să punem numele lui Hristos în inimile noastre, după cu cuvintele din Apocalipsa: „Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor.” (Apocalipsa 14, 1).

Acest nume al Mielului şi al Tatălui pe fruntea credincioşilor creştini, în conformitate cu Sfântul Areta, Episcopul Noii Cezarei: „Sunt pecetluiţi cu lumina dumnezeiască a Feţei Sale Dumnezeieşti…” Apoi, se vor împlini cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: „Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume.” (I Ioan 4, 4).

Trăind această viaţă în Hristos în cadrul Bisericii, nu ne vom teme de nimeni, vom fi liberi în Hristos, vom călători de la egoism la iubirea divină şi iubirea de semeni, şi micul spaţiu în care trăim se va deschide pentru a deveni universal şi vom fi cetăţeni cereşti. Noi nu vom fi chinuiţi de această „cetate stătătoare”, cu toate fenomenele sale deprimante, ci vom fi însuflețiți de „aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), „al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu” (Evrei 11, 10 ).

Traducere la mâna a doua şi cu multe stângăcii de Silviu Cluci după John Sanidopoulos


[1] Epistola către Diognet V, 1,5 în volumul 15 din colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” – Scrierile Părinţilor apostolici, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, pp. 339-340.

[2] Filipeni 3, 20; Evrei 13, 14: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”.

[3] Romani 13, 1: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.”; Tit 3, 1: „Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun”; I Petru 2, 13: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor”.

[4] Epistola către Diognet V, 9-10, ed. cit., p. 340.

[blip.tv http://blip.tv/play/g7h_gpGBIAI%5D

„Europa o reprezintă pe femeia gârbovă” – tâlcuirea Sfântului Nicolae Velimirovici la pericopa vindecării femeii gârbove (Luca 13, 10-17)

6 Decembrie, 2010 § 3 comentarii

Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea aceea o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului şi viermii din praf, şi respira praf şi toate duhorile pământului. Dar Hristos s’a milostivit de ea, şi i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile; şi îndată s’a îndreptat, şi slăvea pre Dumnezeu. /Lc. 13:12-13/

Tâlcuirea modernă: din toate continentele acestei lumi, Europa o reprezintă pe femeia gârbovă. De când întâi-stătătorii duhovniceşti ai Europei, fără ştiinţa şi voia popoarelor Europene, s’au rupt de adevărata Biserică a lui Hristos, din Răsărit, de atunci omenirea Europeană a început din ce în ce mai mult să se gârbovească şi să-şi aplece capul spre pământ. Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viaţa omenirii Europene, căci în acest veac capul omenirii s’a aplecat atât de jos, încât s’a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului, şi nu mai poate respira decât duhorile pământului. Să-i vorbeşti despre cer înseamnă să-i vorbeşte despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă e atât de gârbovită încât, cu simţurile ei, nu poate percepe decât ceea ce e jos, ce e din pământ, ce e mai prejos de om. Din această perspectivă a femeii gârbove trebuie privită şi preţuită întreaga viaţă a Europei din veacurile trecute. Din această perspectivă a luminii, cea a unei femei gârbove ce priveşte în pământ, s’a dezvoltat ştiinţa, arta, economia, politica şi întreaga viaţă omenească, individuală şi socială – îndeosebi viaţa omenească. Privind numai la pământ, s’a explicat totul prin pământ. Văzând numai pământul, s’a luptat doar pentru pământ. Auzind numai pământul, toată ştiinţa omenească s’a lăsat purtată de freamătul pământului umed. Simţind numai miasma putreziciunii pământeşti, acel miros a covârşit toate bine-plăcutele miresme cereşti. Mintea omenească s’a preocupat doar cu cercetarea celor pe care le poate vedea cu ochiul, auzi cu urechea şi mirosi cu nasul, s’a încredinţat adică pământului şi numai pământului – aceasta era înţelegerea femeii gârbove. Sute de aparate a născocit mintea femeii gârbove, ca să cerceteze pământul şi cele din pământ. A cercetat toate plantele şi rădăcinile, viermii mari şi mici, şi pe cei foarte mici, pe cei văzuţi şi pe cei nevăzuţi. Femeia gârbovă şi-a înarmat ochii cu microscoape şi cu ochelari fini, ca să vadă cu de-amăruntul tot muşuroiul de viermi. Pe toate le-a văzut, pe toate le-a aflat, şi a vestit cerului şi pământului că nu există nimic afară de viermi, mari şi mici, văzuţi şi nevăzuţi, gânditori şi negânditori, că omul este numai un vierme între viermi, iar deasupra viermilor, un supra-vierme.[1] Atât a putut vedea femeia gârbovă, şi nimic mai mult. Ca să vadă mai mult, ar fi trebuit să fie dreaptă, cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă către lumea de sus. Iar acea lume de sus nu este un muşuroi de viermi, ci Ierusalimul cel de sus, oastea Domnului cea luminată şi strălucitoare, alcătuită din minunata ierarhie cerească a Serafimilor, Heruvimilor, a Scaunelor, Domniilor, Puterilor, Stăpâniilor şi Începătoriilor, a Arhanghelilor şi Îngerilor, şi din mulţime nenumărată de Drepţi şi Plăcuţi ai lui Dumnezeu. Femeia gârbovă nu poate vedea întregul Ierusalím de sus, întreaga lume duhovnicească de deasupra omului. Ea vede doar ce-i mai jos de ea, nicidecum ce-i mai presus. De aceea, tot ce-a cugetat şi a făurit de-a lungul ultimelor câtorva veacuri a cugetat şi a făurit pe nisip, pe praf, pe pământ şi pe noroi, pe cele pe care le putea vedea şi simţi sub ea. Cine va înţelege privind în această lumină evoluţia omenirii Europene de la ruperea de Biserică, acela va înţelege tot. Aşa cum pescarul de pe râul mâlos miroase a mâl, aşa şi întreaga cultură Europeană, cu ştiinţa şi filosofia ei, cu arta şi religia, şi cu întreaga ei cultură, miroase toată a mâl, a pământ, a praf – singurele lucruri pe care o femeie gârbovă le poate vedea. Hristos este singurul tămăduitor al gârbovirii.

