Omilia Mitropolitului Teofan la Duminica vindecării femeii gârbove (Luca 13, 10-17)

5 Decembrie, 2010 § 1 comentariu

Cuvioase părinte stareţ, cuvioşi părinţi, iubiţi fraţi, iubiţi credincioşi,

Dumnezeu ne-a binecuvântat în această zi să fim aici în măreaţa biserică a Mănăstirii Trei Ierarhilor pentru o clipă de har izvorâtă din Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Suntem deja în luna decembrie, iarna stăpâneşte deja creaţia lui Dumnezeu din aceste locuri. Pese doar câteva săptămâni, cu mila Celui Atotputernic, vom fi în inima sărbătorii Naşterii Domnului, praznicul anului nou şi marea sărbătoare a Botezului Domnului Iisus Hristos. Febra, mai bine zis agitaţia sărbătorilor, începe deja să se simtă: cumpărături, pregătiri pentru praznic, pregătiri pentru concediu, pentru noaptea dintre trecere dintr-un an în celălalt. Viaţa curge, un an se scurge, un altul se apropie. Anul care tocmai se încheie nu este un an tocmai uşor: ispitiri multe, încercări numeroase, împlinindu-se ceea ce s-a rostit înaintea citirii Apostolului, că „tăria mea şi lauda mea este Domnul, (…) certând m-a certat Domnul, dar (totuşi) morţii nu m-a dat.” (Psalmul 117, 14, 18). Ne-a certat Domnul în acest an cu multe greutăţi. Ispitirile au fost multe, dar iată, prin mila Lui, suntem în viaţă, morţii El nu ne-a dat.

Este vreme potrivită, este ocazie binecuvântată să medităm la toate slăbiciunile noastre – la toată gârbovia noastră – care au definit trecerea noastră prin acest an. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „acela care îşi aminteşte în permanenţă de păcatele sale, Dumnezeu le uită pe acestea”. Amintindu-ne de slăbiciunile noastre, aducem asupra noastră iertarea lui Dumnezeu faţă de aceste păcate, faţă de aceste slăbiciuni. Spun aceasta pentru că, acum câteva clipe, la Dumnezeiasca Liturghie, s-a rostit un text din Evanghelia după Sfântul Luca în care ni se aşează în faţă slăbiciunea unei femei care „de optsprezece ani era gârbovă”, spune Evanghelia. Păcatele probabil, păcatele tinereţii ei, păcatele strămoşilor ei, neputinţa ei fizică au făcut în aşa fel încât ea să nu mai aibă putere să privească cerul. Era încovoiată, era gârbovă, privea doar pământul. Domnul Hristos o vede, spune Sfântul Luca, şi aşează mâna pe capul ei şi îi rosteşte cuvântul vindecător: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!”(Luca 13, 12). Fiecare om are cel puţin o neputinţă. Unul este cuprins de o suferinţă sau alta, celălalt este prea mândru, pentru un al treilea orgoliul şi ambiţia nemăsurate se aşează în adâncul inimii sale, pentru un altul pofta de putere sau avere sau un păcat trupesc aduc mult întuneric şi beznă în viaţa lui. În toate aceste slăbiciuni, gârbovii şi probleme, omul din totdeauna şi omul zilele noaste aleargă: unul la medic, altul la psiholog, altul la vrăjitoare, altul încearcă să-şi rezolve problema prin relaţii, prin mită sau corupţie. Prin mila lui Dumnezeu, în faţa atâtor numeroase slăbiciuni, sunt şi oameni care, precum femeia gârbovă care s-a îndreptat spre sinagoga timpului său, (anumite persoane) se îndreaptă spre Biserică, îşi recunosc neputinţa şi gârbovia trupească şi mai ales cea sufletească. Se îndreaptă spre Biserică pentru că ştiu că acolo Hristos aşează mâna Sa Dumnezeiască peste creştetul lor şi, într-o formă diferită de la un caz la altul, Hristos rosteşte cuvântul vindecător: „Fiică ridică-te, fiule fii eliberat de neputinţa ta”.

