„Am simţit superioritatea creştinismului” – interviu cu un predicator musulman convertiti la Ortodoxie

13 Iulie, 2011 § 1 comentariu

 

Există în Londra câţiva foşti musulmani care au şi fost ucişi pentru trecerea lor la creştinism. De aceea Părintele Nicolas Savtchenko, paroh al Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Londra, va păstra discreţia asupra unor detalii din viaţa neofitului.

Daniel, vă rog să îmi vorbiţi despre frăţia voastră…

Am fost mulţi ani un musulman fervent, împreună cu soţia şi cu copiii mei. Sunt născut în Marea Britanie, dar în viaţa mea am călătorit mult în ţări musulmane. Cunosc bine cultura britanică şi cea musulmană. Am trăit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia şi am contribuit la misiunea musulmană printre muncitorii străini de aici. De asemenea, am trăit şi ceva timp în Afganistan, sub regimul talibanilor, în Pakistan şi în Cashmir. Am fost ceva timp şi în Bosnia. În ultimii ani, am trăit cu familia mea la Londra, unde de ceva vreme, am devenit reprezentantul islamului într-o organizaţie inter-religioasă bine cunoscută dedicată păcii. Ultimii doi ani, am slujit ca şi consilier pe probleme de islam al Arhiepiscopului de Canterbury. De două zile, l-am sunat şi el a zis să intru în Biserica Ortodoxă Rusă din Londra.

Care a fost atitudinea sa?

Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte fericit. O dată mi-a zis recent că doi dintre angajaţii săi în administraţia personalului Bisericii Anglicane au intrat în Biserica Ortodoxă; el respectă alegerea lor şi ei vor continua să lucreze în cadrul administraţiei Bisericii Anglicane.

Ce v-a condus la Hristos?

Prima oară am avut dorinţa puternică de a studia în detaliu Noul Testament, şi acest lucru mi s-a întâmplat când mă aflam în faţa mausoleului Kaaba de la Mecca. Am trăit ceva timp şi la Mecca. Literatura creştină în Arabia Saudită este strict interzisă şi numeroase situri creştine sunt blocate, dar cu dezvoltarea modernă a telecomunicaţiilor, nu este dificil pentru cei ce caută să găsească Cuvântul lui Dumnezeu.  După câtva timp, am încercat să conving un american care lucra în capitala Arabiei să se convertească la islam. În timp ce vorbeam cu el, acesta mi-a răspuns cu multă convingere şi curaj. Am fost surprins de curajul său, căci în Arabia Saudită, un om care predică creştinismul, poate foarte uşor fi ucis. Conversaţiile cu creştinii în Arabia Saudită au fost foarte importante pentru mine. Ca şi persoană asociată la misiunea islamică în Arabia, am întâlnit mulţi străini creştini. Am remarcat că în cea mai mare parte din cazuri, creştinii nu se converteau la islam din proprie voie, ci doar pentru a putea să muncească în Arabia Saudită şi de a obţine o scutire financiară din faptul că sunt musulmani.  Realitatea este că salariile non-musulmanilor sunt mai mici decât ale musulmanilor, din cauza unui impozit special, fixat de însuşi Mahomed. Salariile creştinilor în Arabia sunt foarte mici, şi unii se convertesc la islam pentru a câştiga mai mulţi bani. Majoritatea filipinezilor care au obţinut un domiciliu renunţă imediat la islam. Am început să explorez încă şi mai mult creştinismul şi puţin câte puţin, am simţit superioritatea sa asupra islamului. Ortodoxia – pentru prima dată – am întâlnit-o la Sarajevo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Sarajevo nu vorbeau engleza şi nu puteam să exprim ceea ce voiam. După ce am aşteptat ca un grup de imami să se îndepărteze de biserică, am intrat în biserica sârbă, şi am simţit privirea uimită a unui preot sârb, când m-am închinat în manieră ortodoxă şi am făcut o metanie până la pământ.  Atunci am simţit că ortodoxia era din toate confesiunile creştine, cea mai aproape de mine. Am studiat şi mai mult teologie creştină, în special ortodoxă, am cumpărat o mulţime de cărţi, am vizionat filme… Mi-a plăcut mult filmul “Ostrovul”. Puţin câte puţin am decis să cer Botezul în Biserica Ortodoxă Rusă.

