Sfântul Grigorie Palama – Omilie la parabola evanghelică a vamesului si a fariseului

16 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

Mozaic - Parabola Evanghelica a vamesului si fariseului (sfarsitul sec. V - inceputului sec. VI, Biserica Sfantul Apolinarie cel Nou, Ravenna, Italia)

1. Izvoditorul a toată răutatea, cel ce lesne năs­coceşte răul, este în stare să zdruncine dintru înce­put, prin deznădejde şi necredinţă, chiar temeliile virtuţii aşezate în suflet; de asemenea, este în stare să atace zidurile înălţate ale casei virtuţii, prin delă­sare şi nepăsare. Ba mai mult, el poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune. Dar opriţi-vă, nu vă înfricoşaţi! Căci este mai născocitor în fapte bune cel cucernic şi virtutea are îndestul de multă tărie pentru a se îm­potrivi răului, ca una ce se îmbogăţeşte de Sus cu darurile şi cu legământul Aceluia Care are putere peste toate şi Care dăruieşte tărie, prin bunătatea Sa, tuturor celor ce îndrăgesc virtutea, astfel încât să rămână nu numai nezdruncinată virtutea de relele uneltiri de multe feluri pregătite de către cel potriv­nic, dar să şi poată scula şi întoarce pe cei ce au că­zut în prăpastia relelor, ca apoi să-i aducă în chip lesnicios la Dumnezeu, prin pocăinţă şi smerenie.

2. Pildă şi înfăţişare îndestulătoare a acestora es­te că vameşul [din parabola evanghelică] fiind strângător de dăjdii şi petrecându-şi viaţa oarecum în străfundul păcatului, s-a făcut părtaş numai prin cu­vânt celor ce vieţuiau în virtute, şi aceasta în scurt timp. El este astfel uşurat şi se înalţă şi calcă peste toată răutatea, fiind trecut în ceata celor drepţi, în­dreptăţit de către însuşi Judecătorul cel nemitarnic. Şi chiar dacă fariseul s-a fost osândit prin cuvânt, totuşi el fiind fariseu, şi socotindu-se pe sine că este cineva, dar nefiind drept cu adevărat, grăieşte cu în­drăzneală puzderie de vorbe, dintre care nu puţine au stârnit mânia lui Dumnezeu.

3. De ce oare smerenia înalţă spre culmea drep­tăţii, iar buna părere despre sine îl coboară pe om spre adâncul păcatului? Pentru că cel ce socoate că el este cineva mare, şi aceasta chiar înaintea lui Dum­nezeu, este părăsit pe bună dreptate de către Dum­nezeu, ca unul ce crede că nu are nevoie de ajutorul Lui. Iar cel ce se socoate pe sine că este un nimic, şi de aceea caută la îndurările cele de Sus, are parte şi dobândeşte pe drept îndurarea şi ajutorul şi harul de la Dumnezeu. Căci stă scris: „Domnul stă împo­triva celor mândri, dă harul Său celor smeriţi”.

4. Şi arătând aceasta printr-o pildă. Domnul spu­ne: „Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş” [Luca 18, 10]. Vrând Domnul să înfăţişeze, în chip limpede, câştigul ce se dobândeşte din smerenie şi paguba ce se pricinuieşte prin mândrie, El împarte în două pe cei ce se du­ceau la Templu, sau mai curând pe cei ce se urcau la el, căci aceştia se îndreptau către Templul lui Dum­nezeu spre a se ruga. Or aceasta este firea rugăciu­nii: ea înalţă pe om de pe pământ la cer şi, trecând deasupra a tot ce este ceresc şi nume şi înălţime şi vrednicie, îl înfăţişează pe acest om lui Dumnezeu, Celui ce se află mai presus toate. Dar era Templul acela din vechime aşezat deasupra oraşului, pe o colină, de pe care, pe vremuri, moartea nimicea Ie­rusalimul, iar David, văzând pe îngerul cel aducător de moarte cu sabia scoasă din teacă împotriva ce­tăţii, se urcase el pe acea înălţime, construise acolo un jertfelnic şi, aducând pe el jertfă lui Dumnezeu, îndepărtase molima. Acesta a fost şi chip al înălţării mântuitoare şi duhovniceşti din rugăciunea cea sfântă şi al ispăşirii prin rugăciune (căci toate aces­tea erau pilde pentru mântuirea noastră) şi, dacă vreţi, şi chip al acestei Sfinte Biserici a noastre, care cu adevărat se află aşezată pe înălţime, fiind ea un loc îngeresc şi mai presus de lume, în care, pentru mântuirea întregii lumi şi pentru îngenuncherea morţii şi pentru îndestularea vieţii celei fără de moarte, se aduce jertfă nesângeroasă şi mare şi cu adevărat bine primită de Dumnezeu.

