IPS Bartolomeu – Marturii despre sine

31 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

Puteti citi si “Profesionistul” Bartolomeu Valeriu Anania.

Mitropolitul Bartolomeu Anania a trecut la cele vesnice. Dumnezeu sa-l odihneasca in randurile dreptilor!

31 Ianuarie, 2011 § 1 comentariu

Mitropolitul Clujului, IPS Bartolomeu, care se afla internat într-o rezervă specială a Secţiei de Terapie Intensivă din cadrul Clinicii de Chirurgie nr. I din Cluj-Napoca, a trecut la cele vesnice luni seara. Decesul a fost anunţat oficial de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

„Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”, se spune într-un comunicat remis agenţiei MEDIAFAX, de către Consiliu Eparhial.

„Înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi, trupul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecţiuni care i-au marcat ultima perioadă de viaţă. Trupul celui care a fost timp de 18 ani Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde toţi cei care doresc îi vor putea aduce un ultim omagiu”, se mai arată în comunicat.

Ziua înmormântării, în cripta ierarhilor din altarul Catedralei Mitropolitane, va fi anunţată ulterior.

„În toate aceste zile de doliu, ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii noastre vor înălţa rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi dumnezeiasca fericire a sufletului nobil al Părintelui nostru Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu şi pentru veşnica sa odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de aleşii săi. „Dumnezeu să îl odihnească în pace şi pe toţi cei îndureraţi să îi aline cu mângâierea Duhului Sfânt!”, arată comunicatul.

***

Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, IPS Bartolomeu Anania, s-a născut în 18 martie 1921, în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea, primind la botez numele de Valeriu.

El a urmat şcoala primară din localitatea natală, după care a fost înscris la Seminarul „Central” din Bucureşti. În anul 1943 a absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, obţinând diploma de Bacalaureat.

Valeriu Anania a urmat cursurile Facultăţii de Medicină şi Conservatorul de Muzică din Cluj, între 1944 şi 1946, pe care nu le-a terminat, dar şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi ale Academiilor Teologice din Cluj şi Sibiu, fiind licenţiat la Sibiu în 1948.

În luna iunie 1946, în timp ce era student la Cluj şi preşedinte al Centrului studenţesc „Petru Maior”, a condus greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă, după care a urmat un şir lung de arestări şi expulzări. Sub regimul comunist, Bartolomeu Anania a efectuat şase ani de detenţie, între 1958-1964.

Pe 2 februarie 1942 când a fost tuns în monahism la mănăstirea „Antim” din Bucureşti şi primit numele de călugărie Bartolomeu.

El a fost hirotonit ierodiacon, la 15 martie 1942, şi şi-a desfăşurat activitatea în această calitate la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş, între 1943 şi 1947, după care a devenit stareţ la Mănăstirea Topliţa, inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, între 1949 şi 1950, decan al centrului de îndrumare misionară şi socială a clerului, la Curtea de Argeş în perioada 1951-1952.

Între anii 1965-1976 a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada. În aceeaşi perioadă a fost membru a două Comisii ale Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din cele două Americi.

În anul 1967 a fost hirotonit întru ieromonah, acordându-i-se, din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, rangul de arhimandrit.

În timpul perioadei petrecute în SUA, Bartolomeu Anania a ţinut conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor, Honolulu, şi a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, în Egipt, Etiopia şi India.

Reîntors în ţară, a fost directorul Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al BOR, între 1976 şi 1982.

În anul 1982 s-a retras la mănăstirea Văratec, unde a început să lucreze la revizuirea traducerii în limba română a Sfintei Scripturi.

În ziua de 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar în 7 februarie a fost instalat în Catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca.

În 24 martie 2006, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului a fost ridicată la rangul de Mitropolie a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, iar IPS Bartolomeu a devenit mitropolit.

Pe lângă calitatea de înalt ierarh ortodox, Bartolomeu Anania a desfăşurat şi o amplă activitate de scriitor şi traducător, primind în anul 1982 premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru titular a fost.

De asemenea, de-a lungul anilor, a fost cinstit cu o serie de premii şi medalii culturale printre care se numără premiul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul „Greul pământului” (1982), premiul special pentru volumul „Din spumele mării”, obţinut la Salonul de carte din Oradea (1995), marele premiu pentru poezie al Festivalului internaţional de poezie „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca (1999), premiul pentru „Opera omnia”, al Uniunii Scriitorilor Cluj (2001).

Bartolomeu a primit numeroase distincţii şi medalii, printre care diploma şi medalia Academiei de Artă, Cultură şi Istorie din Brazilia (2000), dar şi medalia jubiliară „Mihai Eminescu” şi Ordinul Naţional pentru Merit în gradul de Mare Cruce (2000) din partea Preşedinţiei României, Crucea Patriarhală – Bucureşti, Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel al Patriarhiei Antiohiei.

Bartolomeu Anania a fost Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babes-Bolyai” (UBB), Cluj-Napoca, senator de onoare şi membru al Marelui Senat al UBB şi a fost numit cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca în anul 1996.

Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a tradus Biblia – o muncă de Sisif, care a durat peste zece ani şi care a fost tipărită în anul 2001, şi-a scris „Memoriile”, în 2008, considerate literatură pură, a publicat poezii, volume de proză şi piese de teatru şi a scris sute de Pastorale şi predici, pentru credincioşii pe care i-a păstorit.

În predicile sale, rostite mai ales la Mănăstirea Nicula, când oficia Liturghia de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, înaltul ierarh ortodox a transmis o serie de mesaje cu tentă ecologistă, într-o predică din 2006 susţinând o pledoarie împotriva poluării, în care a acuzat că românii nu sunt în stare să păstreze cum se cade „această grădină a Maicii Domnului, care se cheamă România”.

IPS Bartolomeu a transmis, de asemenea, o serie de mesaje care incriminau consumul de droguri în rândul tinerilor şi semnalau nocivitatea televiziunii.

În ultima Pastorală de Crăciun din 2010, transmisă în timp ce era pe patul de spital, mitropolitul Clujului, arăta că, din păcate, există destui creştini care sărbătoresc „un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici”.

După cel de-al doilea război mondial, IPS Bartolomeu a fost unul dintre liderii protestelor anticomuniste studenţeşti din 1946 din Cluj, iar ulterior a ajuns în temniţele comuniste, ca deţinut politic.

A fost acuzat de colaborare cu fosta Securitate, sub numele de cod „Apostol”, lucru pe care l-a negat din răsputeri.

Supranumit „Leul Ardealului”, pentru intransigenţa şi conservatorismul privind apărarea valorilor ordodoxe, Bartolomeu a fost singurul din întreg Sfântul Sinod care a cerut, în 2008, caterisirea mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie, acuzaţi de abatere „doctrinară şi disciplinară de la canoanele ortodoxe”, pentru că primul s-a „împărtăşit”  şi al doilea a slujit alături de greco-catolici.

Bartolomeu a fost unul dintre cei care s-au opus intrării preoţilor în politică, agreată de Sfântul Sinod al BOR, nefiind de acord ca aceştia să activeze în partide, în Parlament sau în consiliile locale sau judeţene. Mitropolitul a emis chiar o scrisoare pastorală în care a comunicat preoţilor un regulament intern care făcea, practic, imposibil accesul acestora în structurile politice.

Într-o mărturisire făcută în cadrul unei întâlniri cu presa clujeană, în 28 ianuarie 2008, legată de sintagma „Leul Ardealului”, folosită prima dată de către maica stareţă de la Mănăstirea Râmeţ, înaltul ierarh ortodox a spus că leul, deşi este regele animalelor, „are parte de cea mai nenorocită moarte”.

„Leul, neavând duşmani naturali, nu-l mănâncă nimeni şi moare numai de bătrâneţe. Şi cum moare? Îi cad dinţii şi nu se mai poate hrăni, nu mai poate vâna, dar nici să mănânce din ce vânează altul. Şi moare ca un bicisnic, mâncat de furnici şi de muşte. Sper că nu îmi doriţi aşa ceva”, spunea IPS Bartolomeu, adresându-se jurnaliştilor.

sursa: MEDIAFAX

Scrisoarea părintelui Sofronie de la Essex către o doamnă din Cipru despre încercările vieţii

29 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.

Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.

Arhimandritul Sofronie, 1984

sursa: lumeacredintei.com

27 ianuarie – Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur

27 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

În fiecare an, în data de 27 ianuarie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur, în anul 438, la Constantinopol. Această sărbătoare este închinată unui eveniment care a fost considerat, în secolul al V-lea, o binemeritată reconciliere duhovnicească a familiei imperiale bizantine în faţa personalităţii istorice a Sfântului Ioan Gură de Aur. Împăratul Teodosie al II-lea a dorit prin aducerea la Constantinopol a moaştelor Sfântului, să îndrepte nedreptatea pe care părinţii săi, Arcadiu şi Eudoxia, au făcut-o prin scoaterea sa din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului şi exilarea lui. Ei au făcut aceasta pentru a îndepărta pe Sfântul Ioan Gură de Aur de credincioşii din capitala Imperiului asupra cărora avea o influenţă deosebită.

La 16 aprilie 404, în sâmbăta Sfintelor Paşti, a fost scos cu sila din biserica Arhiepiscopală a Constantinopolului de ostaşii împărătesei Eudoxia şi a fost închis în reşedinţa Arhiepiscopiei, sub formă de arest la domiciliu.

La 20 iunie 404, cu aprobarea împăratului Arcadius, Sfântul Ioan a fost exilat, într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz.

În anul 407, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus. După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Komani din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Această călătorie a afectat iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului. Sf. Ioan a adormit ca un exilat de Praznicul Înălţării sfintei şi de-viaţă-dătăroare Cruci, 14 septembrie, 407, în oraşul de Komani în Georgia (Abhazia). Înainte de adormirea lui, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan i s-au arătat, la fel şi Sfântul Mucenic Vasilisc (22 mai), fostul episcop al acestei localităţi, care suferise moarte martirică pe vremea împăratului Maximian, în a cărui biserică a primit Împărtăşanie pentru ultima oară. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile”, şi cu care, sufletul patriarhului Gură-de-Aur fost luat în Rai.
Biserica Sfânrului Vasilisc există în continuare în Komani unde Sfântul Ioan a primit ultima lui împărtăşanie, precum şi sarcofagul în care moaştele Sfântul Ioan Gură de Aur  au fost iniţial aşezate înainte de a fi duse la Constantinopol. Mănăstirea Sfântul Ioan Gură de Aur este locul de exil şi odihna a Sfântului Ioan.