Pentru ca acest lucru, însă, să se împlinească, omul trebuie să fie înarmat cu armele lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, în scrisoarea trimisă către Efeseni, capitolul 6 – scrisoare care s-a citit astăzi înaintea lecturării textului Evangheliei – ne pune, ne aminteşte, ne îndeamnă să luăm armele lui Dumnezeu, pentru ca gârbovia sufletească să fie învinsă, pentru ca vindecarea adusă de Domnul Hristos să fie consistentă şi de durată. Spune dumnezeiescul apostol: „Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului”, zice el. Şi continuă „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, adică ispitele noastre nu vin doar din dorinţe trupeşti, ci lupta noastră este mult mai mare, spune el, este „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” „Pentru aceea”, spune apostolul, „luaţi toate armele lui Dumnezeu”. Care sunt aceste arme? Ne spune el: îmbrăcaţi-vă „mijlocul vostru cu adevărul” – prima armă; luaţi „platoşa dreptăţii” – cea de-a doua; „încălţaţi picioarele voastre cu Evanghelia păcii” – pacea, cea de-a treia; „luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.” – credinţa, cea de-a patra; „luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”(Efeseni 13, 10-17).

Prin aceste arme, drept-slăvitori creştini, şi mai ales prin sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu – care este în esenţă rugăciunea – omul se întăreşte în vindecarea primită de la Domnul Hristos şi luptă împotriva atâtor duhuri care se îndreaptă asupra lui şi se aşează cu greutate pe trupul sufletului pentru a-l îndoi pe acesta, a-l gârbovi, a-l obliga să se uite doar în pământ. Da, viaţa omului este o luptă. Dumnezeu ne înzestrează cu armele sale. În acelaşi timp însă, din această luptă, care este în cele din urmă prelungirea crucii lui Hristos în viaţa noastră, omul primeşte nebănuită mângâiere. Dumnezeiescul Apostol Pavel spune că „precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(II Corinteni 1, 5), iar Sfântul Isihie Sinaitul spune că „acela care luptă să-şi lipească pe buzele inimii sale în permanenţă numele lui Iisus, acela va câştiga neapărat liniştire în sufletul său”.

Ne apropiem de sărbătoarea Naşterii Domnului. Îngerii vestesc minunea, păstorii se pregătesc să îngenuncheze în faţa minunii, magii vin de departe pentru a fi aflat în contemplaţie dumnezeiască în faţa minunii petrecută în peştera din Betleem. Suntem chemaţi în această perioadă să ne îmbrăcăm în veşmânt de înger, în veşmânt de mag, în veşmânt de păstor pentru a fi pregătiţi să ne aflăm în faţa minunii pogorârii lui Dumnezeu pe pământ. Pentru aceasta se cuvine să luăm armele amintite de dumnezeiescul Apostol Pavel şi, lipindu-ne numele Dumnezeiescului Hristos pe buzele inimii noastre, vom găsi cu certitudine picătura de linişte sufletească în inima noastră prea mult agitată, vom găsi cu certitudine o picătură de apă vie care să se aşeze pe buzele sufletului nostru însetat după linişte sufletească, după mângâiere duhovnicească, în esenţă după legătura cu cerul.

Dumnezeu să ne binecuvânteze pentru a parcurge acest drum de câteva săptămâni până la slăvita sărbătoare a Domnului Hristos, pentru ca sufleteşte, dar nu mai puţin real, avându-L în faţa noastră, mai bine zis în lăuntrul peşterii din Betleem să cântăm şi noi împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14) Amin!

Notă: Această omilie a fost rostită astăzi 5 decembrie 2010 de către IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în cadrul Sfintei Liturghii de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi.

Tagged: , ,

§ One Response to Omilia Mitropolitului Teofan la Duminica vindecării femeii gârbove (Luca 13, 10-17)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Omilia Mitropolitului Teofan la Duminica vindecării femeii gârbove (Luca 13, 10-17) at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: