Discursul Majestății Sale Regelui Mihai I în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României, 25 octombrie 2011

25 Octombrie, 2011 § Lasă un comentariu

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oara naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este sa ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit sa le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare.

România a evoluat mult în ultimele doua decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeana şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu doua tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, daca este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa româneasca, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Româna şi Banca Naţionala, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românească.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatra de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua sa facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorica, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie sa ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi si cu vecinii şi fraţii noştri, să continuam efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea româna de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita româneasca are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă daca vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.

Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimba ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu vad România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa sa ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

IPS Teofan: Adevăratul creştin este iubitor de vrăjmaşi

20 Iunie, 2011 § Lasă un comentariu

În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte neatinse, şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă… Vrem să facem toate aceste lucruri – lucruri bune în sine – şi dacă nu le realizăm ne supărăm nespus, ne pierdem liniştea şi, de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu, că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol adânc în sufletul nostru, şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce? Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie: „Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 44, 46-48).

Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21). Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească. Dreptatea omenească înseamnă: „ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac bine, mă loveşti, te lovesc”. Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască. Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă, Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat”. O bucurie imensă are omul când se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu. Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi. Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient, inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit.

În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi, şi, prin aceasta, un simţ al realităţii poate îl dobândim. Puţină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile.

Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri”.

Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa.

sursa: Ziarul Lumina – Editia de Moldova

SFINTELE PAŞTI – PUTEREA ÎNVIERII MORŢILOR. Scrisoare pastorală a IPS Teofan la sărbătoarea Învierii Domnului (text & video)

24 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

 

† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi
ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit –
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice”(1)

Fraţi creştini, surori creştine,

HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Acestea sunt cuvintele pe care le rostim de nenumărate ori în noaptea Sfintelor Paşti şi în toate zilele până la Înălţare. Repetarea acestor cuvinte implică răspunsul la frământarea esenţială, conştientizată sau nu, care macină sufletul şi mintea omenească, cea legată de moarte şi de viaţa veşnică: De ce murim?, Ce se întâmplă după moarte?, Care este rostul vieţii?, De ce ne dispar prietenii şi cunoscuţii?
De aceea, în aceastănoapte de lumină se cuvine să medităm la taina Învierii lui Hristos, să medităm la moartea noastră, să medităm la morţii noştri, să medităm la viaţă.

Dintotdeauna, omul a fost preocupat de moarte; s-a înfricoşat de ea, a fugit de ea, a căutat tot felul de formule pentru a o depăşi. De obicei, în faţa morţii semenilor, omul are acum, precum altădată, sentimentul dispariţiei definitive. Concepţia care a dominat lumea în vechime este descrisăde Solomon, cu mii de ani în urmă, în aceste cuvinte: În ochii celor fărăde minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd (2). Nenorocire, prăpăd sunt cuvinte care defineau altădată, ca şi acum, moartea proprie sau a celor din jur. În pofida acestei atitudini, o licărire de speranţăse ivea încădin timpurile vechi: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele… Ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii (3).

Cu toate aceste îndemnuri spre nădejdea în nemurire, oamenii timpurilor de dinainte de Hristos erau dominaţi de concepţia că după moarte nu mai există nimic. Golul, tăcerea, întunericul, nemişcarea, nefiinţa erau termenii care defineau trecerea omului prin moarte. Chiar şi între evrei, pe vremea Mântuitorului, erau unii care nu credeau în înviere (4).

Într-o lume astfel dominată de moarte, coboară la plinirea vremii (5) Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi. Hristos-Dumnezeu ia chip de om, trăieşte printre oameni, poartă povara păcatelor lor, primind răstignirea drept răsplată. Mort pe cruce, Hristos Domnul este pus în mormânt, dar a treia zi mormântul este găsit gol. Hristos înviază din morţi, este văzut de oameni, vorbeşte cu ei, cinează cu ei, se bucură împreună cu ei. Istoria omenirii intră într-o altă fază a desfăşurării ei. Prin moartea lui Hristos, moartea este desfiinţată în realitatea ei distrugătoare şi, prin Învierea Lui, oamenii primesc darul nemuririi.

Iubiţi credincioşi,

În noaptea Sfintelor Paşti, noi, creştinii, suntem chemaţi să pătrundem adânc în taina acelui mormânt găsit gol a treia zi după moartea lui Hristos, în taina a ceea ce s-a petrecut atunci pentru viaţa lumii, pentru viaţa fiecărei fiinţe umane, pentru existenţa universului.

Îndrăzniţi, pământenilor!, Îndrăzniţi, muritorilor! (6) Sunt cuvinte prin care Biserica ne cheamă să îndrăznim a cunoaşte, a recunoaşte, a primi adevărul că moartea a fost golită de conţinutul ei distrugător prin moartea şi Învierea lui Hristos. Imnele rostite la sfintele slujbe în aceste zile dau mărturie în acest sens: Puterea morţii şi stricăciunea ai stricat-o cu moartea Ta cea de viaţă aducătoare, Stăpâne, şi tuturor ai izvorât viaţa veşnică şi oamenilor celor muritori înviere le-ai dăruit (7); Hristos, Mântuitorul nostru, (…) stăpânirea morţii a zdrobit (8), prin moartea Sa, împărăţia morţii a surpat (9) şi ne-a scos pe noi din întuneric şi din umbra morţii (10).