După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II- lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana, la Constantinopol.

Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii în frunte cu Împăratul şi Patriarhul au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. În momentul când preoţii au ridicat racla pentru a o aduce în cetatea Constantinopolului, împăratul Teodosie al II–lea s-a aşezat în genunchi sub racla sfântului şi a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.
Atunci când moaştele au ajuns la Biserica Sfintei Irina, Împăratul, descoperind trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi după cum ne relatează sinaxarul, a spus cu lacrimi în ochi: „Iartă părinte, greşeala ce ţi s-a pricinuit ţie din invidie! Să nu mă consideri pe mine părtaş la păcatul maicii mele, ca să pătimesc întru fărădelegea părintească. Măcar că şi eu sunt fiul celei ce te-a alungat pe tine, dar eu nu sunt vinovat în necazul ce ţi s-a făcut. Iartă greşeala ei, ca şi eu să fiu liber de mustrarea ce stă asupra ei. Tot pieptul meu îl plec la picioarele tale şi toată puterea mea o închin rugăciunii tale. Iartă pe aceea ce te-a mâhnit pe tine cu exilul, cea neînţeleaptă, căci ea s-a căit întru ceea ce ţi-a pricinuit şi-ţi cere iertare, cu smerenie rugându-se ţie prin gura mea…”

Şi zicând aceste cuvinte din partea mamei sale, împăratul nu contenea din plâns, ci uda cu lacrimile sale trupul Sfântului şi-l săruta cu frică şi credinţă în Dumnezeu.

De la Biserica Sfânta Sofia, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli. Moaştele Sfântului au fost aşezate sub Sfânta Masă din altarul acestei Bisericii construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Acest eveniment, petrecut în anul 438, la 31 de ani după mutarea la viaţa veşnică a Sfântului Ioan Gură de Aur şi pe care îl sărbătorim în fiecare an la 27 ianuarie, ne arată cinstirea extraordinară de care s-a bucurat încă din secolul al V –lea, adică din vremea contemporanilor săi şi până astăzi la 1600 de ani. Sfântul Ioan Gură de Aur, putem spune că este, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii din istoria de 2000 de ani ai creştinismului.

Text adaptat dupa Basilica & Blogul lui John Sanidopoulos

Emisiune TVR 2 cu părintele Pantelimon Şuşnea de la Mănăstirea Oaşa

26 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

Călugăr şi iconar, mereu la „vânătoare” de frumuseţi care covârşesc această lume, părintele ieromonah Pantelimon de la Oaşa e unul dintre tinerii pentru care revoluţia din decembrie a însemnat şansa reîntâlnirii cu Biserica. Libertatea de a propovădui l-a condus către unul din bătrânii noştrii duhovnici, un părinte care a ieşit el însuşi în căutarea tinerilor, fără să aştepte ca aceştia să îl cerceteze la mănăstirea de la poalele Făgăraşului. (Cristian Curte)

sursa: TVR

Reconcilierea Bisericilor, o viziune personală – interviu cu Ieromonahul Gabriel Bunge, monahul catolic convertit la Ortodoxie

25 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

Revista “Neskoutchny Sad”, prin jurnalista Anna Paltcheva, a obţinut un interviu cu părintele Gabriel Bunge. Ieromonahul Gabriel Bunge s-a născut în 1940 în Köln. În 1963 el a devenit călugăr benedictin, preot în 1973. Doctor în Filosofie şi în Teologie. Patrolog, specialist în Avva Evagrie Ponticul. Din 1980 a trăit ca pustnic în Elveţia, în schitul Sfânta Cruce. În august 2010 a intrat în Biserica Ortodoxă Rusă.

V-ați convertit la Ortodoxie, şi aceasta la o vârstă foarte înaintată. Nu de multe ori astfel de decizii sunt luate aşa de târziu în viață. Convertirea a avut loc la Moscova, la sfârşitul lunii august a anului trecut. Ea a ridicat o mare agitație printre catolici. Spuneaţi că această hotărâre s-a copt (a dăinuit) în dumneavoastră de-a lungul întregii vieți. Sunteți un teolog, un patrolog cunoscut, un pustnic. Povestiţi-ne despre această evoluție.

Încă de la naştere m-am lovit de drama divizării creştinătăţii: tatăl meu era protestant, mama mea catolică. Am fost botezat în Biserica Romei. La vârsta de 21 de ani am decis să depun voturile monahale, dar tatăl meu s-a opus. Am studiat apoi la Facultatea de Filosofie şi am plecat să petrec două luni în Grecia, cu nişte prieteni.

Acela a fost momentul când am găsit Biserica Ortodoxă. În Atena am început să discutăm cu studenţii greci de la Facultatea de Teologie care ne-au primit. I-am spus unuia dintre ei, care a devenit mai târziu un renumit teolog: “Îmi place totul la voi, totul este frumos, cu excepţia unui singur lucru: sunteţi despărţiţi de noi.” El a răspuns: “Nu, te înşeli, voi sunteţi cei despărţiţi de noi !”