Pricina gârbovirii Europei stă în călcarea legii lui Dumnezeu, şi mai cu seamă în necinstirea părinţilor săi. Nimic nu pedepseşte Dumnezeu cu mai multă asprime decât păcatul copiilor împotriva părinţilor, căci este un păcat împotriva Părintelui ceresc. De aceea Domnul i-a binecuvântat dintru început pe cei ce îşi cinstesc părinţii, pe tatăl şi pe mama lor, ca pe un simbol al lui Dumnezeu însuşi; de aceea i-a blestemat pe cei ce îşi batjocoresc părintele, aşa cum s’a întâmplat cu Ham, fiul lui Nóe, care l-a batjocorit pe tatăl său. Cinsteşte pre tatăl tău şi pe muma ta, /Mat. 15:4/ aceasta este esenţa, inima tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Cine îşi cinsteşte părintele pământesc, acela îşi cinsteşte şi Părintele ceresc. Pe această învăţătură de jos este întemeiată învăţătura de sus. Cine nu-şi cinsteşte tatăl şi mama, pe care îi vede, cum Îl va cinsti pe Dumnezeu Tatăl, pe care nu Îl vede?

Începutul întregii gârboviri a Europei a fost necinstirea părinţilor, a celor trupeşti şi a celor duhovniceşti. De atunci a început să-i crească cocoaşa din spate, precum cea a cămilei, de atunci a început să i se împreuneze capul cu genunchii. De aceea nu vede nimic din cele cereşti şi nu înţelege nimic din cele duhovniceşti. Ea vede şi înţelege numai ce e vierme sau muşuroi de viermi.

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, şi învăţaţi să vă cinstiţi părinţii. Aceasta este toată porunca lui Dumnezeu, temelia tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. Cinsteşte pre tatăl tău şi pre muma ta, ca să fie ţie bine şi să trăieşti mult pre pământul cel bun, carele Domnul Dumnezeul tău dă ţie. /Ieş. 20:12/ Iar noi adăugăm, în duhul Evangheliei: şi să moşteneşti împărăţia Tatălui tău ceresc, cea fără de sfârşit. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei

Omilia Mitropolitului Teofan la Duminica vindecării femeii gârbove (Luca 13, 10-17)

5 Decembrie, 2010 § 1 comentariu

Cuvioase părinte stareţ, cuvioşi părinţi, iubiţi fraţi, iubiţi credincioşi,

Dumnezeu ne-a binecuvântat în această zi să fim aici în măreaţa biserică a Mănăstirii Trei Ierarhilor pentru o clipă de har izvorâtă din Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Suntem deja în luna decembrie, iarna stăpâneşte deja creaţia lui Dumnezeu din aceste locuri. Pese doar câteva săptămâni, cu mila Celui Atotputernic, vom fi în inima sărbătorii Naşterii Domnului, praznicul anului nou şi marea sărbătoare a Botezului Domnului Iisus Hristos. Febra, mai bine zis agitaţia sărbătorilor, începe deja să se simtă: cumpărături, pregătiri pentru praznic, pregătiri pentru concediu, pentru noaptea dintre trecere dintr-un an în celălalt. Viaţa curge, un an se scurge, un altul se apropie. Anul care tocmai se încheie nu este un an tocmai uşor: ispitiri multe, încercări numeroase, împlinindu-se ceea ce s-a rostit înaintea citirii Apostolului, că „tăria mea şi lauda mea este Domnul, (…) certând m-a certat Domnul, dar (totuşi) morţii nu m-a dat.” (Psalmul 117, 14, 18). Ne-a certat Domnul în acest an cu multe greutăţi. Ispitirile au fost multe, dar iată, prin mila Lui, suntem în viaţă, morţii El nu ne-a dat.