Recunoaştem în aceste cuvinte mărturisirea adevărului că Învierea lui Hristos are drept scop învierea omului. Învierea lui Hristos este învierea omului. Un teolog ortodox al zilelor noastre afirmă că Învierea Domnului fără învierea omului, fără abolirea morţii ar fi un adevăr incomplet (…) fără nici o legătură cu peripeţia existenţială a fiecărui om, cu viaţa şi cu moartea lui (11). De aceea, taina morţii şi a Învierii lui Hristos o trăieşte Biserica drept mod şi cale care fac pe fiecare om părtaş al vieţii dumnezeieşti, al nemuririi şi al nestricăciunii (12): modul de existenţă al lui Hristos devine modul vieţii (13) pentru tot omul care se deschide spre revărsarea în el a tainei morţii şi Învierii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.

Pentru a înţelege moartea noastră şi a celor din jur în adevărata sa semnificaţie şi a o accepta fără căderea în disperare, Biserica ne aşază în faţă moartea şi Învierea lui Hristos. Din Crucea Răstignirii şi din mormântul Învierii izvorăsc înţelegerea sensului morţii noastre şi puterea învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel explică legătura dintre moartea şi Învierea lui Hristos, pe de o parte, şi moartea şi învierea noastră, pe de altă parte. Dacă Hristos a înviat, înviază şi cei ce L-au primit pe El în viaţa lor: Dacă am murit împreună cu Hristos, spune Sfântul Pavel, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi (14). DacăHristos n-a înviat, nici morţii nu înviază (15). În acest caz, totul este zadarnic. Zadarnică ne este viaţa, zadarnică ne este trecerea prin moarte, zadarnică este şi credinţa noastră: Dar acum, continuă Apos-tolul neamurilor, Hristos a înviat din morţi fiind începătură(a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (16).

Dreptmăritori creştini,

Acum aproape două milenii au avut loc moartea şi Învierea lui Hristos. Din acel moment, oamenii au avut posibilitatea să înţeleagă cu adevărat rostul vieţii şi al morţii, rostul existenţei pe pământ şi a ceea ce se întâmplă după moarte. O parte a umanităţii s-a lăsat cuprinsă de adevărul Învierii lui Hristos, o altă parte a contestat şi contestă acest adevăr.

Este de datoria noastră, a celor născuţi şi crescuţi sau convertiţi la credinţa dreptslăvitoare în moartea şi Învierea lui Hristos, să căutăm a ne altoi continuu pe tulpina numită Hristos pentru a fi părtaşi şi ai Învierii Lui (17). Din martori şi trăitori în propria noastră viaţă ai morţii şi Învierii lui Hristos, suntem chemaţi să mărturisim acest adevăr către cei de aproape şi către cei de departe. Cuvântul îngerului rostit femeilor purtătoare de mir aflate lângă mormântul de unde înviase Hristos săfie cuvântul nostru adresat lumii: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Alergaţi şi vestiţi lumii căa înviat Domnul, omorând moartea, căeste Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omenesc (18).

Omenirea are nevoie imensă de martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos pentru a nu se lăsa stăpânită de duhul morţii, care se impregnează tot mai mult în mintea şi inima oamenilor.

Să fim, aşadar, oameni ai Învierii, fii şi fiice ai Învierii. Taina Învierii lui Hristos săne cuprindă fiinţa lăuntrică şi, de aici, lumea să fie pătrunsă de biruinţa lui Hristos asupra morţii şi întunericului.

Cum putem face aceasta? Acceptându-L pe Hristos în viaţa noastrăşi înrădăcinându-ne noi pe viaţa Lui. Prin rugăciune, prin participarea la Sfintele Taine, viaţa lui Hristos devine viaţa noastrăşi viaţa noastră devine viaţa Lui. Prin post şi prin metanii întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii (19). Prin iubirea de vrăjmaşi, prin iertare şi smerenie, mintea, inima şi sufletul nostru devin locaşuri ale Duhului Sfânt. Prin fapte de milostenie preluăm asupra noastră suferinţa semenilor, fiind următori lui Hristos Care a luat asupra Sa suferinţa întregului neam omenesc.

Suntem fii şi fiice ai Învierii şi prin păstrarea legăturii, prin rugăciune şi milostenie, cu cei plecaţi dintre noi. Precum Domnul Hristos a coborât la iad între cei morţi la Învierea Sa, tot astfel suntem chemaţi să mergem la mormintele cunoscuţilor spre a le vesti nădejdea Învierii, rugându-ne pentru odihna sufletelor lor. Să nu-i uităm pe eroii neamului, pe cei morţi în închisori, pe cei doborâţi de furia cutremurelor sau a revărsărilor de ape. Suferinţa lumii să fie suferinţa noastră, căci numai aşa ne asemănăm cu Hristos în moartea Lui pentru a fi părtaşi ai Învierii Lui.