Acest răspuns a fost un adevărat şoc pentru mine. Aparţineam Bisericii Catolice, precum cei peste un miliard de adepţi. Îi cunoşteam pe protestanţi. Iată că întâlneam ceva cu totul nou. Ştiam că Biserica Greacă a fost fondată de apostolul Pavel şi, prin urmare, nu era justificată învinuirea de a se fi îndepărtat de Biserica Romei. Această conversaţie a stârnit în mine un întreg proces de raţionamente. În cele din urmă, am devenit călugăr. În primă fază, într-o mănăstire benedictină din Germania. Curând, fraţii au observat devotamentul meu faţă de tradiţia orientală. Abatele, nu fără regret, m-a transferat apoi la Chevetogne, Belgia, într-o mănăstire benedictină de rit oriental. Gândurile mele se adânceau, citeam, studiam istoria separării Bisericilor. Doar o reîntoarcere la rădăcinile noastre comune poate determina o apropiere. Într-adevăr, Biserica în unire a existat în trecut şi asta pentru mai mult de un mileniu. Într-un sens anume, Ea există mereu, întrucât perioada unităţii nu fost uitată. Să sperăm că vom putea regăsi acest numitor comun, şi nu sunt singurul care crede acest lucru.

Motivul pentru care m-am decis să devin ortodox la o vârstă destul de târzie este trist, cu siguranţă neplăcut pentru urechile catolicilor. Am ajuns la concluzia amară că reconcilierea este cu totul imposibilă la nivelul structurilor şi ierarhiilor. Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Orientul şi Occidentul se îndepărtează unul de altul de-a lungul secolelor. Nu încerc să acuz pe nimeni, deoarece este greu să identifici vinovaţi. Nu este vorba decât de lucruri care au avut loc în istorie. Atunci când am realizat imposibilitatea de a împăca Bisericile, am decis că singurul lucru care-mi mai rămâne de făcut este să mă convertesc. La nivelul meu personal, reconcilierea trebuia să se facă.

M-am rugat foarte mult, m-am gândit, am făcut însemnări. Nu doream decât să fac voia lui Dumnezeu. Repetam fără încetare în rugăciunile mele: “Dacă este împotriva voinţei Tale, dă-mi un semn, căci Tu eşti în măsură să mă împiedici a o face!”

Ne-am întâlnit odată la Milano cu Episcopul Ilarion Alféev. I-am împărtăşit gândurile. Pentru mine a fost ca un balon de probă, vroiam să aflu reacţia lui. Mi-am spus că voia Dumnezeu se va împlini. Urmarea a venit de la sine: iată-mă cu voi, în Rusia, şi sunt fericit să fiu aici.

Între timp, site-urile şi presa catolică spun despre dumneavoastră că sunteți un trădător.

Slavă lui Dumnezeu, nu am internet şi deci nu ştiu ce spun oamenii. Acest lucru nu mă interesează deloc. Din naivitate, eram sigur că acest eveniment va trece neobservat; a fost cu totul altfel. Iată, au trecut cincizeci de ani în care mi-am respectat voturile, treizeci de ani am trăit într-un schit izolat. Întreaga lume era împotriva mea atunci când am vrut să mă fac călugăr: tatăl meu era un om de ştiinţă celebru, mediul în care m-am născut, toţi prietenii mei din copilărie şi din tinereţe, toţi au fost împotriva mea, nimeni nu m-a susţinut. Cu excepţia îndrumătorului meu spiritual, un bătrân, abate al unei mănăstiri. De cele mai multe ori nu trebuie să te aştepţi la o aprobare în unanimitate atunci când iei decizii majore.

Nu-mi imaginam, că odată devenit ortodox, vor exista reacţii atât de virulente. Nu am nimic – am mai spus asta – împotriva catolicilor. Pur şi simplu, eu cred în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Hristos va reda unitatea Sa Bisericii, unire pe care noi înşine n-o putem realiza. Ce s-a întâmplat cu mine este un fel de prevestire a ceea ce se va întâmpla, chiar şi într-o altă lume.

Acum treizeci de ani ați părăsit mănăstirea pentru a trăi ca pustnic în Alpii elvețieni. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră?

Am văzut în Rusia numeroase locuri unde aş fi rămas cu plăcere. Mă gândesc la  Mănăstirea Valaam. Călugării m-au primit acolo ca frate. Am petrecut o zi cu pustnicii, făcând o nevoinţă duhovnicească. Aveam sentimentul că am găsit ceea ce căutasem de-a lungul întregii mele vieţi. Dar am revenit în schitul meu din Elveţia.

Dacă v-aţi decide să vă schimbaţi locul, ce se va întâmpla cu fiii duhovniceşti ai dumneavoastră? Cine va avea grijă de ei?

Nu am vreo turmă în adevăratul sens al cuvântului. Primesc o mulţime de vizitatori în schitul meu, vin să se mărturisească sau să vorbească cu mine. Nu-mi asum în ceea ce-i priveşte nici o răspundere pastorală. Rareori plec din schit.

Cu toate acestea, decizia va fi percepută ca ceva foarte grav de către cei care veneau la dumneavoastră?