Auzim în ultimul timp despre misiunea creştină în ţările musulmane. Este acest lucru real?

Sunt de acord că sunt mulţi creştini ascunşi în Arabia Saudită. Eu însumi am întîlnit de mai multe ori oameni care erau creştini în taină. Trebuie să înţelegem aceasta, pentru că în Arabia şi în alte ţări, cea mai mare parte dintre musulmani merge la moschee, nu pentru că credinţa lor îi încurajează să o facă, ci pentru că sunt obligaţi sub presiunea legilor şi a tradiţiilor. Vizita la moschee devine o povară. Musulmanii de astăzi au o religiozitate mult mai redusă decât credem noi în lumea creştină. În ţările musulmane există o mulţime de moschei unde se spune că trebuie să ne rugăm de cinci ori pe zi, dar în afară de vineri, nimeni nu vine la moschee. În afară de vineri, în orice moschee nu veţi vedea

mai mult de cinci persoane, deşi există un mare număr de case musulmane prin preajmă. Cea mai mare parte a musulmanilor nu vine la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să vină în perioada Ramadanului, dar după post, ei dispar până la anul viitor. Într-o moschee în luna Ramadanului pot fi sute sau chair mii de persoane, iar după post nu mai sunt decât cinci.  În ţările musulmane, multă lume caută adevărul, de aceea misiunea creştină va creşte. Cei mai mulţi vorbesc despre creştinism prietenilor, iar recent au apărut un post de televiziune şi unele site-uri pe internet dedicate misiunii creştine printre musulmani. În general, mulţi musulmani se îndepărtează de islam, şi acest lucru este vizibil în ţările occidentale. În Marea Britanie, mulţi musulmani s-au convertit la creştinism. În Biserica Anglicană, se estimează că circa 100 de mii de islamici au primit creştinismul. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Ei au propriile lor biserici creştine, dar sunt siliţi să se ascundă din cauza pericolului represaliilor din partea musulmanilor. De asemeena, sunt mulţi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism.

Au fost recent multe rapoarte despre creşterea islamului în ţările occidentale şi chiar s-a pretins că numărul musulmanilor va depăşi numărul creştinilor din bisericile creştine. Este ciudat că media a evocat un număr de credincioşi musulmani mai mare decât capacitatea moscheilor înseşi. Care este adevărul?

Prezenţa în moschei în Marea Britanie este foarte slabă. Cea mai mare parte dintre musulmani nu a fost niciodată la o moschee. Tinerii efectiv au părăsit islamul, chiar dacă din raţiuni patriotice se declară musulmani. În moschei, ei nu găsesc un limbaj comun cu imamii provenind din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii nu înţeleg limbile ourdou sau Bengali, ci doar engleza, şi mulţi au ruşine de islam din cauza terorismului. Consiliul nostru inter-religios a analizat prezenţa în moschei şi noi ştim care este adevărata realitate, şi ea este alarmantă pentru islam, dar este în avantajul unora să prezinte islamul ca o imensă forţă. Dacă luăm lista moscheilor să spunem din vestul Londrei, constatăm că sunt 20 de moschei, şi multe sunt goale, deşi dacă toţi ar merge la moschee, ar mai trebui construite multe. Într-o mare moschee din Londra, pentru rugăciunea de vineri, pot fi 300 de persoane. Una mai mică, în jur de 30 de persoane. Un mare număr de moschei sunt doar mici săli, frecventate doar vinerea. Cea mai mare parte dintre fideli este cea a părinţilor care îşi aduc copiii la moschee. După ce cresc, dispar. Creştinismul oferă o alegere liberă, deci creştinismul este mai bine adaptat la o viaţă într-un climat de toleranţă, islamul nu poate rezista la o probă ca aceasta.

Mass media vorbeste despre adopatea islamului de către numeroşi britanici. Musulmanii fac o imagine aproape triumfantă a islamului în Occident. Cu toate acestea, numărul real al membrilor de origine britanică în comunitatea musulmană este foarte mic, undeva în jur de 1200 de persoane. Cum comentaţi această contradicţie?