Aşezându-vă la inimă aceste gânduri, rog pe Dumnezeu să vă înveşmânteze viaţa cu multă lumină, să vă dăruiască pace în suflet, să vă ocrotească familia, pruncii, ogorul şi tot ce vă este drag. Iubirea faţă de toţi să vă umple de înviere, deoarece cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte, iar noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi (20), după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.

Bucuraţi-vă întru Domnul! Răspândiţi bunătate în jur! Fiţi purtători de înviere! Mărturisiţi tuturor că Hristos a înviat!

Al vostru părinte şi frate către Dumnezeu rugător,

† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice
1. Cântarea a VII-a, 3 de la Canonul Utreniei din noaptea Învierii.
2. Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 2-3.
3. Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 1.3-7.
4. Matei 22, 23; Marcu 12, 18; Luca 20, 27; Fapte 23, 8.
5. Galateni 4, 4.
6. Cântarea a VI-a – Canonul Mironosiţelor 2, 3 de la Canonul Utreniei din Duminica a treia dupăPaşti.
7. Stihira I la Stihoavna Utreniei, glasul al doilea.
8. Stihira a II-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din Duminica Învierii.
9. Stihira a III-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din ziua de Miercuri a Săptămânii Luminate.
10. Stihira a VI-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia Duminicii a treia dupăPaşti.
11. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 137.
12. Ibidem.
13. Ibidem, p. 143.
14. 2 Timotei 2, 11-13.
15. Cf. 1 Corinteni 15, 16.
16. 1 Corinteni 15, 20-22.
17. Romani 6, 5.
18. Ipacoi, glasul al 4-lea, Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti.
19. Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 123.
20. 1 Ioan 3, 14.

sursa: Portalul Doxologia (video) & mmb.ro (text)

Viata Patriarhului Pavel al Serbiei – noua aparitie la Editura Predania

18 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

CUPRINS

Cuvânt de întâmpinare

Sfântul Episcop de Ras – Prizren Patriarhul Serbiei

Cuvânt la întronizare

Următor al lucrări misionare a Sfântului Nicolae Velimirovici

Pe crucea politici

Icoana călătoare

Mai presus de neam

Rugăciuni pentru Kosovo

Înnoirea duhovnicească

O măsură pentru toate

Rugăciuni şi pentru vrăjmaşi

Războiul drept

A fi om şi printre neoameni

Bisericii, cele ale Biserici …

Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii

Să fim Oameni!

Dezvăluirea rostului şi a ţelului vieţi

Trăirea după măsura vârstei duhovniceşti

Cum să ţinem seama de împrejurări

Viaţa privată a Patriarhului Pavel

Patriarhul neînţeles

Rugăciuni pentru patriarh

Schimbarea nereuşită

Sfârşitul vieţi pământeşti

Cartea poporului

Vremea Patriarhului Pavel Patriarhul Pavel în anecdote

Cuvânt al protodiaconului Momir Lecici, în ziua lansări cărţi la Belgrad

Despre autor

Despre autor

Iovan Ianici s-a născut în 1963 în Vrbici lângă Krupani, Serbia. A absolvit Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii din Belgrad. Din 1990 până în 2010 lucrează ca jurnalist la prestigiosul săptămânal Sârbesc NIN. Înainte de asta, a colaborat la mai multe reviste şi ziare cunoscute din Serbia. A fost consilier în Ministerul Cultelor din Guvernul Republicii Serbia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia. A publicat mai multe cărţi, majoritatea cu tematică bisericească. Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei a fost cartea cea mai bine vândută din Serbia, Muntenegru şi Republica Srpska în anul 2009.

Cuvânt al Secretarului Patriarhului, protodiaconul Momir Lecici, în ziua lansării cărţii la Belgrad, Decembrie 2009

Autorul, Domnul Iovan Ianici, a făcut foarte bine când a dat manuscrisul acestei cărţi chiar Patriarhului Pavel pentru a-l citi şi pentru a primi binecuvântare spre publicare. Patriarhul l-a citit, dar, din pricina smereniei sale, l-a reţinut multă vreme. Totuşi, până la urmă şi-a dat binecuvântarea să apară cartea. Şi eu am citit-o încă din manuscris şi nu am găsit nimic ce-ar fi trebuit îndreptat.

Domnul Iovan Ianici a depus o muncă impresionantă pentru a aduna date despre Patriarhul Pavel şi pentru a scrie această carte pe care poporul a primit-o cu multă bucurie, fapt adeverit şi de numărul mare al reeditărilor. Acum deja se traduce şi în alte limbi…

Rareori se întâmplă să apără cărţi despre personalităţi care sânt încă în viaţă, dar Iovan Ianici a simţit nevoia să scrie această biografie încă din timpul vieţii patriarhului – şi cred că bine a făcut. Citind-o, se poate vedea că a fost scrisă cu o mare dragoste pentru Sfinţia Sa, păstrând totuşi obiectivitatea. Toţi care o vor parcurge vor avea parte de un mare folos în creşterea duhovnicească.

Mulţumesc lui Dumnezeu că m’a învrednicit de cinstea de-a fi colaborator al Patriarhului Pavel. Nu ştiu dacă în lumea de astăzi mai putem găsi un astfel de Om precum Sfinţia Sa, desăvârşit închinat lui Dumnezeu şi neamului său, până la capăt. Cu prilejul întâlnirilor zilnice, când îi aduceam corespondenţa sau veneam să discutăm diverse chestiuni legate de slujbă, de fiecare dată îmi dădea şi câte-un sfat duhovnicesc. Avea o credinţă adâncă, întotdeauna sprijinindu-se pe ajutorul dumnezeiesc. De multe ori, când ne pregăteam pentru a întâmpina diverse personalităţi şi delegaţii din ţară şi străinătate, îl aflam în paraclisul său făcând metanii şi rugându-se.

Sânt adânc încredinţat că Dumnezeu a binevoit ca el să fie ales patriarh pentru că nu-şi dorea şi nici nu aştepta acest lucru.

Cred că nimeni altul din Biserica Ortodoxă Sârbă n-ar fi putut să cârmuiască corabia Bisericii cu asemenea vitejie şi vrednicie în vremurile dramatice pe care le-am trăit. Dumnezeu l-a ales pe cel mai smerit dintre slujitorii săi, Om al dragostei şi bunătăţii, adevărat păstor al Bisericii Sale. Era cinstit şi de prieteni, şi de duşmani. Toţi cei ce-l întâlneau recunoşteau în el un adevărat slujitor al Domnului. Ce-i drept însă, au fost din când în când şi atacuri neîntemeiate în presa naţională şi internaţională. Când, în Noiembrie 1993, am ajuns la Viena pentru sărbătorirea a o sută de ani de existenţă a Bisericii Sârbe, au apărut în ziare acuze la adresa patriarhului, cum că a venit să arunce praf în ochii lumii, căci el este susţinător de frunte al „Serbiei Mari.” Acesta a fost prilej pentru ca patriarhul să spună într-o conferinţă cuvintele ce aveau să fie citate în mai multe rânduri: Dacă preţul este uciderea, n-aş accepta ca Serbia să fie nici mare, nici mică şi nici eu să rămân cel din urmă Sârb… Mai bine să murim ca Oameni decât să trăim ca neoameni! S-au scris articole batjocoritoare şi în presa din ţară, chiar s-au publicat nişte caricaturi incalificabile. El nu se tulbura, ci zicea că nimeni altcineva nu îl poate înjosi, în afară de sine însuşi.

Foarte mult îi ajuta pe cei săraci şi nu dorea să se afle despre aceasta. De pildă, a strâns bani şi a cumpărat două case într-un sat lângă Ceaceak pentru două familii cu mai mulţi copii, refugiaţi din Peci – Kosovo şi Metohia. În acelaşi sat, a mai cumpărat o casă pentru o familie cu nouă copii din Kralievo. Până atunci, această familie trăise într-un container metalic de 14 metri pătraţi. Ştiu mai multe exemple de acest fel… Vă pot spune despre o femeie refugiată din Prizren care a venit la patriarh şi s-a plâns că o fată a ei s-a oprit din creştere, iar în Elveţia s-ar găsi un medicament care ar putea s-o ajute, dar e prea scump pentru familia lor. Patriarhul l-a sunat pe preotul nostru din Zurich şi acesta a trimis chiar a doua zi, printr-un pilot de avion, nişte injecţii foarte scumpe. Urmând tratamentul, copila şi-a continuat creşterea firească.

Cu binecuvântarea Patriarhului Pavel, acelaşi preot, Protopopul Draşko Todorovici, ca preşedinte al Organizaţiei Umanitare a Creştinilor Ortodocşi din Elveţia, a trimis trei milioane cinci sute de pachete cu hrană pentru nevoiaşii din Belgrad. Pachetele au fost împărţite prin biserici. Sute şi sute de oameni au primit ajutor de la patriarh, ori medicamente, ori hrană. Toate acestea au fost îndeplinite mai cu seamă prin ajutorul credincioşilor noştri din diaspora.

Mai mult, niciodată nu şi-a luat salariul care îi revenea ca patriarh. Puţinele lucruri de care avea nevoie şi le cumpăra din pensia sa modestă de episcop. Unora le dădea şi bursă din banii săi, bunăoară unui african, student la medicină. Mai ajuta şi un om de ştiinţă cunoscut, care, din păcate, a murit de tânăr. Şi multe alte fapte demne de amintire a mai săvârşit, numai despre ele putându-se scrie o carte aparte.

Patriarhul Pavel nu stătea niciodată degeaba, întotdeauna lucra câte ceva. La început, îndată după alegerea sa ca întâi-stătător al Bisericii Sârbe, adeseori îşi scria singur actele şi le bătea la o maşină de scris veche. Mai presus de toate, era monah şi trăia o viaţă aspră de monah.

Văzându-l zilnic cât de puţin mănâncă, de multe ori mă întrebam cum de nu se îmbolnăveşte, mai ales că se şi îmbrăca sumar, chiar şi atunci când era foarte frig. Sărăcia şi cumpătarea sa întreceau orice măsură. Nu lăsa să se arunce nici măcar o firimitură de pâine. Spunea că hrana a fost făcută cu energia Dumnezeiască, prin razele Soarelui şi pomenea cuvintele Mântuitorului, când a spus să se adune toate fărâmăturile care au rămas după minunata hrănire a celor cinci mii de oameni cu doi peşti şi cinci pâini.

Când trebuia să plecăm la vreo întâlnire, se întâmpla să-l găsesc seara, în chila lui, aproape pe întuneric, citind lângă geam la lumina de la stâlpii de iluminare publică din faţa patriarhiei. Îndată ce se aşeza în maşină, îşi lua cartea de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie ce avea să o sâvârşească a doua zi.

Pe măsură ce va trece vremea, sânt încredinţat că se va vedea din ce în ce mai limpede ce păstor adevărat al Bisericii lui Dumnezeu a avut poporul Sârb în persoana Patriarhului Pavel. A înălţat şi a restaurat numeroase biserici, a pus capăt schismei din Biserica Ortodoxă Sârbă, a făcut vizite canonice în aproape toate Bisericile locale şi i-a întâmpinat pe toţi întâi-stătătorii lor, dimpreună cu delegaţiile lor, a vizitat toate eparhiile Sârbeşti din Europa, America, Australia şi fosta Iugoslavie şi a reuşit să scrie şi câteva cărţi theologice foarte însemnate şi folositoare.

Pe acest om sfânt l-am cunoscut prima data ca elev al Seminarului din Prizren, demult, prin anii ‘50. Ne preda Limba Greacă şi Muzica Psaltică. Simţeam marea lui dragoste pentru noi, seminariştii, deşi la note era aspru, dar drept. Atunci era o vreme de mari lipsuri, vecină cu sărăcia. Mai des erai flămând decât sătul. Niciodată în timpul iernii, nici pe cele mai aspre friguri, nu-şi făcea focul în micuţa sa chilie, iar cota sa de lemne o împărţea prin sălile de clasă. Chiar dacă erau oameni de serviciu în internat, Părintele Pavel, cum îl numeam noi, se trezea înaintea tuturor şi făcea cu mâna lui focul în toate sălile de clasă. Doar de două ori pe săptămână, vreme de două ceasuri, aveam voie să ieşim în oraş, şi întotdeauna ne sfătuia să mergem în grupuri, căci în acea vreme era pericolul să fim atacaţi de cineva. De multe ori, când ne plimbam pe malul Râului Bistriţa, se întâmpla ca Albanezii să arunce cu pietre în noi de pe deal şi din cetate. Mai mulţi elevi au fost răniţi. A fost prins şi bătut de Albanezi şi seminaristul Goiko Mrgea, actualul Mitropolit Nicolae de Dabar în Bosnia. L-au bătut şi pe seminaristul Milivoi Cirici, care a ajuns preot în Varvarin şi a murit ca mucenic în timpul bombardamentelor NATO din 1999. Şi mulţi alţi seminarişti au avut de pătimit, chiar şi patriarhul, pe vremea când era Episcop de Ras–Prizren.

Îi mulţumim lui Dumnezeu care, în veacul al XX-lea, a ridicat dintr-un popor puţin numeros cum este cel al Sârbilor astfel de personalităţi duhovniceşti precum Sfântul Nicolae Velimirovici, Cuviosul Iustin Popovici de la Celie şi Patriarhul Pavel Stoicevici.

COLOFON

Redactor/ Anca Stanciu

Traducere/ Ionuț și Sladjana Gurgu

Fotografii/ Milinko Stefanovici

Concept layout/ Atelieruldegrafică.ro

Dtp/ Remus Brihac

Tipar/ Accent Print Suceava

Distribuție/ Supergraph 021 320 6119

ISBN 978-606-8195-12-4

Cuvantul IPS Teofan la Duminica a treia din Postul Mare: Puterea Crucii – Puterea Jertfei

27 Martie, 2011 § 1 comentariu

Autentica tărie, adevărata putere nu le deţin armatele, politicienii, deţinătorii de fabuloase averi.

„Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”.

Când rostim cuvântul „Cruce”, gândul ne poartă spre realitatea jertfei, a sacrificiului, a dăruirii de sine pentru altul, a smereniei personale pentru binele comun.

La prima vedere, jertfa, sacrificiul, smerenia, într-un cuvânt „Crucea”, sunt realităţi care definesc înfrângerea, neputinţa sau slăbiciunea. Purtătorul de cruce este cel condamnat să-şi ducă resemnat greul vieţii din care adesea lipseşte orice nuanţă de biruinţă sau lumină. Omul sacrificat este cel învins într-o confruntare, cel care nu mai are nici o speranţă. Smeritul este cel deposedat de putere, cel călcat în picioare de stăpânitorii cei tari şi puternici.

În contradicţie totală cu cele spuse, Biserica exclamă: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne”! Mare este, prin urmare, jertfa; biruitor este sacrificiul, plină de putere este smerenia.

Unde este, atunci, adevărul ?

Realitatea înconjurătoare ne arată că mari sunt cei care jertfesc pe alţii pentru interesele lor, nu cei sacrificaţi. Biruitori şi plini de putere sunt cei aroganţi, nu cei smeriţi, stăpânitorii cei mari, nu umilii supuşi.

Şi totuşi, Biserica lui Hristos, Adevărul prin excelenţă, afirmă răspicat: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”.

Căutător neliniştit al adevărului, în faţa acestei dileme, genial scrutător în tainele istoriei şi ale fiinţei umane, Dostoievski a concluzionat astfel: „Nu este nici o putere mai mare ca puterea smereniei. Nimeni nu-i poate sta împotrivă”.

O privire obiectivă asupra istoriei umane certifică acest adevăr. Autentica tărie, adevărata putere nu le deţin armatele, politicienii, deţinătorii de fabuloase averi. Da, pe termen scurt, armata, politica sau banul decid soarta popoarelor. Experienţa istoriei arată că armatele nu sunt totuşi invincibile la nesfârşit, cârmuitorii popoarelor sunt înlocuiţi unii de alţii, adesea prin crime, iar bunurile materiale nu sunt veşnice.

O naţiune nu este puternică prin armata, politicienii şi banii ei. Ţara care are un simţ puternic al familiei răzbate în istorie mult mai uşor decât o ţară militarizată excesiv, dar lipsită de mame cu mulţi copii.

Credinţa în Dumnezeu oferă, de asemenea, fiinţei umane o putere, o voinţă de a birui greutăţile vieţii şi ale istoriei mai mult decât cea mai subtilă diplomaţie. Ţara cu multe mănăstiri este, pe termen lung, mai puternică decât cea presărată cu multe cazărmi militare.

O naţiune care-şi fundamentează strategiile economice, sociale, educaţionale pe importanţa familiei, care descurajează divorţul şi avortul, care nu oferă gir de normalitate tendinţelor de tip homosexual, care nu legalizează prostituţia este naţiune demnă de acest nume şi cu putere lăuntrică de a supravieţui în hăţişul istoriei.

O bună parte a lumii actuale şi România împreună cu ea manifestă tot mai evident tendinţe spre subminarea familiei prin practici de felul educaţiei sexuale în şcoli, proiecte de legi privind legalizarea prostituţiei, încurajarea avortului pe toate căile, permiterea propagandei homosexuale.

În faţa unor asemenea tendinţe, Biserica, prin glasul profetic al lui Hristos, cheamă omul contemporan să se îmbrace cu puterea Crucii. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Această purtare a Crucii, identificată cu puterea blândeţii, răbdării, delicateţei sufleteşti, smereniei, este considerată şi astăzi, ca şi în vremea Sfântului Apostol Pavel, ca fiind „nebunie” şi „sminteală” (1 Corinteni 1, 18 şi 23), adică de neînţeles pentru mulţi. Şi totuşi, ea este „puterea lui Dumnezeu” din care izvorăşte autentica putere a oamenilor, adevărata putere a naţiunilor, singura putere de neînvins a lumii.

sursa: portalul Doxologia

IPS Andrei Andreicuț este noul Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului

18 Martie, 2011 § Lasă un comentariu

Această prezentare necesită JavaScript.

Întrunit în şedință de lucru în Sala Sinodală din Reşedința patriarhală, în ziua de 18 martie 2011, sub preşidenţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales prin vot secret, cu 29 de voturi din 46 exprimate, pe Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei Andreicuț în scaunul vacant de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Preasfinţitul Părinte Irineu Bistriţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a obținut 17 voturi.

Ceremonia de întronizare a noului Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului va fi oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Catedrala Mitropolitană cu hramul Adormirea Maicii Domnului din municipiul Cluj-Napoca, în ziua de 25 martie 2011, la sărbătoarea Bunei Vestiri.

În jurul orei 12.00, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea ierarhului ales în scaunul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei Andreicuţ a fost prezentat jurnaliştilor de Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, ca Noul Mitropolit al Clujului.

În cadrul conferinţei Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Andrei a declarat că pe lângă misiunea deosebit de bogată pe care a întreprins-o Înaltpreasfinţitul Bartolomeu „este importantă şi slujirea socială, ajutorarea celor necăjiţi, a celor defavorizaţi. În atenţie trebuie să ne stea lumea tânără. Ţara noastră îmbătrâneşte, copiii sunt tot mai puţini, iar înmormântările tot mai multe şi atunci nu numai să milităm ca Dumnezeu să le dea gândul cel bun oamenilor să aibă copii, ci să ne ocupăm de tineri. Este de foarte mare importanţă misiunea cu tineretul, pentru că ei sunt Biserica de mâine, ei sunt România de mâine şi ei vor duce steagul mai departe”.

Biografia Î.P.S. Arhiepiscop Andrei Andreicuţ

1. Data şi locul naşterii, studii, specializări şi titluri; locuri de muncă

Î.P.S. Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Alba Iuliei, s-a născut la 24 ianuarie 1949, în satul Oarţa de Sus, judeţul Maramureş, din părinţii Andrei şi Elena, ca primul dintre cei trei copii. A urmat liceul în Cehul Silvaniei şi cursurile Facultăţii de Construcţii Căi Ferate din Bucureşti (între anii 1967-1972). După terminarea facultăţii a fost repartizat inginer la Întreprinderea de Construcţii Căi Ferate din Cluj-Napoca.

Începând cu anul 1976 a urmat Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, licenţiindu-se în vara anului 1978. În august 1978 a fost hirotonit preot de către Înaltpreasfinţitul Dr. h.c. Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Clujului, activând apoi ca preot paroh timp de şapte ani în oraşul Turda (judeţul Cluj).

Din toamna anului 1985 a fost transferat, la cererea Prea Sfinţitului Episcop Emilian Birdaş, la Parohia Ortodoxă Română Maieri I din Alba Iulia şi ulterior numit vicar administrativ. A urmat cursurile de doctorat ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti (începând cu anul 1985), avându-l drept îndrumător pe P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr. Petru I. David. Teza şi-a pregătit-o în cadrul aceleiaşi secţii – Teologie sistematică – sub îndrumarea P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, obţinând titlul de „Doctor în Teologie” în anul 1998.

Din februarie 1990 a fost ales şi hirotonit arhiereu-vicar pentru Episcopia de Alba Iulia, iar din luna iunie a aceluiaşi an a devenit episcop titular. În anul 1998 Episcopia Alba Iuliei a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar titularul ei la rangul de arhiepiscop.

În paralel cu activitatea administrativ-bisericească s-a implicat şi în plan spiritual şi didactic. Astfel, a întemeiat Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Mitropolit Simion Ştefan” din Alba Iulia şi a fost printre fondatorii Universităţii “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, realizând demersurile necesare înfiinţării Facultăţii de Teologie din Alba Iulia (1991). La această facultate predă (funcţia didactică: profesor) disciplina „Morală şi Spiritualitate Ortodoxă”. În intervalul 2000-2008 a fost decan al Facultăţii de Teologie din Alba Iulia. Din 2010 este şi îndrumător de doctorat la Disciplina „Morală şi Spiritualitate Ortodoxă”, la Şcoala Doctorală de la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, profil „Teologie”.

Pentru activitatea depusă în slujba Bisericii şi a ţării, la 1 Decembrie 2002, Preşedinţia României i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit” în gradul de „Mare Ofiţer”.

Din februarie 2007 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Salzburg (Austria).

2. Activitatea culturală

În plan cultural menţionăm înfiinţarea Tipografiei Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei şi a Editurii „Reîntregirea”, punerea bazelor revistei „Credinţa Străbună” (organul cultural şi de presă al Arhiepiscopiei de Alba Iulia) şi a revistei Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, „Altarul „Reîntregirii”. La iniţiativa şi sub coordonarea sa a fost reeditată „Psaltirea de la Alba Iulia din 1652” (la 350 de ani de la prima apariţie, în ediţie critică), a fost retipărit Noul Testament de la Bălgrad din 1648 (tot în ediţie critică) şi a fost reeditat Molităvnicul din 1689 de la Bălgrad.

A susţinut nenumărate conferinţe pe teme culturale şi duhovniceşti (în Bucureşti, Sibiu, Târgu Mureş, Cluj-Napoca, Timişoara, Arad, Iaşi, Oradea, Alba Iulia etc.) şi a participat la numeroase emisiuni televizate (la Televiziunea Naţională şi la posturile locale de televiziune). Este redactorul-realizator permanent al emisiunii „Cuvântul Ierarhului” la Radioul creştin-ortodox „Reîntregirea” Alba Iulia.

A fost iniţiatorul şi organizatorul mai multor simpozioane ştiinţifice internaţionale la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia: Violenţă în numele lui Dumnezeu? Un răspuns creştin (2002); Biserica în era globalizării (2003); Spiritualitate şi consumism în Europa Unită (2004); Omul de cultură în faţa descreştinării (2005), Identitate creştină şi dialog în noul context european (2006); „Cosmosul, între frumos şi apocaliptic. Un recurs etic asupra ecologiei” (2007); „Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii” (2008); „Libertate şi responsabilitate. Iniţiative şi limite în dialogul religios” (2009); „Invazia non-valorilor într-o lume multimedia” (2010).

3. Activitatea pastoral-misionară

Pe parcursul celor 21 ani de arhipăstorire a Î. P. S. Andrei Andreicuţ, în Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei au fost construite 120 biserici noi (dintre care 40 sunt în curs de finalizare) au fost pictate (sau au beneficiat de o restaurare a picturii) 160 de biserici (inclusiv Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia) şi au fost construite 70 de noi case parohiale. A fost înfiinţat Seminarul Teologic Ortodox „Mitropolit Simion Ştefan” din Alba Iulia. De asemenea, a fost înfiinţat Radioul creştin-ortodox „Reîntregirea” Alba Iulia, patronat de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei şi a fost construită noua clădire a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „1 Decembrie” Alba Iulia (presupunând o investiţie de aproximativ 3 milioane de euro). Au fost înfiinţate 45 de noi mănăstiri şi schituri în cele două judeţe (Alba şi Mureş) din cuprinsul Arhiepiscopiei Alba Iuliei.

În planul asistenţei sociale a creat la Alba Iulia prima structură de asistenţă socială a Bisericii Ortodoxe Române; ulterior aceasta devenind cea mai ramificată reţea eparhială din România, cuprinzând astăzi aproape 70 de unităţi de asistenţă socială, toate sub patronajul Bisericii (orfelinate, case de copii de tip familial, cămine de bătrâni, cantine sociale, cabinete medicale etc.).

4. Activitatea publicistică

În preocupările sale teologice s-a axat pe Spiritualitatea Ortodoxă; pe lângă cele aproape 50 de studii şi articole publicate în reviste ştiinţifice de specialitate, a scris 13 cărţi, alte două le-a tradus din limba franceză şi a alcătuit mai multe broşuri de interes misionar. A publicat sute de articole de popularizare în diferite ziare şi reviste bisericeşti sau laice şi zeci de prefeţe la diferite cărţi cu conţinut religios şi cultural. Coordonează colecţia “Isvoare Duhovniceşti”, în care au apărut, până acum, 15 volume.

sursa: Basilica & Reintregirea

Mesajul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu cu privire la dezastrul nuclear de la Fukushima

17 Martie, 2011 § Lasă un comentariu

Cu inimă împovărată și plină de durere, întreaga lume e martoră la drama tragicului cutremur care în ultimele zile a lovit Japonia și a răpit atât de multe vieți ale fraților și surorilor noastre. De asemenea, privim cu durere și îngrijorare dezastrul cauzat de cutremur în Țara Soarelui Răsare și în alte țări din Pacific. Fiecare colț al planetei înalță rugăciuni deopotrivă pentru odihna celor ce au plecat, dar și pentru ajutorul celor care continuă să fie afectați de replicile seismice și de acel feroce tsunami. Din păcate, o altă consecință devastatoare pentru regiune este și explozia centralei nucleare de la Fukushima, aducând încă mai multă groază la coșmarul recent din Japonia.

Ramificațiile dezastuoase ale acestui incindent vor deveni și mai evidente în zilele ce urmează. Desigur, în ceea ce privește cutremurul, nici un răspuns omenesc nu este de ajuns. Cauzele și efectele sunt dincolo de cuvintele omenești. Cu toate acestea, în ceea ce privește explozia reactorului nuclear și consecințele acestuia, aici este într-adevăr necesar un răspuns pe care suntem chemați să-l dăm. Cu tot respectul necesar științei și tehnologiei energiei nucleare, și pentru supraviețuirea rasei umane, propunem în locul acesteia resurse verzi de energie, mai sigure, care păstrează resursele noastre naturale și slujesc nevoilor umanității.

Creatorul nostru ne-a dăruit darurile soarelui, ale vântului, apei și oceanului, toate acestea fiind capabile de a crea suficientă energie. Știința și tehnologia prietenoase cu mediul au descoperit căi și metode de a produce energie sustenabilă pentru ecosistemul nostru. De aceea ne întrebăm: De ce persistăm în adoptarea acestor periculoase surse de energie? Suntem atât de aroganți încât concurăm și exploatăm natura? Totuși, știm că natura în mod invariabil se răzbună.

De la Patriarhia Ecumenică, înălțăm rugăciuni fierbinți pentru poporul japonez, pentru durerile prin care trece și în același timp chemăm cu putere pe toți cei responsabili pentru reconsiderarea politicii nucleare a națiunilor din întreaga lume.

† Bartolomeu
Patriarh Ecumenic al Constantinopolului

traducere din lb. engleză de Pr. Ioan Istrati de pe site-ul http://www.patriarchate.org/

sursa: portalul Doxologia

Where Am I?

You are currently browsing the Anunturi category at Cidade de Deus.