Da, fără îndoială. Dar niciodată n-am făcut vreun secret din convingerile mele. Cel puţin jumătate din aceşti oameni vor spune: “La asta ne aşteptam de mult timp”. Doi episcopi ortodocşi, pe care îi cunoşteam de ceva vreme, m-au întâlnit recent în Rusia şi mi-au spus: “Ai fost întotdeauna unul dintre noi. Acum ne împărtăşim din acelaşi potir”. Exact la asta am aspirat. În toate cărţile mele, am tradus şi comentat texte care datau toate din primul mileniu, adică dinainte de separarea Bisericii. Papa Benedict al XVI-lea cunoaşte bine Ortodoxia şi se referă deseori la ea. Din păcate, de multe ori predică în deşert. Într-unul din discursurile sale din anii şaptezeci viitorul papă spunea că, dacă bisericile s-ar uni, Roma n-ar mai avea dreptul de a pretinde mai mult decât a avut în primul mileniu. Ar fi suficient pentru a menţine unitatea. Un ortodox, eu de exemplu, ar trebui să răspundă: “Foarte bine, să revenim atunci la statutul din primul mileniu.” Dar eu nu cred că acest lucru e posibil acum. Biserica Catolică există în întreaga lume, dar ea nu este deloc aceeaşi în America, Africa şi Europa. Au tendinţe diferite, uneori contradictorii şi nu comunică între ele. Dacă unele ar accepta această revenire la primul mileniu, altele ar refuza.

Spuneți că ortodocşii sunt mult mai rezervaţi în relaţiile cu catolicii decât invers.

În 1961, când m-am dus în Grecia, profesorii mei de la Universitatea din Bonn m-au avertizat să nu intru în contact cu ortodocşii: “Ei sunt schismatici, să nu ai vreun contact cu ei.” De asemenea, am încercat tot posibilul să nu mă compromit. Dar ştiţi că nici un ortodox nu va chema vreun catolic să se împărtăşească cu el. Un stareţ ortodox a venit la mine la sfârşitul unei liturghii, pe când eu stăteam în spatele bisericii, şi mi-a pus în mână o bucată de anafură.

Iar astăzi vedem catolici îndepărtaţi de parohiile ortodoxe. Conciliul Vatican II este cel care a schimbat totul. Biserica Catolică şi-a declarat atunci o politică de deschidere spre întreaga lume, nu numai în ceea ce priveşte Ortodoxia. Catolicii se arată foarte prietenoşi cu noi. În Lugano, oraşul meu, comunitatea ortodoxă sărbătoreşte Paştele în catedrala catolică,  pentru că biserica ei nu i-ar putea cuprinde pe toţi credincioşii. În aproape fiecare cămin catolic din Elveţia sau Franţa putem vedea icoane. Toţi ascultă cântări ortodoxe.

Ceea ce e important este  urmarea Conciliului Vatican II: o perioadă de secularizare a societăţii. Am putea vorbi de o “protestantizare” a catolicismului. Este tocmai acest spirit protestant care-i sperie pe ortodocşi. Este aici această tendinţă, în sânul Bisericii Romei, care stă la originea schimbării de atitudine faţă de ortodocşi. Am fost martor la această schimbare de atitudine. Dar eu nu sunt aşa de bătrân. Relaţiile dintre cele două Biserici s-au schimbat adesea în timp. Au fost perioade de “coexistenţă paşnică”, urmate de perioade de activism prozelitist din partea catolicilor. Ortodocşii răspund cu o poziţie defensivă. Este un fel de mişcare a pendulului.

Numai de la Cel Preaînalt ne va veni răspunsul.

Această prezentare necesită JavaScript.

traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

sursa: Pelerin Ortodox

Stareţul Iustin Miron de la Mănăstirea Oaşa: „Lupta actuala anti-cip e o tinta falsa” – interviu din „Lumea Monahilor” ianuarie 2011

23 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

Părintele stareţ Iustin Miron este un bărbat înalt, cu ochi albaştri, pătrunzători. Un om dintr-o bucată. Îţi spune în faţă ce gândeşte, chiar dacă părerile sale sunt, uneori, diferite de ale majorităţii. În problema noilor paşapoarte electronice, spre exemplu, mulţi credincioşi, familiarizaţi cu viziunea unora dintre marii noştri duhovnici, s-ar putea scandaliza. Dar nu este scopul părintelui Iustin de la Oaşa acela de a provoca. Mai degrabă am intuit la el o deschidere amplă către sobornicitate, către comuniunea care ar trebui să fie fundamentul oricărei atitudini din biserică. Pentru că, înainte de toate, mântuirea noastră ar trebui să stea „întru mult sfat” (Pilde 11, 14).

Dar ce sfat este posibil fără o nevoie adâncă de comunicare, ştiut fiind faptul că nimeni nu este infailibil în Biserică?

Salvarea noastră e prin înălţare, înălţarea existenţială faţă de tot ce‑i rău. Asta-i salvarea, nu atitudini exterioare de tot felul, după model sectar. Oamenii, când ajung sectari, de cum ajung, imediat se apucă să-i schimbe pe alţii. Dar ei nu se ocupă de ei, să-şi schimbe viaţa. Aia nu-i viaţă schimbată că tu bei suc în loc de vin şi nu mai ştiu ce faci, ai nişte rânduieli naturale, morale, şi gata, ţi-ai schimbat viaţa! Aia nu e viaţă schimbată în profunzime!

În ultimul timp, noi am început să lucrăm pe modelul ăsta, sectant; adică te apuci să iei tot felul de atitudini… dar cine eşti tu? Tu eşti un om care poate să ia o atitudine? Care a ajuns la măsura asta, de a lua o atitudine? Eu nu sunt împotriva atitudinilor exterioare, dar îs împotriva atitudinilor incompetente şi a oamenilor incompetenţi.

De misiune goală?

Misiune goală, exact! Faci un deserviciu monahismului, când tu iei atitudini, care nu-s după Hristos şi nu ne reprezintă, pentru că atunci se pune o etichetă: „Uite cum sunt călugării! Uite cum gândesc călugării: într-un cip, văd pe diavolul. Uite, ăştia-s călugării!” Dar cum îs ăştia călugări? Că nu mă reprezintă pe mine! Şi atunci, tu faci un deserviciu întregului monahism românesc, printr-o atitudine necorespunzătoare. Păi, ia atitudine când ne reprezinţi, pentru că cei din lume te iau ca reprezentant.

Te iau drept model.

Da, da. Şi tu faci un deserviciu. Am pomenit de cipuri. Sunt dezamăgit de disputa aceasta. Eu am făcut electronica, sunt inginer electronist. Păi, ce-i un cip? Un circuit integrat! Dar acuma şi telefonul şi orice calculator au circuite integrate, asta este, se merge pe circuite integrate. Dar mulţi, când aud acum de cip: „E diavolul!” Dar el e o bucată de materie, până la urmă! Acuma aşa se stochează informaţia. E rău că se face treaba asta? Păi, dacă s-ar merge tot pe modele vechi atunci într-un aeroport mare din Europa ai sta la coadă la infinit până să-ţi pună viza, dacă toţi ar citi de pe paşaport! Astea-s vremurile, nu trebuie să fim absurzi. Acuma, că tehnologia asta se poate folosi şi într-o dictatură mondială, da, se poate folosi! Dar e şi o chestie care e naturală şi e necesară, în contextul ăsta. E o chestiune ce ţine strict de tehnică.

Dar atunci cum te împotriveşti ca ea să ajungă o unealtă dictatorială?

Înainte de a vă răspunde aş vrea să vă spun că asta este o ţintă falsă. Adică, tu ai în faţă o bucăţică de materie şi te împotriveşti ei şi în spate eşti cucerit cu totul! Mii de ideologii ţi se servesc, tineretul e praf şi pulbere. E ca o momeală, cum se făcea în războaie: se simula un atac, tu te duceai acolo şi ceilalţi veneau prin spate şi te cucereau. Cam aşa e şi acuma: ţi se pune chestia asta în faţă şi toţi stau acolo, că cipuri, cipuri, cipuri… Bine, bine, dar să vedem: ce mentalitate de viaţă avem? Ia să vedem: cum stăm cu sexualitatea? Păi, noi am pierdut tot! Adică, eu nu mă mai feresc de diavoli, pot să vină diavoli în mine cu zecile, cu sutele, nu-i problemă asta, dar problema e o bucată de materie, ca să nu se pună pe mine. Păi, nici eu nu-s de acord să se pună aia pe mine! Dar cât se pune diavolul pe tine, de dimineaţă până seara, de asta nu-ţi pasă? Îmi vei replica faptul că cipuirea e un atentat la libertatea ta. Dar diavolul, prin patimile tale, nu atentează la libertatea ta? Şi atunci, de ce părăsim – că asta-i calea sfinţilor părinţi – de ce părăsim calea asta şi stăm pe o chestiune falsă? Pentru momentul de faţă, este o momeală, este o ţintă falsă. Însă ea se poate transforma, în viitor, într-un real pericol.

Cum a venit şi comunismul, la un moment dat, ca o structură atee pe o structură statală deja existentă.

Da, exact! Exact! Eu vă spun părerea mea personală. Dacă se pune problema cu cipul acesta pus pe buletin sau pe paşaport, pe mine nu mă deranjează. Nu mă deranjează cu nimic. Dar dacă se pune problema să mi-l pună pe mine, atunci, da! Atunci iau atitudine! Dar până acolo nu e nicio problemă. Nu mă deranjează că paşaportul meu are un circuit integrat sau ce are. Îl port, nu ştiu în ce dulap îl ţin şi-l folosesc când merg undeva, pe mine nu mă deranjează şi nu simt că e un atentat la libertate sau o lepădare de Hristos… Dar spuneau şi părinţii din Athos, şi părintele Dionisie de la Colciu, şi părintele Petroniu de la Sfântul Munte, de la Prodromu, şi părintele Teofil Părăian că şi dacă ar fi să pună cipul ăla pe tine tot nu-i lepădare! Lepădarea e în momentul în care te lepezi real, explicit, te lepezi. Chiar îmi plăcea de părintele Dionisie. El era un om simplu, n-avea noţiunea de cip, el ştia de ştampilă, şi el îi zicea ştampilă: „Dom’le, dacă pune ştampila pe tine, şi tu n-ai fost atent şi tu nu ştii când a pus-o, nu-i valabilă!” Şi zicea: „Numai atuncea e valabilă, când pune ştampila pe tine şi zici: «Da, prin ştampila asta mă lepăd de Hristos şi mă unesc cu satana!», asta e lepădare!”

