A vrut Tatal ca Fiul sa fie rastignit?

22 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

autor: Arhimandritul Jacob de la Cantauque

Să ne amintim că, înainte de toate, crucea este o invenţie oribilă, pe care diavolul i-a inspirat-o omului, pentru ca acesta să-şi ucidă şi înjosi fratele. Însă, odată cu Hristos, crucea devine o cale, Calea care mântuie şi îi redeschide omului Raiul.

Noi mărturisim, împreună cu Biserica, că Hristos, după cum ne spun Scripturile, a acceptat în mod liber să moară pe Cruce, din ascultare faţă de Tatăl Său. Da, dar atenţie! Să nu facem aici o eroare de interpretare, o eroare monstruoasă, înţelegând că Tatăl a vrut ca Fiul Său să fie răstignit. Să îndepărtăm de la noi această gândire blasfemiatoare, absurdă, vulgară chiar, dar atât de răspândită printre creştini. O gândire care face din Dumnezeu un tiran ucigaş – chiar dacă nu îndrăznim să recunoaştem deschis acest lucru –, o gândire care nu poate provoca în inima omului decât resentimentul, ura şi revolta împotriva lui Dumnezeu. În orice caz, o gândire care nu naşte nici dragoste, nici încredere, nici speranţă. O gândire pur şi simplu păgână!

Tatăl nu a vrut niciodată ca Fiul Său iubit să cunoască moartea, de orice fel ar fi fost ea. La fel cum Tatăl nu a vrut niciodată ca vreuna din făpturile Sale – nici măcar o insectă – să cunoască suferinţa. În Dumnezeu nu există nicio fărâmă de răutate. Sfântul Apostol Ioan ne spune că Dumnezeu este Iubire. Acest cuvânt ar trebui să ne fie de ajuns, indiferent de dificultăţile pe care le-am putea întâmpina atunci când ne aplecăm asupra unor subiecte ca şi răul, iadul, suferinţa celor nevinovaţi, atotputernicia lui Dumnezeu, etc…  Ceea ce Tatăl a vrut dintotdeauna este ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă să cunoască fericirea cea adevărată. Să fie mântuiţi pur şi simplu prin mila şi dragostea lui Dumnezeu. Hristos Şi-a însuşit întru totul această voie a Tatălui. Nici nu putea să facă altcumva. Pentru aceasta a venit El în lume: să ne aducă vestea acestei mântuiri, dăruită nouă de Tatăl Cel milostiv. Însă această veste bună nu putea decât să lovească în plin în toate concepţiile despre Dumnezeu şi despre Mântuire pe care le avea lumea, inclusiv lumea religioasă a acelor timpuri (concepţii dintre care unele s-au păstrat până în timpurile noastre!). Vestea cea bună a Evangheliei nu putea decât să provoace furia puterilor iadului care, prin minciună, ţin lumea sub stâpânire. „Lumea întreagă zace sub puterea Celui Rău.” (1 Ioan 5, 19) Însă Domnul Hristos, trimis fiind de Tatăl Său, n-a dat înapoi de la a da mărturie, în acelaşi timp, de Dumnezeul cel viu şi adevărat şi de demnitatea infinită a omului. Nu a renunţat la menirea Sa, animat fiind de mila şi compasiunea Tatălui faţă de toată făptura suferindă şi înstrăinată, nu a dat înapoi, oricare a fost preţul. Iar preţul perseverenţei Sale a fost moartea Sa, una dintre cele mai crude care există, moartea pe cruce. Hristos era întru totul conştient de acest lucru. Cu zbucium în suflet, cu sudoarea prefăcută în picături de sânge, El a acceptat voia Tatălui, care a fost ca Fiul să-Şi îndeplinească misunea până la capăt. Iisus nu s-a dat la o parte în faţa acestei încercări, căci comuniunea Sa cu Tatăl era perfectă şi absolută iar dragostea Sa pentru noi desăvârşită. Astfel, obstacolul pus de diavol în cale pentru a nărui lucrarea lui Dumnezeu a fost depăşit. Crucea a devenit instrumentul unei biruinţe totale asupra puterilor demonice ale vrăjmaşului. Calea a fost deschisă pentru toată făptura care zace în robia suferinţei. Crucea s-a transformat din blestem în binecuvântare.