Întrebarea nu e simplă. Eu am fost implicat în misiunea islamului la britanici şi pot să spun că numărul acestor convertiri este minim. În locurile de rugăciune de vineri, numărul musulmanilor britanici în Londra este undeva de 1%. Iar în afara Londrei sub această cifră.  Toţi cunosc numărul real al convertiţilor. Sunt câţiva care acceptă islamul din cauza căsătoriilor cu musulmani. Aceşti britanici nu merg la moschee şi acceptarea lor este formală. Majoritatea acestor persoane sunt femei. De asemenea, descendenţii musulmanilor pakistanezi imigraţi îşi spun britanici, dar ei sunt fiii imigranţilor pakistanezi. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de un musulman, şi numărul celor care au rămas musulmane este de aproape 25 în toată Londra.

Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai mare creştere în lume, imamii din Londra spun că această creştere se datorează nu credinţei şi misiunii, ci fecundităţii. Nu am nicio îndoială că creştinismul este mult mai puternic pe tărâm misionar.

Există mulţi musulmani care se convertesc la creştinism în Marea Britanie?

Pe de o parte sunt foarte mulţi. Aceasta se face fără nicio publicitate. Într-adevăr, în cele mai multe dintre şcolile islamice, un apostat de la islam trebuie executat, deşi imamii din principalele moschei din Londra spun că nu trebuie să fie executaţi apostaţii de la islam.

În acelaşi timp, putem spune că mult mai mulţi islamici părăsesc credinţa lor şi devin necredincioşi. Necredinţa este o maladie comună tuturor. Unii musulmani încearcă să prezinte ateismul şi absenţa religiei ca fiind caracteristici ale civilizaţiei creştine, dar musulmanii ei înşişi, mai mult decât creştinii, îşi pierd credinţa în lumea occidentală.

În acelaşi timp, un bun exemplu există în Rusia şi în alte ţări ortodoxe unde Biserica este în creştere, în ciuda libertăţii alegerii. Sper ca într-o zi să ajung acolo, dar acum vreau să îmi reconstruiesc viaţa ca şi creştin ortodox.

traducere: Pr. Ioan Valentin Istrati

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.com via portalul Doxologia

Anunțuri

Interviu cu IPS Kallistos Ware despre aspectele lucrării misionare a Bisericii Ortodoxe

11 Iulie, 2011 § Lasă un comentariu

În 1960, Editura Penguin Books a cerut tânărului Timothy Ware (26 ani) să scrie o carte despre credinţa creştin-ortodoxă, recent îmbrăţişată de el. Prima sa reacţie a fost să spună nu, nu era orthodox decât de doi ani. Dar un prieten l-a determinat să o scrie.

Acum, după 50 de ani, cartea “Biserica Ortodoxă” rămâne ghidul perfect pentru cei ce vor să cunoască importanţa şi adevărul Ortodoxiei. De la prima sa carte, Ware a devenit monah şi a primit numele de Kallistos, apoi lector la Universitatea Oxford şi apoi Mitropolit de Diokleia pentru ortodocşii creştini din Marea Britanie.

Înalt Preasfinţitul Kallistos a conferenţiat săptămânatrecuta la Universitatea North Park şi la Colegiul Wheaton din Statele Unite despre cum ar putea evangheliştii să înveţe din Ortodoxie şi ce ar putea învăţa ortodocşii de la evanghelişti.

Redactorul-şef al publicaţiei “Christianity Today”, David Neff, l-a intervievat în timpul acestei vizite.

Câţiva prieteni care au primit Ortodoxia, vorbesc despre tradiţia ortodoxă ca fiind fixată de foarte devreme şi fără putinţă de schimbare. Eminenţa Voastră vorbiţi despre tradiţie într-un mod mai dinamic.

Ai zis bine că eu gândesc tradiţia ca pe ceva dinamic. Vă amintesc de definiţia pe care a dat-o tradiţiei marele teolog ortodox rus, Vladimir Lossky: „Tradiţia este viaţa Duhului Sfânt în Biserică”. În mod clar, tradiţia este viaţă; nu e o formulă fixă. Cu atât mai puţin este o scriere în volume îmbrăcate în piele. Tradiţia este viaţă, şi e viaţa lui Hristos prezent în Biserică prin Duhul Sfânt. Nu este o doctrină fixă, ci înţelegerea de sine continuă şi critica de sine a comunităţii creştine.