5. Din această pricină, Domnul nu a spus că doi oameni s-au dus la Templu, ci că ei „s-au urcat” la Templu. Dar sunt acum şi dintr-aceia care, venind la Sfânta Biserică, nu se înalţă, ci mai degrabă co­boară şi răstoarnă Biserica, cea care închipuieşte cerul; aceştia sunt cei care vin la Biserică pentru a se întâlni şi a sta la taclale unii cu alţii, ori pentru a face negustorie, vânzând şi cumpărând; de fapt, ei se aseamănă: unii dând mărfuri, alţii dând cuvinte, iau în schimbul lor cele ce le sunt pe măsură. Pe aceştia Domnul i-a dat cândva afară din Templul acela, cu totul, grăind către ei: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” [Matei 21, 13]. Şi astfel El a zvârlit afară vorbăria aceasta a lor, ca pe una care nu se înalţă deloc spre Tem’ piu, cu toate că ei vin acolo în fiecare zi.

6. Fariseul şi vameşul s-au urcat la Templu având amândoi un singur scop, acela de a se închina, chiar dacă fariseul s-a coborât pe sine după drumul său, fiind târât în jos de felul rugăciunii sale. Căci scopul urcării lor spre Templu era acelaşi (de aceea s-au urcat ei la Templu: să se roage), dar chipul [rugii lor] a fost osebit. Unul zdrobit şi smerit s-a urcat la Templu, învăţând de la Proorocul psalmist că „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” [Psalmi 50, 18], întrucât şi Proorocul spune despre el însuşi, deplin cunoscând aceasta din propriile-i încercări: „Umilit am fost şi m-am izbăvit” [Psalmi 114, 6]. Şi ce să spun eu despre Prooroc? Căci Dumnezeul Proorocilor, făcându-Se asemenea nouă pentru noi, S-a smerit pe Sine, precum spune Apostolul; de aceea şi Dumnezeu L-a înălţat pe El. Fariseul însă, îngâmfându-se întru multă fală, s-a înălţat pe sine, cu gândul de a se arăta drept; şi aceasta înaintea lui Dumnezeu, faţă de Care toată dreptatea noastră este ca o zdreanţă pângărită. Pentru că [fariseul] nu a auzit pe Domnul spunând: „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului” [Pilde 16, 5] şi „Dom­nul stă împotriva celor mândri” [vezi Isaia 2, 12] sau „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” [Isaia 5, 21].

7. Nu numai firea şi năravul îi despărţeau pe ei, fiind atât de osebite, dar şi chipul rugăciunii. Pentru că rugăciunea nu este numai o cerere, ci şi o mulţu­mire. Astfel, unul dintre cei care avea să se roage s-a urcat spre Templul cel dumnezeiesc slăvind pe Dum­nezeu şi mulţumindu-I Lui pentru cele pe care le că­pătase de la Dânsul, iar celălalt spre a cere pe cele pe care nu le dobândise încă, din care făcea parte iertarea păcatelor şi îndeosebi iertarea pentru cei ce păcătuiesc în fiecare ceas. Căci făgăduinţa făcută de noi şi împlinită cu smerenie faţă de Dumnezeu nu se numeşte rugăciune, ci legământ; şi acest lucru l-a desluşit cel ce a spus: „Faceţi făgăduinţe şi le împli­niţi Domnului Dumnezeului vostru” [Psalmi 75, 11], ca şi cel ce zice: „Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgăduit” [Ecclesiastul 5, 4].