sursa: Revista „Apostolia”, aprilie, 2011

Întâlnire IPS Teofan cu părintele Petroniu de la Schitul Prodromu

28 Iunie, 2010 § 3 comentarii

"La sfat" (foto: Silviu Andrei Vladareanu)

După ce în urmă cu câteva zile prezentam Pelerinajul IPS Teofan in Sfantul Munte Athos, revin cu un articol preluat de pe Ziarul Lumina – ediţia de Moldova. Acest articol reprezintă câteva notiţe ale IPS Teofan din timpul discuţiei cu părintele Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromou  din Sfântul Munte Athos. După cum remarcă şi vlădica nostru, părintele Petroniu uimeşte prin coerenţa sa dincolo de probleme de vorbire şi auz datorate vârstei sale înaintate. Nu pot decât să mă bucur pentru aceste note şi nădăjduiesc că şi voi să vă bucurati!

† Teofan,

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

În zilele de 12-14 iunie 2010 am poposit împreună cu câţiva stareţi din Moldova la Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. În timpul şederii noastre la Prodromu l-am întâlnit pe părintele stareţ Petroniu Tănase care ne-a vorbit despre viaţa Bisericii, despre viaţa monahală în special. Dată fiind statura duhovnicească a părintelui Petroniu, vârsta şi experienţa Cuvioşiei Sale, am socotit de bine a comunica şi altora, în sinteză şi oarecum schematic, cele auzite de la marele duhovnic athonit. Cu glas încet, adânc, cu o coerenţă uimitoare în exprimare, părintele Petroniu ne-a spus, în esenţă, următoarele:

1. Biserica Ortodoxă este şi trebuie să rămână „duhovnicie”. Nimic nu se împlineşte fără puterea Sfântului Duh. Astăzi duhul lumii pătrunde peste tot, uneori chiar în Biserică, în viaţa de parohie şi de mănăstire. Cu ajutorul duhovnicului, omul este chemat să se înduhovnicească prin Hristos Cel mort şi înviat care a pnevmatizat, îndumnezeit firea umană pe care a înălţat-o la cer, aşezând-o pe tronul Sfintei Treimi.

2. Mănăstirea trebuie să fie departe de duhul lumesc. După Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, călugărul necontenit se leapădă de cele lumeşti pentru a dobândi cele cereşti.

3. Călugăria este asemănată, după prof. Teodor M. Popescu, cu mucenicia. Cei mai mulţi sfinţi din calendar sunt mucenicii, apoi vieţuitorii mănăstirilor.

4. Călugărilor li s-a încredinţat vistieria liturgică a Bisericii. Călugărul este chemat să întreţină candela aprinsă a vieţii liturgice. Întâi de toate, el trebuie să participe zilnic la toate slujbele din mănăstire. Părintele Petroniu îşi aminteşte de o relatare a patriarhului Iustinian. Aflat în vizită la Mănăstirea Neamţ, patriarhul a luat aminte cum călugării la miezul nopţii se îndreptau spre biserică purtând felinare aprinse în mâini şi aşteptau la uşa bisericii pentru a se deschide şi a începe slujba.

5. Stareţul trebuie să fie duhovnicul obştii. El este părintele duhovnicesc al tuturor celor din obşte.

6. În slujirea sa, arhiereul este chemat să manifeste dârzenie întru apărarea credinţei, în relaţie cu eterodocşii şi întru promovarea unei vieţi curate. Chipul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Vasile cel Mare sunt elocvente în acest sens pentru orice slujire arhierească. Încrederea preoţilor şi credincioşilor în ierarh se menţine atunci când aceştia arată fermitate întru apărarea credinţei şi a unei vieţuiri creştine curate.

7. Lăcomia pântecelui, desfrânarea şi iubirea de arginţi înrobesc astăzi lumea cu lanţurile sclaviei păcatului. Multe păcate sunt legiferate între aşa-numitele „drepturi ale omului”. Potrivit moralei creştine omul are doar îndatoriri: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de creaţie.

Într-o atitudine de părtăşie în dragoste şi în durere cu viaţa lumii în general şi cu viaţa românilor în particular, părintele Petroniu ne-a comunicat cele de mai sus. Sunt gânduri exprimate dintr-o inimă continuu rugătoare, dintr-o minte luminată de smerenie, dintr-o experienţă de aproape un secol de viaţă. În cuvinte simple, dar directe, în exprimări altoite pe tradiţia Bisericii, părintele Petroniu ne-a comunicat viziunea sa asupra misiunii ortodoxe, asupra slujirii monahale şi arhiereşti în Biserică. Îi mulţumim cu recunoştinţă şi ne încredinţăm rugăciunilor Preacuvioşiei Sale.

"Rămas bun" (foto Silviu Andrei Vlădăreanu)

sursa: ziarullumina.ro

De ce!?

8 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

cimg3865

De cateva zile nu am mai postat nimic… Si poate unii dintre voi va intrebati deja ce se intampla cu mine. Ei bine, aflati ca inca nu am plecat din oras si ca nu sunt bolnav. Incepand de joi seara, imediat dupa lansare, m-am apucat de citit „Memoriile” lui Valeriu Anania (IPS Bartolomeu Anania) si nu am mai lasat cartea jos. Imi place tare mult aceast volum, iar stilul IPS Bartolomeu este savuros. Astfel m-a prins ora 4 dimineata citind inca din memorii… Aseara am vizionat si un film, fiind prea obosit. E vorba de INTO THE WILD. Va recomand si voua acest film… mie mi-a venit dorul de duca…

Maine, marti, voi pleca spre Italia, unde, impreuna cu cativa prieteni, vom vizita cateva orase si vom canta colinde in parohiile romanesti de acolo. Voi reveni abia pe 16 decembrie. Sper sa ma intorc cu forte proaspete pentru a continua munca la blog.

La buna revedere!

Blestemul Patriarhului?!

21 Noiembrie, 2008 § 1 comentariu

Conform cotidianului Evenimentul Zilei:

Avionul nu s-a ridicat de pe pistă din cauza unei avertizări, Becali a refuzat să mai zboare, după care a inventat un scenariu dramatic, susţinînd că „motoarele s-au oprit în timp ce eram în aer”

„Am crezut că murim. Am scăpat ca prin urechile acului. Motoarele s-au oprit în aer. Acum sunt în stare de șoc”, a declarat Gigi Becali în exclusivitate pentru PROTV.

„Dacă mai întârzia zece secunde în aer, nu mai avea unde să coboare şi acum poate eram pe altă lume. Dumnezu a fost cu mine, mi-a dat un semn”, a explicat Becali şirul evenimentelor, după care a încheiat glumind: „Dacă spun şi eu ca Oprescu, ‘au încercat să mă oprească să candidez, dar nu au reușit”.

În urmă cu câteva zile magnatul din Pipera a afirmat că va cere Patriarhiei Române cele 2 milioane de dolari – donaţi pentru construcţia Catedralei „Mânturii Neamului”, pentru a-i redirecţiona către aşezămintele româneşti din Sfântul Munte Athos. La această afirmaţie, Biroul de Presă al Patriarhiei a emis un comunicat prin care se arăta că „fiind vorba despre o donaţie cu un scop precis (construirea noii Catedrale a Mântuirii Neamului, conform actului de donaţie), Patriarhia Română nu poate să schimbe destinaţia acesteia către aşezământul monahal românesc de la Muntele Athos”.

Acu stau şi eu ca omu’ şi mă întreb: n-o fi accidentul lui Becali urmarea vre-unui blestem arhieresc 😕

La mulţi ani?