Ce ţine această înţelegere de sine de a nu rătăci?

Sfintele Scripturi aşa cum a fost înţelese în Biserică şi de către Biserică prin secole. Cu această înţelegere a Sfintei Scripturi, noi vom apela în mod particular la părinţi şi la sfinţi. Tradiţia nu este a doua sursă pe lângă Scriptură; în mod clar, normativ pentru noi, ortodocşii, este Scriptura aşa cum a fost ea interpretată de cele şapte sinoade ecumenice. Dar tradiţia trăieşte. Era părinţilor nu s-a oprit în secolul al V-lea sau în secolul al VII-lea. Noi putem avea sfinţi părinţi acum, în secolul al XXI-lea, la fel ca părinţii vechi.

Implozia comunismului a lăsat un vacuum spiritual şi colegii noştri protestanţi evanghelişti s-au grăbit să intre în Rusia. Au fost tensiuni pentru că aceştia au încercat să arate oamenilor o altă înţelegere a Bibliei şi să facă mai personală credinţa lor. De ce este atât de dificil pentru ortodocşi şi evanghelişti să lucreze împreună în ţările post-comuniste?

Ortodoxia a simţit şi simte un adânc resentiment pentru că evangheliştii s-au mutat în teritoriul lor. Ei au simţit că noi am suferit persecuţii în Rusia pentru 70 de ani, uneori foarte grele, şi ne-am luptat să păstrăm credinţa, trecând prim imense greutăţi. Acum, că persecuţia s-a oprit, oameni din Occident, care nu au suferit la fel s-au mutat aici şi ei ne fură oamenii. Noi simţim ca şi cum fraţii noştri creştini ne înjunghie pe la spate. O pun într-o exprimare extremă, dar acesta este sentimentul. Legat de aceasta, este şi înţelegerea în Rusia şi în alte ţări ortodoxe a ceea ce este numit teritoriul canonic. Ortodoxia este Biserica locului. De aceea, ei simt că dacă alţi creştini vin aici, ei ne fură oile. Ştiu că evangheliştii privesc acest lucru în mod diferit. Ei spun: „Aici există o ţară cu un număr enorm de oameni care sunt total fără biserică, care de 70 de ani nu au avut nicio şansă de a trăi împreună cu Iisus Hristos şi trebuie să-i ajutăm”. Dar nu în acest fel privesc ortodocşii acest lucru. Ei doresc cooperarea, dar resping tot ce ar implica furtul de credincioşi.

traducere: Pr. Ioan Valentin Istrati

sursa: christianitytoday.com via Portalul  Doxologia si Ziarul Lumina

Interviu cu parintele Ambrozie Iurasov – „Dacă ai pierdut credinţa în Dumnezeu, ai pierdut totul!“

20 Iunie, 2011 § Lasă un comentariu

Părintele arhimandrit Ambrozie Iurasov este duhovnicul Mănăstirii Ivanovo din Rusia, pe care a înfiinţat-o în anul 1990. Astăzi, în aşezământul monahal de pe lângă Catedrala „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din oraşul Ivanovo îşi lucrează mântuirea peste 200 de maici. Părintele Ambrozie este fondator şi duhovnic al Frăţiei Ortodoxe Radonej, Centrul de Presă al Patriarhiei Ruse, unde se adresează tinerilor în cadrul unor emisiuni creştine radiofonice şi televizate. Este un predicator talentat şi se remarcă printr-o bogată activitate publicistică pe teme apologetice, catehetice şi omiletice, concretizată prin cele 10 cărţi cu conţinut duhovnicesc din care trei sunt traduse şi în limba română. Este redactor la gazeta „Cuvânt de mângâiere” şi preşedintele Fundaţiei de Asistenţă Spirituală şi Educaţie Morală „Înălţarea”. Părintele Ambrozie Iurasov este duhovnicul aparatului de conducere al Ministerului de Interne al Rusiei, coordonează activitatea Departamentului pentru asistenţa religioasă în penitenciare şi este preşedintele Comisiei episcopale de canonizare a noilor mucenici ruşi. Pentru întreaga activitate şi pentru zelul misionar, a fost distins în Rusia cu peste 50 de medalii şi ordine primite. Din cei 73 de ani pe are îi are, 45 sunt de slujire monahală.