8. Dar acel lucru îndoit al chipului rugăciunii are de asemenea, pentru cei ce nu sunt vrednici şi cu luare aminte, două feluri de a fi. Deoarece credinţa şi înfrângerea inimii fac, după amuţirea faptelor re­le, ca rugăciunea pentru iertarea păcatelor să fie cu folos, pe când deznădejdea şi învârtoşarea inimii o fac să nu aibă urmări. Iar smerenia face ca-mulţumirea pentru cele pe care le-am dobândit de la Dum­nezeu să fie bine primită, ca şi lipsa de răzvrătire a acelora care nu au [bunuri de la Dumnezeu]. Însă îngâmfarea pentru aceste bunuri nu este bine primi­tă de Dumnezeu, fiindcă o astfel de fală înseamnă că aceste virtuţi ar fi fost căpătate prin străduinţă şi prin pricepere proprie, aşa cum nu este bine primită nici osândirea celor ce nu posedă încă aceste virtuţi. Fariseul suferea de amândouă aceste păcate şi este dovedit faptul acesta de el însuşi şi de propriile sale cuvinte. Căci suindu-se la Templu ca să mulţumeas­că, nu ca să ceară, el amestecă în chip necugetat şi nefericit îngâmfarea şi osândirea cu mulţumirea pe care o aduce lui Dumnezeu. Căci zice [Evanghelia] că stând el, se ruga în sine cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt precum ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri…” [Luca 18, 11].

9. Felul cum sta fariseul nu arăta o atitudine de rob, ci vădea o îngâmfare lipsită de ruşine, atât de contrară celui ce din smerenie nu avea îndrăzneală nici ochii să-i ridice spre cer. Cu adevărat fariseul se ruga către sine, fiindcă rugăciunea sa nu s-a înălţat către Dumnezeu, chiar dacă el cunoştea pe Acela Care stă pe Heruvimi şi cercetează adâncurile adân­curilor. Rugăciunea sa era în felul acesta: „Mulţu­mesc Ţie”; şi nu a adăugat: că mi-ai dăruit mie, milostivindu-Te de mine, izbăvirea de mrejele celui viclean, fiind eu nevolnic pentru a sta împotrivă. Pentru că, fraţilor, este o faptă vitejească pentru sufletul nostru să fie prins în laţurile vrăjmaşului, să ca­dă în năvoadele păcatului şi să aibă puterea să sca­pe, izbăvindu-se prin pocăinţă. De aceea, treburile noastre sunt orânduite de grija cea de Sus, şi adese­ori ostenindu-ne puţin sau chiar de loc, rămânem mai presus de multe şi mari pătimiri, fiind uşuraţi cu dragoste, din pricina nevolniciei noastre. Deci se cuvine ca noi să cunoaştem darul, şi să ne smerim dinaintea Celui ce ni 1-a dat, şi în nici un chip să nu ne fălim.