21 Noiembrie, 2008 § 1 comentariu

Vineri 21 noiembrie 2008 Înalt Prea Sfinţitul Părinte dr. Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului împlineşte 85 de ani de viaţă. La ceas aniversar vă prezentăm un ultim interviu cu vlădica:

Interviu cu Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu

Eminenţă, recapitulez pe scurt faptele care au condus la frământarea lumii creştine.
Duminică. 25 mai 2008, la Timişoara (România) a fost sfinţită noua biserică greco-catolică dedicată Sfintei Fecioare Maria, regina păcii şi a unităţii. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian. La slujbă a fost prezent nunţiul în România, arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano şi episcopul latin de Timişoara mons. Martin Roos împreună cu câţiva preoţi şi în prezenţa unei mulţimi de credincioşi. Cu această ocazie, v-aţi apropiat de sfânta împărtăşanie şi v-aţi cuminecat. Episodul a declanşat uimirea şi a avut un ecou vast, existând voci pro şi contra scandalului. A plouat cu critici. A intervenit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 8-9 iulie (cf. Il Regno, nr. 12, 2008, 369). Dar, cum a decurs cu adevărat acest episod?

„Nu este vorba de o condamnare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum s-a spus şi s-a scris, ci de o luare de poziţie menită să stabilească termenii corecţi în ceea ce priveşte problema intercomuniunii. Pentru a clarifica anumite puncte, Sinodul a spus că relaţiile între Bisericile noastre, Catolică şi Ortodoxă, decurg bine, dar că nu am ajuns încă la intercomuniune. Cel puţin acum. Şi, pentru acest motiv, Sfântul Sinod a vrut să clarifice faptul că deşi relaţiile dintre Bisericile noastre sunt forte strânse, nu suntem încă în gradul de a consimţi intercomuniunea. Cu siguranţă, este vorba de o etapă reală spre care ne îndreptăm. Prin urmare, nu este vorba de o condamnare a gestului meu, ci s-a simţit nevoia unei clarificări, reafirmând că, pentru moment, cu toate că Bisericile s-au apropiat foarte mult, nu au ajuns încă la intercomuniune”.

UN IMPULS, UN IMBOLD

Aţi explicat credincioşilor gestul dumneavoastră definindu-l „un sentiment de fraternitate faţă de unitatea creştinilor”. Ce aţi intenţionat să spuneţi?

„Este vorba de un gest plin de sentimente. După cum se ştie, am participat la liturghia greco-catolicilor. În Biserica nou sfinţită, majoritatea creştinilor, după cum am observat, era constituită de credincioşi care luau parte de obicei la liturghia oficiată în catedrala ortodoxă. Era o stare de mare fraternitate. Cunoşteam credincioşii greco-catolici şi îi simţeam fraţi. Când a venit momentul cuminecării, în interior aproape că am simţit un impuls, un imbold, care m-a condus spre împărtăşania euharistică. Un gest spontan, neprevăzut. În acel moment nu am mai avut discernământ, nu am mai calculat consecinţele. Eram prins în vâltoarea evenimentului. Ştiam că romano-catolicii şi ortodocşii nu ajunseseră încă la intercomuniune, dar m-am lăsat purtat de o intensă emoţie. Din punctul de vedere al disciplinei canonice a Bisericii mele, care corespunde cu cea a Bisericii catolice în ce priveşte episcopii şi preoţii, este evident că acel gest nu trebuia să-l fac. Nu le-am impus niciodată credincioşilor mei să se împărtăşească cu catolicii. Repet, este vorba de un gest spontan. Există anumite momente, condiţii particulare, într-un climat de intensă spiritualitate, în care suntem determinaţi să facem gesturi curajoase”.

– Dar, în consecinţă, se creează impresia că a sosit momentul, în anumite circumstanţe, să se facă un asemenea gest?

Cred că asemenea gesturi pot fi repetate pentru a se ajunge, într-un anumit moment, la intercomuniune, deoarece este absolut normal ca să se ajungă şi la acel punct. Între cele două Biserici nu există diferenţe dogmatice. Am trăit impresia că Bisericile noastre sunt surori şi că toţi credincioşii Bisericilor noastre sunt, între ei, fraţi şi surori. Prin urmare, intercomuniunea este o etapă”.

Problemă de disciplină, prin urmare, şi nu de dogmatică.

„S-au publicat în România studii, articole asupra intercomuniunii din cauza gestului meu. Au exista multe comentarii. Din punct de vedere canonic, sunt conştient că am comis o eroare, fără îndoială, dar este vorba de un imbold spontan, dictat de o circumstanţă particulară. Gestul meu”.

– Aţi primit critici din partea episcopilor, monahilor, teologilor, credincioşilor?

„Din partea episcopilor, nici o critică. Nici unul dintre confraţii mei episcopi nu m-a atacat nici verbal, nici în scris. Am participat la şedinţa Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o anumită rapiditate. Numai Patriarhul, care a difuzat un comunicat de presă, a furnizat precizări în cazul meu. Din partea monahilor şi a mănăstirilor, am primit critici de la Muntele Athos. Nu puteau lipsi! Nu m-au surprins. Eu îmi văd de drum. Diferenţele vor fi depăşite privind spre Hristos. Trebuie să ţinem cont de normele canonice, dar idealul este să ajungem la intercomuniune. În ceea ce îi priveşte pe teologi, aşa cum am spus, intervin în dezbatere cu seriozitate şi cu conştiinţa că nu putem rămâne pentru totdeauna simpli observatori. În ceea ce îi priveşte pe credincioşi, a existat o manifestare a unor mii de persoane, care au aprobat gestul meu”.

NOUL ORIZONT: FRATERNITATEA ECUMENICĂ

– Odată făcut acest gest, în plin scandal, v-aţi consultat şi cu patriarhul Daniel, care v-a fost vicar la Timişoara şi care, prin urmare, vă cunoaşte bine orientarea?

„Nu. Am avut o reuniune restrânsă a Sinodului într-o mănăstire din Moldova în iunie cu participarea mitropoliţilor. Am dat informaţii despre cele întâmplate, dar nu s-a luat nici o decizie în ceea ce mă priveşte, problema fiind pusă pe agenda şedinţei Sfântului Sinod din iulie. Ceea ce vreau să subliniez, fără a exagera lucrurile, este că problema mea a fost pusă pe ordinea de zi alături de cea a episcopului de Oradea care a concelebrat un botez (n.n. – slujba de sfinţire a Aghiazmei mari în ziua de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. Am vorbit despre cazul meu, dar nici unul dintre membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Nici unul nu a intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca gestul meu să nu fie condamnat, cu o singură excepţie: cea a mitropolitului de Cluj, Bartolomeu Anania. Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat; a prezentat versiunea unui jurnal laic. Tăcere, în aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: care este părerea voastră? Toţi au tăcut din nou. Aşa a decurs.

Odată închisă şedinţa sinodală, Administraţia Patriarhiei a difuzat un comunicat, într-adevăr, un pic prea dur, în care se regăseau cuvinte precum „tulburare” în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, „neplăcere”, „pocăinţă”, „corecţie” (aici Corneanu surâde!!!). Sunt sincer: am manifestat neplăcerea mea pentru că gestul a suscitat scandal în mass-media. Totul aici. În mod evident, comunicatul Patriarhiei era îndreptat împotriva celor care aveau un ataşament binevoitor faţă de relaţiile cu catolicii. Dar, şedinţa Sfântului Sinod s-a desfăşurat fără anateme, fără acuze, fără învinuiri. Înţeleg că este vorba de un moment mai dificil pentru Patriarhia Română, întrucât, fiind supusă la critici severe din partea unor Biserici ale Ortodoxiei, cum este cazul Bisericii Ruse, Bisericii Sârbe şi a alteia. Între altele, s-a simţit obligat – dacă pot să mă exprim aşa – să facă ceva pentru a înfrunta criticile. Dar, rămâne faptul că acel comunicat a fost un pic prea dur”.

Preasfinţia voastră, vă simţiţi nevinovat?

„Da, în mod absolut. Acum furtuna a trecut. Cred că, pe moment, totul s-a terminat. Cel puţin aşa sper”.

Dar gestul rămâne.

„A, da. Gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă“.

– După Întrunirea rece de la Sibiu (cf. Il Regno nr. 16, 2007, 522ss) se aştepta un gest ca acesta şi a venit. Un gest spontan, profetic, fratern.