Părinte arhimandrit Ambrozie Iurasov, criza economică pe care o traversează Europa astăzi creează numeroase dificultăţi materiale, iar oamenii trăiesc nostalgia bunăstării de altădată, din care derivă foarte multe neputinţe sufleteşti. Cum poate creştinul să îşi păstreze, sub presiunea acestui context, credinţa curată?

Există un proverb rusesc care spune că dacă ai pierdut bogăţia înseamnă că, de fapt, nu ai pierdut nimic. Dacă ai pierdut sănătatea, ai pierdut jumătate din ce puteai să pierzi, iar dacă ai pierdut credinţa în Dumnezeu, înseamnă că ai pierdut totul. Sfântul Vasile cel Mare spune foarte frumos că dacă omului îi vei da toate bogăţiile lumii şi îl vei face rege, sufletul tot nu se va sătura. Sufletul nu se poate sătura decât în Dumnezeu! Dacă L-ai găsit pe Dumnezeu, înseamnă că ai găsit totul. Nu trebuie să uităm faptul că puterile demonice nu au decât un singur scop: de a ne lovi şi a ne strica sufletul, iar pentru asta nu ezită să folosească orice mijloace. Atunci când omul are Duhul lui Hristos în sine, atunci când se umple de cuvântul lui Dumnezeu şi de cuvintele Sfinţilor Părinţi, atunci toate revin la locul lor. Când rămânem prinşi în încercarea de a ne strânge bogăţie pentru trup, dar pentru suflet nu strângem nimic, atunci nici raţiunea, nici voinţa, nici sentimentele nu-şi mai îndeplinesc rostul, iar omul piere în deznădejde. Trebuie să ţinem minte că totul ţine de Providenţa divină. Fără voia lui Dumnezeu nu cade nici un fir de păr din capul nostru! Sfânta Scriptură ne spune că atunci când Hristos era pe Marea Galileii şi dormea în corabie a început o furtună care putea îneca în valuri corabia. Ucenicii s-au gândit că le-a venit sfârşitul şi L-au trezit pe Mântuitorul Hristos spunându-I: „Învăţătorule, pierim!”. Atunci El a poruncit mării să înceteze, iar pe ucenici i-a întrebat pentru ce s-au speriat. Aici vedem, de fapt, viitorul Bisericii noastre. Biserica este corabia care pluteşte în marea vieţii. În aceste vremuri, nouă ni se pare că Hristos doarme şi oamenii sunt panicaţi că vine sfârşitul lumii. Trebuie să fim înţelepţi şi să nu ne temem decât de Dumnezeu!

Aţi amintit de o veche temere a oamenilor pe care unii se preocupă să o actualizeze permanent: sfârşitul lumii. Recent, un pastor american fixa acest moment pe 21 mai, argumentându-se scripturistic şi numerologic, fapt care a stârnit îngrijorarea oamenilor din toată lumea. Să spunem că acesta şi-a pierdut credibilitatea, dar sunt mulţi alţii care anunţă insistent diferite borne eshatologice. Cum îi sfătuiţi pe credincioşii ortodocşi să se raporteze la aceste „prevestiri”?

Când citim rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie, prima din aceste rugăciuni spune că Domnul va veni iarăşi în vremurile din urmă. Dar a spune când va fi aceasta, nimeni nu poate. Până atunci, multe depind însă de noi. Cel mai important este să nu ne gândim la sfârşitul lumii, ci să ne gândim la sfârşitul nostru. Să nu ne mai gândim la Antihrist şi să nu-l aşteptăm, ci să ne gândim la Hristos şi să-L aşteptăm pe Acesta! Sigur, există şi aceste „profeţii”, dar noi trebuie să nu uităm că puterile demonice au o experienţă foarte mare şi, cum spunea Dostoievski, diavolul duce o luptă cu Dumnezeu, iar câmpul de luptă este inima omului. Cel mai important pentru noi este să ne păstrăm sufletul curat, căci omul este templu al Duhului Sfânt, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, iar Dumnezeu nu îi părăseşte pe oamenii de acest fel.

Eu am călătorit mult prin Rusia, am văzut multe biserici unde am discutat cu oamenii şi am văzut că diavolul luptă foarte puternic cu Biserica, mai ales în zilele noastre şi, din această cauză, oamenii nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci mai mult la vremurile de pe urmă. Nu mai vorbesc despre Sfânta Scriptură sau de mântuirea sufletului, ci mai mult despre Antihrist. Domnul ne-a pregătit un cer nou şi un pământ nou şi ne-a oferit în dar câteva zeci de ani pentru a ne pregăti în vederea veşniciei. La aceasta trebuie să cugetăm şi să o aşteptăm în curăţia sufletului!

Cum ne putem păstra sau cum putem dobândi curăţia sufletului?

L-am întrebat odată pe Mitropolitul Iosif de Almata cum să dobândesc curăţia inimii. El mi-a spus că nu trebuie să ne gândim direct la acest lucru. Trebuie să dobândim mai întâi curăţia a ceea ce este sub inimă. Dacă vom reuşi să dobândim curăţia trupească, atunci va urma şi curăţia sufletului. Gândirea, sentimentul şi voinţa liberă, toate acestea să le oferim lui Dumnezeu. Atunci când omul şi-a curăţit sufletul de murdărie, simte o bucurie şi o pace odihnitoare. Pentru a ne curăţa şi mântui sufletul, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ţinem calea de mijloc, care este calea de aur, adică să rămânem foarte aproape de Biserica-mamă şi să nu trăim după cum voim noi, ci să ascultăm de Biserică. Am întrebat odată o fetiţă de 4 ani: „Dacă un înger nu ar asculta de Dumnezeu, ci va trăi aşa cum va vrea el, cu cine va semăna?”. Şi ea mi-a spus: „Cu un prostănac!”. De aceea, trebuie să ascultăm pe mama noastră, Biserica, pentru ca să fim feriţi să credem în alte învăţături decât cele adevărate. Totodată, trebuie să nu uităm că Mântuitorul Hristos ne-a lăsat pentru mântuirea noastră Sfânta Euharistie. În timpul Dumnezeieştii Liturghii, pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar omul, apropiindu-se de potir, îl ia în sine pe Hristos cel viu, deci nu o parte a Trupului lui Hristos, ci pe Însuşi Hristos întreg. Trupul lui Hristos se uneşte cu trupul nostru, iar Sângele lui curge prin sângele nostru şi astfel omul devine o celulă în Trupul tainic al lui Hristos. Trebuie să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar dacă vom împlini aceste două porunci, atunci ne vom mântui!

sursa: ziarullumina.ro

Sărbătoarea Învierii în familia părintelui Stăniloae – interviu cu doamna Lidia Stăniloae (video)

28 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

sursa: portalul Doxologia

„Creştinul este o mărturie vie în mijlocul lumii“ – dialog cu IPS Teofan

15 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

Ajunşi aproape de sfârşitul Postului Mare, cu inimile pline de aşteptare faţă de rememorarea liturgică a celor mai profunde evenimente ale istoriei credinţei noastre, gândul ne poartă şi spre bucuria marelui praznic. În acelaşi timp, fiecare dintre noi îşi face o autoevaluare a propriei stări duhovniceşti şi se întreabă ce îi lipseşte, unde are de lucrat cu sine pentru a fi cu adevărat creştin trăitor. Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ne oferă câteva răspunsuri concludente la întrebări privitoare la condiţia creştinului în societatea contemporană.

Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit, ce dă măsură vieţii omului?

Credinţa adevărată în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Fără una din aceste stări, omul este o pasăre cu o singură aripă. Se rostogleşte în gol şi nu poate să zboare.

Cum poate face misiune creştinul în lumea de astăzi, care crede tot mai puţin în Hristos? Ce importanţă are exemplul personal în această lucrare?

Fiind credincios jurământului de la botez (lepădat de puterile întunericului şi unit cu Hristos), creştinul este o mărturie vie în mijlocul lumii. Prin însăşi prezenţa sa discretă şi grăitoare, cel ce crede în Hristos constituie aluat care dospeşte frământătura. Corespondenţa dintre ceea ce crede pe de o parte şi felul său de viaţă, pe de altă parte, constituie cea mai puternică armă misionară.

Care este remediul împotriva formalismului în mărturisirea credinţei?

Formalismul este marea problemă a multor români care-şi zic ortodocşi, dar nu au o legătură reală cu Biserica. Sfântul Paisie de la Neamţ, pe linia Sfântului Efrem Sirul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog, spune că nu există viaţă creştină adevărată fără „străpungerea inimii”. Acolo unde este străpungerea inimii, nu mai este loc pentru rutină, pentru formalism. „Inima înfrântă şi smerită” este singura pe care Dumnezeu n-o urgiseşte, este singura pe care Dumnezeu o primeşte ca dar din partea omului. Remediul împotriva formalismului? Dificil de răspuns. Probabil trecerea prin experienţe-limită, prin suferinţă adâncă, prin stări apropiate de deznădejde creează premisa ca omul, ajutat de harul lui Dumnezeu, să sfărâme carapacea formalismului religios.

Mai poate deveni credinţa un modus vivendi pentru omul contemporan?

A trăi creştineşte este o imposibilitate pentru omul obişnuit. A trăi creştineşte înseamnă a avea pecetea lui Hristos, care, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog înseamnă: lauda în necazuri, bucuria în scârbe, rugăciunea şi iubirea pentru vrăjmaşi şi a-ţi da sufletul pentru viaţa aproapelui. Geniile sfinţeniei, sfinţii, împlinesc mult din acest ideal evanghelic. În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii obişnuiţi, este necesară o cât mai adâncă luptă pentru a experimenta, cu ajutorul lui Dumnezeu, o fărâmitură, o picătură din acest ideal.

Cum înţelege creştinul libertatea în condiţiile în care Biserica recomandă postul, rugăciunea, lucruri care, în aparenţă, reprezintă o seamă de îngrădiri pentru unii?

Este nespus de greu să mărturiseşti celor din jur că tocmai îngrădirile amintite sunt izvoare autentice de libertate. Aceasta pentru că ideea de libertate este văzută într-o modalitate totalmente ruptă de conceptul de om ca rob al lui Dumnezeu. A-L cunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân, a domina propriile patimi, a lupta pentru a te elibera de dorinţa de a-i stăpâni pe ceilalţi constituie izvoare inepuizabile de libertate.

Postul este timpul iertării, al sfinţirii. Cum lucrează iertarea în inima creştinului?

Voit sau inconştient, omul clădeşte toată ziua şi în tot ceasul ziduri între sine şi ceilalţi. Grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea deşartă sunt materia din care aceste ziduri sunt alcătuite. Perioada postului este un timp mai intens în care creştinul este chemat să conştientizeze existenţa tragică, pentru el şi pentru lume, a acestor ziduri. Cum pot fi dărâmate aceste despărţituri dintre om şi om, dintre om şi Dumnezeu? Ne-o spune Sfântul Efrem Sirul: prin curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste, vederea propriilor păcate şi neosândirea aproapelui. Toate sunt cuprinse în harul iertării care purifică omul de mândrie şi-l îmbracă în veşmântul smereniei. Marea problemă este aceea a recunoaşterii că suntem vinovaţi în relaţia cu ceilalţi. Avem sentimentul că vinovăţia este de partea cealaltă şi că nu prea avem ce ierta. De aceea, stăruinţa în rugăciune în timpul postului, şi nu numai, ar trebui să se axeze pe: „Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!”

Care este rolul Liturghiei în viaţa credincioşilor, mai cu seamă în perioada Postului?