Este vreme potrivită, este ocazie binecuvântată să medităm la toate slăbiciunile noastre – la toată gârbovia noastră – care au definit trecerea noastră prin acest an. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „acela care îşi aminteşte în permanenţă de păcatele sale, Dumnezeu le uită pe acestea”. Amintindu-ne de slăbiciunile noastre, aducem asupra noastră iertarea lui Dumnezeu faţă de aceste păcate, faţă de aceste slăbiciuni. Spun aceasta pentru că, acum câteva clipe, la Dumnezeiasca Liturghie, s-a rostit un text din Evanghelia după Sfântul Luca în care ni se aşează în faţă slăbiciunea unei femei care „de optsprezece ani era gârbovă”, spune Evanghelia. Păcatele probabil, păcatele tinereţii ei, păcatele strămoşilor ei, neputinţa ei fizică au făcut în aşa fel încât ea să nu mai aibă putere să privească cerul. Era încovoiată, era gârbovă, privea doar pământul. Domnul Hristos o vede, spune Sfântul Luca, şi aşează mâna pe capul ei şi îi rosteşte cuvântul vindecător: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!”(Luca 13, 12). Fiecare om are cel puţin o neputinţă. Unul este cuprins de o suferinţă sau alta, celălalt este prea mândru, pentru un al treilea orgoliul şi ambiţia nemăsurate se aşează în adâncul inimii sale, pentru un altul pofta de putere sau avere sau un păcat trupesc aduc mult întuneric şi beznă în viaţa lui. În toate aceste slăbiciuni, gârbovii şi probleme, omul din totdeauna şi omul zilele noaste aleargă: unul la medic, altul la psiholog, altul la vrăjitoare, altul încearcă să-şi rezolve problema prin relaţii, prin mită sau corupţie. Prin mila lui Dumnezeu, în faţa atâtor numeroase slăbiciuni, sunt şi oameni care, precum femeia gârbovă care s-a îndreptat spre sinagoga timpului său, (anumite persoane) se îndreaptă spre Biserică, îşi recunosc neputinţa şi gârbovia trupească şi mai ales cea sufletească. Se îndreaptă spre Biserică pentru că ştiu că acolo Hristos aşează mâna Sa Dumnezeiască peste creştetul lor şi, într-o formă diferită de la un caz la altul, Hristos rosteşte cuvântul vindecător: „Fiică ridică-te, fiule fii eliberat de neputinţa ta”.

Pentru ca acest lucru, însă, să se împlinească, omul trebuie să fie înarmat cu armele lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, în scrisoarea trimisă către Efeseni, capitolul 6 – scrisoare care s-a citit astăzi înaintea lecturării textului Evangheliei – ne pune, ne aminteşte, ne îndeamnă să luăm armele lui Dumnezeu, pentru ca gârbovia sufletească să fie învinsă, pentru ca vindecarea adusă de Domnul Hristos să fie consistentă şi de durată. Spune dumnezeiescul apostol: „Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului”, zice el. Şi continuă „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, adică ispitele noastre nu vin doar din dorinţe trupeşti, ci lupta noastră este mult mai mare, spune el, este „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” „Pentru aceea”, spune apostolul, „luaţi toate armele lui Dumnezeu”. Care sunt aceste arme? Ne spune el: îmbrăcaţi-vă „mijlocul vostru cu adevărul” – prima armă; luaţi „platoşa dreptăţii” – cea de-a doua; „încălţaţi picioarele voastre cu Evanghelia păcii” – pacea, cea de-a treia; „luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.” – credinţa, cea de-a patra; „luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”(Efeseni 13, 10-17).

Prin aceste arme, drept-slăvitori creştini, şi mai ales prin sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu – care este în esenţă rugăciunea – omul se întăreşte în vindecarea primită de la Domnul Hristos şi luptă împotriva atâtor duhuri care se îndreaptă asupra lui şi se aşează cu greutate pe trupul sufletului pentru a-l îndoi pe acesta, a-l gârbovi, a-l obliga să se uite doar în pământ. Da, viaţa omului este o luptă. Dumnezeu ne înzestrează cu armele sale. În acelaşi timp însă, din această luptă, care este în cele din urmă prelungirea crucii lui Hristos în viaţa noastră, omul primeşte nebănuită mângâiere. Dumnezeiescul Apostol Pavel spune că „precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(II Corinteni 1, 5), iar Sfântul Isihie Sinaitul spune că „acela care luptă să-şi lipească pe buzele inimii sale în permanenţă numele lui Iisus, acela va câştiga neapărat liniştire în sufletul său”.