Adică să fie un act religios asumat.

Bineînţeles! Păi, părintele Teofil nu spunea? „Dragă, pe mine poa’ să pună cipuri, din cap până-n picioare!” Ziceam: „Părinte, dar o să vadă tot ce faceţi! Zicea: „Lasă-i dragă, să vadă că-s om cumsecade!” N-avea nimic de ascuns părintele Teofil. Ăsta-i omul sfânt. Şi-i omul care ne reprezintă pe noi. Când am mers prima dată să mă întâlnesc cu dânsul mi-am dat seama imediat de valoarea lui. Eram ca în faţa unui munte de… nu-mi venea să cred că am întâlnit un om atât de mare. După aceea, nu-mi mai venea să merg la părintele Teofil, că mă gândeam că e păcat, un om atât de mare să se ocupe cu un om atât de mic şi să-şi piardă vremea cu el.

Era o scădere în ochii dumneavoastră.

Mă gândeam că mai bine să-mi caut eu un preot pe măsura mea, de ce să… El să se ocupe de lucruri înalte, de oameni înalţi, nu să-şi piardă vremea cu un începător ca mine. Totuşi, am mers, şi părintele, prin felul lui, m-a atras şi m-am regăsit în părintele de la început. De ce? Nu-mi explicam atunci de ce. Am găsit principii comune de viaţă şi nu ştiam cum de părintele gândeşte ca şi mine. Aveam amândoi principii moştenite de la sat; îmi plăcea modul de gândire tradiţional ţărănesc şi m-am luptat să salvez ţăranul din mine, să nu îl las moară niciodată, pentru că-l iubeam foarte mult, cel mai mult! Mai ales când îl vedeam pe părintele că pune problema cum se punea şi la noi în sat… extraordinar!

Dar în ce a constat şi în ce constă ţăranul din sfinţia voastră ?

Acuma, pot să zic câte ceva, nu ştiu dacă pot să epuizez totul.

Pentru mine e fascinant, pentru că sunteţi inginer electronist. Ţăran nu mai sunteţi. Şi atunci?

Acuma, să vă zic un banc pe care l-am aflat la Electronică. Ne-a întrebat un profesor: „Ştiţi care e asemănarea dintre inginer şi câine?” Şi n-a ştiut nimeni să spună. Zice: „Amândoi au privirea inteligentă, dar nu ştiu să vorbească.” Şi acuma, mă puneţi să vorbesc! Vă daţi seama că mie mi-e foarte greu! Eu am înţeles de-a lungul timpului că părintele Teofil a dus pe culmi înalte, ca om, valorile ţărăneşti, valorile de la sat. De fapt, ce-l caracteriza pe ţăranul român, îl caracteriza şi pe părintele Teofil.

Anume?

Bucuria. Oamenii de la sat îs oameni bucuroşi.

Da? Nu-s obidiţi, amărâţi, de atâta muncă şi griji?

Nu, nu, nu! Eu am mai văzut în filme, când eram mirean, filme româneşti, făcute de ai noştri, pe la sat, cu viaţa de la sat; toţi erau depresivi…

… reflexivi…

Parcă erau bolnavi psihic, toţi! Măi, frate, eu îs ţăran, dar ţăranii nu-s aşa! Îs oameni plini de viaţă, care merg în primul rând pe viaţă şi pe bucuria de a trăi. Păi, gândiţi-vă, spre exemplu, cum era la noi în sat. Mergeam să culegem strugurii. Păi, nu mergea fiecare, pe rând. Mergeau toţi o dată. Păi, de ce? Pentru bucuria comuniunii. Păi nu mai aveau nicio valoare strugurii ăia, dacă-i culegeau pe rând. Strugurii ăia erau un mijloc prin care ei trăiau comuniunea între ei. Şi înainte de a se apuca de culesul strugurilor, duceau ţiganii, în ziua aia, să cânte, şi trăgeau nişte jocuri, măi frate, şi se bucurau, şi pe urmă se apucau de…

Le-aţi mai prins, părinte?

Când eram copil.

Prin ce an?

Înainte de comunism şi la începutul comunismului. Sub comunism, au dispărut, dar n-au dispărut brusc, au dispărut treptat. Ce pot să vă zic, dacă vreţi, din trăirea mea. Uite, aveam o vacă. Păi, cu câtă bucurie aşteptam vaca aia, seara, să vină acasă! Şi când a trebuit s-o dăm, că era prea bătrână, păi toţi am plâns! Dar nu se punea problema cât lapte dă.

Şi nu era, acolo, un animal, un număr!