Unirea cu Hristos prin Trupul şi Sângele Lui. Acesta este rostul Sfintei Liturghii. Fără împărtăşirea cu Sfintele Taine, Dumnezeiasca Liturghie este lipsită de sensul ei deplin în ceea ce-i priveşte pe credincioşi. În vremea postului mai ales, creştinii sunt chemaţi „cu frică”, dar şi „cu dragoste” şi îndrăzneala cea după Dumnezeu, să se apropie mai des de Sfântul Potir.

Cum trebuie să înţeleagă omul contemporan pocăinţa? Cum ne întâlnim cu Hristos în pocăinţă? Care sunt roadele pocăinţei în sufletul omului?

Pocăinţa, spunea Sfântul Ioan de Kronstadt, înseamnă „recunoaşterea că există o minciună în inima ta”. Această recunoaştere, care nu este decât adevărata cunoaştere de sine, constituie platforma începutului de refacere a legăturii cu Dumnezeu. Recunoaşterea stării de păcat şi îndepărtarea ispitei de a-l judeca pe celălalt ajută creştinul să reintre în legătură cu Hristos. Odată recunoscută starea de păcat, se naşte în sufletul omului conştiinţa măreţiei lui Dumnezeu, Cel unul singur curat, fără de păcat. Cuprins în minte şi inimă de harul pocăinţei, omul se deschide mai sincer spre celălalt, este mai realist în analiza situaţiilor prin care trece, şi mai ales descoperă calea care duce la Dumnezeu. Cum tot omul este plin de păcat, pocăinţa este calea tuturor spre Dumnezeu.

Puteţi recomanda un program general de viaţă creştină urmat de tinerii zilelor noastre? Ce trebuie să aibă ei în vedere în primul rând?

Să-şi păstreze curăţia trupească sau să şi-o recapete prin abstinenţă. Aceasta este noua provocare a tinerilor de azi. Răspunsul la o asemenea provocare este cu atât mai dificil, cu cât contextul este tot mai neprielnic pentru tineri curaţi, feciorelnici, sau redeveniţi astfel prin renunţarea la păcat. Tinerii de acest fel sunt tot mai rari şi de aceea este necesar ca ei să se caute, să se descopere unii pe alţii, să se integreze în viaţa parohiilor, să întemeieze familii creştine.

Cum poate Biserica scăpa lumea de singurătatea care ne înconjoară, de individualism?

Prin obşti monahale autentice pentru cei ce voiesc această cale; prin familii creştine tot mai numeroase şi prin comunităţi parohiale centrate pe Dumnezeiasca Liturghie. În afara acestora nu există decât singurătate, individualism, nu există decât drama plictiselii cauzatoare, după mărturia lui Dostoievski, a vremurilor antihristice.

sursa: Ziarul Lumina

Unul dintre ultimele „interviuri” cu părintele Petroniu Tănase

24 Februarie, 2011 § 6 comentarii

Iată că, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, unde am vizitat, bineînţeles, şi Schitul românesc Prodromu. Citim în Istoria Mânăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului Prodromu, această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea chilia deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama –, povesteşte că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale”. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în această oază a spiritualităţii româneşti, păstorită de peste un sfert de veac de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, cu care m-am bucurat şi folosit mult să stau de vorbă faţă către faţă. Sfinţia Sa ne-a vorbit, între altele, despre osândirea aproapelui, „care este mare păcat”. Retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, ci este şi mângâiere dumnezeiască. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Stareţul nonagenar al Schitului Prodromu ne mai vorbeşte în cele de mai jos şi despre cinstea cea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie. (S. G.)

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei, consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă, să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât Cel Care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii, de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceiaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu sau de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal…

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii. Omul este mărginit. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?

Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Nu se pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi, dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile, şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea… Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine. Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc?

Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia. Sf. Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?”, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sf. Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta le-aş spune eu tinerilor: Să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur: ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu, ci au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

A consemnat Stelian GOMBOŞ

sursa: revista Puncte cardinale, an XX, nr. 10/238, octombrie 2010, p. 9 via Blogul domnului Răzvan Codrescu

Dr. Pavel Chirilă în dialog cu Eugenia Vodă la „Profesioniştii” (TVR)

12 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

sursa: site-ul doamnei Eugenia Voda

Where Am I?

You are currently browsing the Interviuri category at Cidade de Deus.