„La Timişoara, de ani buni se respiră un aer ecumenic. Avem relaţii strânse cu catolicii de ambele rituri. Dar, şi cu credincioşii de alte religii. Cu evreii, spre exemplu. Cu noii protestanţi. O spun mereu: noi avem nevoie nu doar de ecumenism, ci şi de fraternitate, care este ceva mai mult decât ecumenismul.

Fraternitatea presupune sentimente profunde, o masă în jurul căreia se stă pentru a frânge pâinea şi a împărtăşi aceiaşi credinţă. Se va ajunge la fraternitate pentru a depăşi orice tip de dificultăţi şi divergenţe. Va trebui să se ţină cont, în mod neîndoielnic, de situaţiile concrete; va trebui, în mod neîndoielnic, să se respecte normele canonice, dogmatice. Repet: nu ignor nici credinţa Bisericii mele, nici disciplina sa. Am făcut un gest „personal”, dar doresc cu putere să fie un gest „comun”. Gestul meu personal a fost motivat de puternica intensitatea a momentului de fraternitate, gestul comun va fi motivat de conştiinţa că fraternitatea naşte un astfel de gest. Eu rămân pe poziţia mea. Nu o pot schimba. Mă sprijin pe credinţa mea”.

INTRECOMUNIUNE: VOM AJUNGE, VOM AJUNGE

Un gest istoric?

„Exageraţi. A fost un gest spontan. Respect regulamentul Bisericii mele, disciplina, dar m-am aflat într-un moment cu totul excepţional, pe care l-am trăit cu o asemenea intensitate interioară încât am închis ochii. M-am aflat faţă în faţă cu misterul fraternităţii şi am fost acoperit de harul dumnezeiesc. Însă, sunt convins că vor mai trece mulţi ani pentru a ajunge la aceste gesturi. Abia, după aceea vor deveni normale.

Ca membru al Consiliului Ecumenic al Bisericilor am participat la atâtea discuţii referitoare la intercomuniune. S-a ajuns, în sfârşit, la documentul „Botez, Euharistie, Ministeriu” (BEM; EO 1/3032ss; cf. Il Regno nr. 15, 1982, 473). În limba română, cuvântul BEM înseamnă: a bea. Odată, în timpul unui prânz, un episcop s-a ridicat în picioare şi, înălţând paharul, a spus: „Bem! Bem!”, „Să bem! Să bem!”. Un moment de rumoare. De fapt, documentul merita să fie stropit din plin, deoarece în acesta noi, ortodocşii, recunoaştem validitatea Tainei Euharistiei administrată de catolici. Cu siguranţă, regulile disciplinare trebuie respectate. Dar, eu am trecut peste… (surâde). Oricum, nu vreau să-i împing pe alţii să repete gestul meu”.

Cineva a cerut anatema pentru acest gest.

„Nu sunt eretic… Trebuie să ajungem la intercomuniune, nu să trimitem lumea în iad!”.

Vă gândiţi la o întâlnire cu Patriarhul Daniel în lunile următoare?

„Numai dacă el doreşte, pentru că eu nu vreau să provoc întâlnirea. E un om foarte obiectiv şi s-a menţinut într-o poziţie echidistantă pe care o înţeleg foarte bine. Este aproape obligatoriu ca să procedeze astfel. Dar, repet că la Sfântul Sinod numai Bartolomeu Anania a dezlănţuit un atac, ceilalţi preferând tăcerea. Are un temperament un pic vulcanic, adesea agresiv. Ceilalţi mitropoliţi şi episcopi au preferat să nu se implice”.

Interviu realizat de Francesca Strazzari

Mitropolitul comentează: “Îmi amintesc bine de Anania, când, în 1990, studenţii de la Bucureşti au intrat în Palatul Patriarhal şi l-au constrâns pe Teoctist să demisioneze. Era printre agitatori” (cf. Il Regno 4, 1990, 120) .

Interviu luat Mitropolitului Corneanu in luna august a.c. si publicat în ultimul număr apărut in revista italiana Il Regno, nr. 16, p. 517-518

sursa: LumeaCredinţei.com

Where Am I?

You are currently browsing the Gânduri category at Cidade de Deus.