Ne apropiem de sărbătoarea Naşterii Domnului. Îngerii vestesc minunea, păstorii se pregătesc să îngenuncheze în faţa minunii, magii vin de departe pentru a fi aflat în contemplaţie dumnezeiască în faţa minunii petrecută în peştera din Betleem. Suntem chemaţi în această perioadă să ne îmbrăcăm în veşmânt de înger, în veşmânt de mag, în veşmânt de păstor pentru a fi pregătiţi să ne aflăm în faţa minunii pogorârii lui Dumnezeu pe pământ. Pentru aceasta se cuvine să luăm armele amintite de dumnezeiescul Apostol Pavel şi, lipindu-ne numele Dumnezeiescului Hristos pe buzele inimii noastre, vom găsi cu certitudine picătura de linişte sufletească în inima noastră prea mult agitată, vom găsi cu certitudine o picătură de apă vie care să se aşeze pe buzele sufletului nostru însetat după linişte sufletească, după mângâiere duhovnicească, în esenţă după legătura cu cerul.

Dumnezeu să ne binecuvânteze pentru a parcurge acest drum de câteva săptămâni până la slăvita sărbătoare a Domnului Hristos, pentru ca sufleteşte, dar nu mai puţin real, avându-L în faţa noastră, mai bine zis în lăuntrul peşterii din Betleem să cântăm şi noi împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14) Amin!

Notă: Această omilie a fost rostită astăzi 5 decembrie 2010 de către IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în cadrul Sfintei Liturghii de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi.

4 decembrie – Sfanta Mare Mucenita Varvara (octrotitoarea minerilor)

4 Decembrie, 2010 § Lasă un comentariu

În ziua de 4 decembrie Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin († 749), Cuviosul Ioan, episcopul Polivotului, făcătorul de minuni (sec. VIII), Sfinţii Mucenici Hristodul şi Hristodula fecioara, Sfântul noul Sfinţit Mucenic Serafim, episcopul Fanarului, şi pe Sfânta Muceniţă Iuliana.

Sfânta Mare Muceniţă Varvara a pătimit pentru Hristos în anul 306, în timpul împăratului Galeriu (292-311). Sfânta Varvara a fost singurul copil al păgânului Dioscor din oraşul Heliopolis (Egipt), care o ţinea sub pază în palatul său. Privind din înălţimea palatului peste întinsul pământului, Varvara şi-a dat seama că nu zeii, ci altcineva trebuie să fi făcut cerul şi pământul. Şi-a dat seama că este un Mare Stăpân al Lumii, dar nu ştia cum se numeşte. Varvara a ieşit din palat şi împrietenindu-se cu nişte tinere creştine a aflat adevărul. Dumnezeu i-a scos în cale şi un preot din Alexandria care venise în Heliopolis în haine de negustor. Acesta i-a descoperit marea taină a creştinătăţii, taina mântuirii lumii; a învăţat-o credinţa în Iisus Hristos şi a botezat-o. Aflând că fiica lui s-a creştinat, Dioscor a vrut să o ucidă pe Varvara, însă aceasta a scăpat fugind. Ajungând înaintea unui munte şi nemaiavând unde să se ascundă de mânia tatălui ei, s-a rugat lui Dumnezeu să o salveze. Domnul a auzit pe roaba Sa şi îndată a despărţit peretele de piatră al muntelui şi a intrat în acea despărţitură care s-a şi închis. Neîncetând să o caute, tatăl ei a găsit-o în cele din urmă într-o peşteră şi fără milă a luat-o şi a dus-o înaintea conducătorului Marcian. Sfânta Varvara a fost supusă supliciilor pe care le-a răbdat cu puterea credinţei. Vindecându-i-se rănile, Marcian s-a mirat şi i-a zis: „Adu jertfă zeilor şi le mulţumeşte că te-au făcut sănătoasă”. Sfânta Varvara a refuzat, mărturisind în continuare pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Văzând chinurile la care era supusă, Iuliana a strigat din mulţime, ruşinând pe Marcian pentru faptele sale. Iuliana a fost şi ea chinuită şi, în cele din urmă, Varvara şi Iuliana au primit cununa muceniciei. Sfânta Mare Muceniţă Varvara a fost ucisă chiar de tatăl ei.

sursa: ziarullumina.ro

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Decembrie, 2010 at Cidade de Deus.