Aaa, nu! Era vaca noastră! O chema Joiana. Şi ţineam la ea, şi ea făcea parte din viaţa noastră. Practic, ce făceam noi? Noi ne trăiam viaţa prin ea. Citeam undeva, la părintele Serafim Rose, că oamenii din vremurile din urmă nu vor mai avea bucuria vieţii. Asta o aveau ţăranii. Îţi trăiai viaţa printr-un animal sau prin ce lucrai acolo. Mergeai la câmp, culegeai porumbul – tu nu te gândeai utilitarist, sau, cum se numeşte acuma, în termeni de eficienţă: „Am atâta porumb. Cum îl pot evalua? Cât câştig pe el?” Nu! Te bucurai că ai porumb mult, că ţi-a dat Dumnezeu porumb mult şi aveai o bucurie din asta. Rostul muncii la câmp era să-ţi creeze ţie o stare spirituală superioară. Ţăranii nu erau materialişti. Ei lucrau foarte mult, dar se şi lucrau foarte mult, lucrând. Foarte mult! Deci, şi viaţa lor era în plan spiritual! Ţăranii erau oameni bucuroşi, aveau atâtea tradiţii, în care ei se bucurau, efectiv se bucurau! Ţăranii erau oameni echilibraţi. Mai mult echilibru decât la sat, nu vezi! Uitaţi-vă la oraş: oraşul e o… cred că e mult zis comunitate… hai să zicem un tip de comunitate descentrată. Acolo e locul extremelor. Satul e echilibrat! Şi la sat se întâmplă să fie ţigani, să fie şi sectanţi, dar toţi trăiesc împreună, armonios. Vedeam asta în atitudinea părintelui Teofil, foarte conciliantă faţă de ceilalţi, din alte confesiuni; aşa sunt ţăranii noştri, n-au nimic cu celălalt, că-i din altă credinţă. Treaba lui, în legea lui. Noi suntem cu legea noastră, el e cu legea lui, şi trăiesc toţi împreună şi se ajută şi n-au nimic unii cu alţii.

Sunt cumva uniţi…

Da. Părintele Teofil ţine de tipul intelectualului ţăran, cumva, cum ar fi Petre Ţuţea sau Brâncuşi sau alţii ca ei.

Oameni simpli, în fond, chiar dacă erau complicaţi prin educaţie.

Da, da. Aţi pomenit de simplitate şi de complexitate. Îmi place un cuvânt de la Brâncuşi, care zice că orice simplitate este o complexitate rezolvată. Şi părintele Teofil, dacă-l analizaţi profund, o să vedeţi că, de fapt, el are virtuţile ţăranului, care le-a dus şi le-a călugărit şi le-a ridicat pe treptele cele mai înalte ale existenţei. Chiar îmi spunea părintele Pantelimon de la noi: „Tu conduci mănăstirea ca un ţăran!” „Cum, măi? Nu m-am gândit la treaba asta. Noi suntem aproape toţi cu facultate aici, intelectuali. Cum zici tu că merg ca un ţăran?” „Păi, uite: unui ţăran îi place să aibă gospodărie, să n-aibă nimeni vaci ca el, frumoase ca ale lui; să aibă pădure, să aibă ce-i trebuie, să-şi trimită copiii la şcoală, să fie credincioşi ş.a.m.d. Păi, aşa facem şi noi!” Şi atunci mi-am dat seama: da, într-adevăr, aşa facem! Iată că şi noi suntem după modelul ţăranului român, şi noi, ca şi călugări. Nu-i vorba de o îngustare, e un mod al nostru de a fi şi ne reprezintă, să ştiţi! Dacă căutăm românismul autentic, trebuie să mergem la sat, nu la oraş. Oraşul e internaţionalizat, e îndepărtat. E mai îndepărtat de etnicul nostru, de specificul nostru decât satul.

Dar, vrând-nevrând, cu oraşul o să rămânem…

Da… din păcate! Vedem şi acuma, lucrăm foarte mult cu tinerii, şi majoritatea tinerilor sunt de la oraş sau prin oraş se întorc la credinţă. Satele sunt slăbite. Eu am mai spus-o şi altădată, o spun şi acuma: cred că este momentul ca oraşul să răspundă satului, pentru toate câte a primit de la sat, în cursul istoriei, toate valorile. Cred că prin oraşe, 90% cel puţin îs de la sat. Deci, vedem că satul produce şi oraşul consumă. Şi acuma – satele erau ca nişte rădăcini pentru oraş – satele sunt slăbite, deci, rădăcinile oraşelor sunt slăbite. Oraşul, dacă nu-şi dă seama de treaba asta şi nu-şi întăreşte rădăcinile, atunci slăbeşte tot mai mult.

Totuşi ţăranul nu-i speriat de oraş. Uitaţi, se pune problema curentului electric, ei îi zic lumina, acolo: „Ne-au băgat lumină”. N-au fost împotriva tehnicii, dimpotrivă: dacă au putut să aibă lumină, curent, păi au avut! Dacă a putut să-şi ia un tractor, să-şi lucreze mai uşor pământul, păi l-a luat! Ţăranul român nu e exclusivist. Şi părintele Teofil îmi spunea, de multe ori, treaba asta: „Dragă, nu trebuie să fim niciodată exclusivişti!” În părintele Teofil cred că se recapitulează ţăranul român, şi în ţăranul român e cuprins românul, de fapt.

autor: Cristian Curte

sursa: Lumea Credintei

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Ianuarie, 2011 at Cidade de Deus.