10. Fariseul a spus: „Îţi mulţumesc Ţie”, Dum­nezeule, nu fiindcă am căpătat un ajutor de la Tine, ci „pentru că eu nu sunt precum ceilalţi oameni”, ca şi cum ar fi avut de la el, din sinea şi din lăuntrul lui, puterea de a nu fi răpitor, desfrânat sau nedrept, da­că într-adevăr nu era el astfel. Căci fariseul nu lua seama la el însuşi, ca grăind despre sine să se arate drept prin sine, ci mai degrabă priveşte la toţi ceilalţi decât la sine; şi pe toţi – o, ce prostie nebunească! – îi dispreţuieşte astfel, pentru ca să socotească drept şi înţelept doar pe unul singur, adică pe sine: „nu sunt eu — zice el — precum ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş”. Ce nebunie s-ar putea spune despre fariseu! Şi dacă toţi, în afa­ră de tine, sunt nedrepţi şi răpitori, cine mai stă sub răpire şi rău? Şi ce este cu acest vameş şi cu osebita lui pomenire? Oare nu este şi el unul din mulţimea tuturor celorlalţi, şi nu este el oare cuprins, ca să spun aşa, în osândirea pe care tu le-o aduci tuturor? Sau i se cuvenea lui o pedeapsă îndoită întrucât era judecat de ochii tăi fariseici, chiar dacă stăteai de-parte de el? De altfel, tu ştiai că el era nelegiuit în’ trucat îl cunoşteai că era vameş, dar că era desfrânat – de unde ştiai? Sau este acelaşi lucru a fi nelegiuit şi a acoperi cu ocări pe un nevinovat, de vreme ce vameşul este nedrept faţă de alţii? Nu este deloc aşa, ci acelui vameş, smerit în cugetul său şi îndu­rând osândirea ta trufaşă, şi aducându-şi învinovăţi-rea înaintea lui Dumnezeu deodată cu ruga sa, pe bună dreptate i s-a lăsat deoparte osânda pentru re­lele pe care le făptuise. Iar tu [fariseule] vei fi osân­dit pe drept, căci tu condamni cu semeţie pe acel vameş şi pe toţi oamenii, şi dintre toţi numai pe tine singur te socoteşti drept: „Nu sunt eu precum cei­lalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri…”.

11. Aceste cuvinte înfăţişează dispreţul faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, iar pe deasupra arată şi amăgirea de sine. Căci fariseul, în chip lă­murit, dispreţuieşte de-a valma pe toţi oamenii, iar oprirea sa de la faptele cele rele o mărturiseşte ca fi­ind datorată puterii sale şi nu celei a lui Dumnezeu. Căci chiar dacă fariseul mulţumeşte lui Dumnezeu, el chiar prin aceasta îi socoate pe toţi oamenii, în afară de el, ca fiind necumpătaţi şi nelegiuiţi şi răpi­tori, ca şi cum nimeni, în afară de el, nu ar fi vrednic să-şi înfăţişeze virtutea lui Dumnezeu. Însă, dacă toţi ceilalţi oameni ar fi fost astfel, trebuia ca bunuri­le fariseului aceluia să fie răpite şi jefuite de către toţi ceilalţi. Dar nu se vădeşte prin nimic că s-ar fi în­tâmplat astfel. Căci fariseul adaugă: „postesc de do­uă ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”. El nu spune că dă zeciuială din câte a câşti­gat, ci din câte câştigă, prin aceasta înţelegându-se sporirea întruna a propriei averi. Aşadar el, pose­dând pe cele pe care le-a câştigat cândva, fără nici o piedică a dobândit şi le-a adăugat lor pe cele pe care a putut să le mai ia până-n ceasul acela; cum atunci, în afară de el, toţi răpeau şi făceau nelegiu­iri? Astfel, viclenia se acuză pe sine însăşi şi îşi întin­de sieşi curse! Aşa, de-a pururi, minciuna are ames­tec cu nevolnicia minţii!

12. Aşadar fariseul pune înainte zeciuială din ave­rea sa spre a-şi scoate în evidenţă dreptatea. Căci cum să fie răpitor al celor ce aparţin străinilor cel ce dă zeciuială din cele proprii? El pomeneşte postul drept mărturie a înţelepciunii lui, pentru că postul este aducător de curăţire. Fie aşa, deci: tu, fariseu­le, eşti înţelept şi drept şi plin de minte, şi ai cugetul cumpătat şi curajos, şi nici o virtute nu-ţi lipseşte. Dar dacă tu le ai de la tine însuţi, şi nu de la Dumne­zeu, atunci de ce minţi şi te prefaci că înalţi o rugă­ciune, de ce te mai sui la Templu şi de ce spui degea­ba că Ii mulţumeşti lui Dumnezeu? Dacă le ai de la Dumnezeu, luându-le de la El, atunci tu nu le-ai luat ca să te lauzi şi să te făleşti, ci ca să fii tu spre zidirea celorlalţi întru slava Celui ce ţi le-a dat. Aşadar se cuvenea cu adevărat să te bucuri cu smerenie şi să mulţumeşti şi Celui ce ti le-a dat, şi celor prin care le-ai luat. Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc. Fariseul numeşte sâmbătă nu ziua a şaptea, ci împlinirea săptămânii de zile, din care el posteşte două zile şi se făleşte, ignorând că aceste posturi sunt virtuţi omeneşti, dar semeţia este o faptă diavolească. De aceea ea face nefolositoare aceste fapte bune şi le trage în jos ca o povară chiar atunci când acestea sunt adevărate, darămite atunci când sunt mincinoase şi de rea-credinţă.

13. Aşadar fariseul rostea astfel de cuvinte. „Iar vameşul stătea departe şi nu voia nici ochii să-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumneze­ule, fii milostiv mie, păcătosului»” [Luca. 18, 13]. Băgaţi de seamă cât de mare este smerenia şi credinţa şi învinuirea de sine a lui! Nu vedeţi voi cum ruşinea cea adâncă a cugetului şi a simţirii lui, îm­preună cu străpungerea inimii, se amestecă în rugă­ciunea vameşului acestuia? Fiindcă suindu-se la Templu ca să se roage pentru iertarea păcatelor sa­le, a adus cu sine bune mijlociri la Dumnezeu, adică credinţa care nu ruşinează, osândirea de sine care nu poate fi învinovăţită, străpungerea inimii care nu poate fi dispreţuită şi smerenia care înalţă. Şi a legat de rugăciunea lui şi luarea aminte la cele mai bune fapte. Căci spune [Evanghelia] că acel vameş stătea departe. Nu spune „stând”, ca despre fariseu, ci spune că „stătea”, arătând prin aceasta răstimpul mult mai îndelungat al şederii, laolaltă cu râvna rugăciunii şi a cuvintelor de pocăinţă; pentru că va­meşul nu adăuga nimic, nici nu cugeta la nimeni, ci lua aminte numai la sine şi la Dumnezeu, întorcându-se în sine şi înmulţind doar cererea alcătuită din puţine cuvinte, care este chipul cel mai de folos al rugăciunii.

14. Evanghelia spune: „Iar vameşul stătea depar­te şi nu voia nici ochii să-i ridice către cer”. Această şedere era în acelaşi timp şi stare, şi supuşenie, fiind nu numai atitudinea unui simplu rob, ci şi aceea a unui condamnat. Iar această atitudine vădeşte un suflet scăpat de păcat, dar încă departe de Dumne­zeu, prin aceea că nu are încă îndrăzneală faţă de El prin fapte [bune], însă nădăjduieşte să se apropie de Dumnezeu, prin încetarea faptelor rele şi prin năzuinţa sa spre bine. Astfel vameşul stătea departe şi nu voia nici ochii să-i ridice spre cer, arătând prin purtarea şi înfăţişarea sa pedeapsa de sine şi mustra­rea pe care şi-o aducea sieşi. Fiindcă el se socotea nevrednic şi de Cer, şi de Templul de pe pământ. Şi cum stătea la uşa Templului, nu cuteza nici să-şi ridice privirea spre cer, cu atât mai mult către Dumne­zeul cerului; dar lovindu-şi pieptul din pricina lăun­tricei sfâşieri, s-a înfăţişat pe sine ca fiind vrednic acum de lovituri; şi cuprins de o atât de grea remuşcare, el ofta mult şi des, aplecându-şi capul în jos ca un osândit, se numea pe sine păcătos şi căuta cu cre­dinţă ispăşirea, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Căci el a dat crezare cuvintelor Celui ce a spus: „Întoarceţi-vă către Mine, şi atunci Mă voi întoarce şi Eu către voi” [Zaharia 1, 3]; şi a crezut Proorocului care a mărturisit: „Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” [Psalmi 31, 6].

15. Ce s-a petrecut cu ei după aceasta? „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa de­cât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” [Luca 18, 14]. Căci fapt este că diavolul are drept bun al său fumurile trufiei şi drept răutate a sa proprie slava de sine, de aceea înfrânge şi trage în jos orice virtute omenească, îndată ce în ea s-a amestecat mândria deşartă. Dimpotrivă, smerenia înaintea lui Dumne­zeu este o virtute a îngerilor buni şi biruie orice rău­tate omenească, îndată ce este urmată de omul care greşeşte. Fiindcă smerenia este ca un car al înălţării la Dumnezeu, al înălţării spre acei nori care vor avea să-i poarte la Dumnezeu pe cei ce vor fi împreună cu Dumnezeu în veacurile cele fără de sfârşit, cum a, proorocit Apostolul, spunând: „Vom fi răpiţi în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pu­rurea vom fi cu Domnul” [I Tesaloniceni 4, 17]. Ase­mănătoare lucruri sunt norul şi smerenia, căci aceas­ta din urmă este zămislită din pocăinţă şi ea sloboade izvoarele lacrimilor din ochi, înlătură pe cei vrednici de la fapte nevrednice, îi înalţă şi apoi îi apropie alăturându-i de Dumnezeu, după ce au fost îndreptaţi prin har, prin bunătatea cea cuprinzătoare a milosti­vei voinţe a lui Dumnezeu.

16. Ci iată că vameşul, care mai întâi răpise cu viclenie bunurile ce aparţineau altora, iar pe urmă se lepădase de răutate, fără însă să se socoată drept, a fost făcut drept. Iar fariseul, care nu răpise cele ce aparţineau altora şi drept se socotise pe sine, a fost osândit. Cei care se ţin departe, dar se feresc a do­bândi cele ce aparţin altora, cutezând pentru aceas­ta a se socoti drepţi pe ei înşişi, ce vor pătimi ei oare?

17. Dar să-i lăsăm pe aceştia, întrucât şi Domnul îi lasă, ca pe unii ce nu pot fi convinşi prin cuvinte. Însă uneori şi noi, când ne-am smerit şi am înălţat rugăciuni, poate am socotit şi am crezut că am do­bândit dreptatea vameşului. Dar nu este aşa; fiindcă se cuvine să luăm aminte la acest fapt, anume că va­meşul a fost dispreţuit făţiş de către fariseu şi după ce a pus stavilă păcatului, apoi el însuşi dispreţuindu-se, pe sine s-a osândit, şi nu numai că nu l-a contrazis pe fariseu, ci i-a şi dat dreptate împotriva sa însuşi.

18. Aşadar şi tu însuţi, atunci când îţi părăseşti năravul, lepădându-te de rău, să nu te încontrezi şi să grăieşti împotriva celor ce te dispreţuiesc şi te ocărăsc [din pricina păcatului tău], ci osândeşte-te pe tine însuţi deopotrivă cu ei, ca unul ce chiar eşti în felul acela, şi prin îndurerată rugăciune să cauţi scăpare doar către ispăşirea cea de la Dumnezeu, cunoscând că eşti mântuit fiind vameş. Fiindcă mulţi afirmă că ei sunt păcătoşi, şi-o spunem şi noi, ba poate aşa şi credem; dar dispreţul este cel ce pu-ne inima la încercare. Aşa precum marele Pavel este departe de trufia fariseilor, cu toate că scrie către acei corinteni care vorbeau în felurite limbi [I Corinteni 14, 18]: „Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi” (ca să pună frâu acelora ce se făleau faţă de cei ce nu dobândiseră acest har; şi aceste cuvinte le scrie cel ce în altă par-te spune că el este pleavă pentru toţi), tot aşa sunt spuse şi cuvintele vameşului; deci se cade a fi smeriţi în cuvinte asemenea vameşului, iar nu să se socoată cineva îndreptăţit în felul fariseului aceluia. Fiindcă se cuvine să ne apropiem de cuvintele vameşului şi de schimbarea prin lepădarea de faptele rele, ba încă trebuie să ne apropiem preluând starea sufletească şi străpungerea inimii şi stăruinţa aceluia. De altfel şi David a arătat că se cuvine ca prin fap­tele sale cel vinovat să se socotească pe sine păcătos înaintea lui Dumnezeu şi, căindu-se, să cugete el că defăimarea şi dispreţul arătate lui de alţii sunt drepte şi vrednice de îndurat. Pentru că David, după păca­tul lui, auzind cuvinte rele de la Şimei [II Regi 16, 10], a grăit către cei ce voiau să-1 apere: „Lăsaţi-l pe el să mă blesteme, fiindcă Domnul i-a spus lui să-1 blesteme pe David”, arătând David că aceasta se petrecea din îngăduinţa şi porunca lui Dumnezeu, pentru păcatul lui David săvârşit faţă de Domnul, cu toate că atunci David se lupta cu o nenorocire mare şi grozavă, căci Abesalom se răsculase împotriva lui.

19. într-adevăr, părăsind Ierusalimul fără voia sa, cu o durere greu de suferit, a ajuns în fuga lui la poalele Muntelui Măslinilor, unde 1-a aflat pe Şimei sporindu-i încă nenorocirea, căci acesta arunca cu pietre şi îl ocăra fără cruţare şi fără ruşine, îl bleste­ma şi îl numea pe el om sângeros şi nelegiuit, ca şi cum i-ar fi vădit crima şi sacrilegiul cu privire la Bat-şeba şi la Urie, copleşindu-l pe rege cu injurii[*]. Apoi rostind Şimei grele mustrări, nu numai o dată sau de două ori, şi aruncând el cu pietre şi cu vorbe încă mai izbitoare decât pietrele, a plecat. Şi s-a dus – zice Scriptura — regele împreună cu toţi oamenii lui, dar Şimei mergea pe coasta muntelui, ocărând şi aruncând cu pietre şi cu ţărână în regele David. Ci regele nu era lipsit de oameni care să-1 împiedice de Şimei. Fiindcă Abişai, strategul, nemaisuferind aceas­ta, a grăit către David: „Pentru ce acest câine leşinat blesteamă pe domnul meu, rege? Mă duc să-i iau capul” [II Regi 16, 9]. Regele însă l-a oprit pe el şi pe toţi slujitorii săi, grăindu-le lor: „Lăsaţi-l să bleste­me, poate va căuta Domnul la umilirea lui şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui” [II Regi 16, 12].

20. Ceea ce atunci s-a săvârşit §i s-a împlinit cu fapta se vădeşte şi prin pilda cea despre vameş şi despre fariseu, ca înfăptuire de totdeauna a dreptăţii. Căci acela ce se socoate pe sine supus cu adevărat pedepsei celei veşnice, cum să nu îndure cu vitejie nu numai ocara, dar şi paguba şi boala şi, precum se spune, toată nenorocirea şi vătămarea? Iar cel ce arată o atât de mare răbdare, ca unul datornic şi obligat să dea socoteală în felul acesta, este izbăvit de o pedepsire cumplită, necurmată şi de neîndurat ca aceea, primind o osândă mai uşoară şi vremelnică, ce are un sfârşit, iar uneori de nenorocirile care se întâmplă acum [este izbăvit] prin bu­nătatea pe care Dumnezeu o adaugă răbdării Sale şi care-şi ia începutul ei din aceste suferinţe. De aceea cineva dintre cei pedepsiţi de către Dumnezeu a grăit: „Indura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui” [Miheia 7, 9].

21. Fie ca nici noi să nu fim nimiciţi sau de tot căzuţi sub osânda lui Dumnezeu, ci să fim pedepsiţi cu mila, nu cu mânia Domnului, iar la sfârşit, după cuvântul Psalmistului, să fim îndreptaţi prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, puterea, cinstea şi în­chinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de în­ceput şi cu Duhul Său cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


[*] David 1-a trimis pe Urie Heteul într-o misiune periculoasă (în care pierzania aceluia era sigură), cu scopul de a-i lua soţia (pe Betşeba, fiica lui Eliam), ceea ce s-a şi întâmplat.

sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 13-28

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Sfântul Grigorie Palama – Omilie la parabola evanghelică a vamesului si a fariseului at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: