„Am simţit superioritatea creştinismului” – interviu cu un predicator musulman convertiti la Ortodoxie

 

Există în Londra câţiva foşti musulmani care au şi fost ucişi pentru trecerea lor la creştinism. De aceea Părintele Nicolas Savtchenko, paroh al Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Londra, va păstra discreţia asupra unor detalii din viaţa neofitului.

Daniel, vă rog să îmi vorbiţi despre frăţia voastră…

Am fost mulţi ani un musulman fervent, împreună cu soţia şi cu copiii mei. Sunt născut în Marea Britanie, dar în viaţa mea am călătorit mult în ţări musulmane. Cunosc bine cultura britanică şi cea musulmană. Am trăit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia şi am contribuit la misiunea musulmană printre muncitorii străini de aici. De asemenea, am trăit şi ceva timp în Afganistan, sub regimul talibanilor, în Pakistan şi în Cashmir. Am fost ceva timp şi în Bosnia. În ultimii ani, am trăit cu familia mea la Londra, unde de ceva vreme, am devenit reprezentantul islamului într-o organizaţie inter-religioasă bine cunoscută dedicată păcii. Ultimii doi ani, am slujit ca şi consilier pe probleme de islam al Arhiepiscopului de Canterbury. De două zile, l-am sunat şi el a zis să intru în Biserica Ortodoxă Rusă din Londra.

Care a fost atitudinea sa?

Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte fericit. O dată mi-a zis recent că doi dintre angajaţii săi în administraţia personalului Bisericii Anglicane au intrat în Biserica Ortodoxă; el respectă alegerea lor şi ei vor continua să lucreze în cadrul administraţiei Bisericii Anglicane.

Ce v-a condus la Hristos?

Prima oară am avut dorinţa puternică de a studia în detaliu Noul Testament, şi acest lucru mi s-a întâmplat când mă aflam în faţa mausoleului Kaaba de la Mecca. Am trăit ceva timp şi la Mecca. Literatura creştină în Arabia Saudită este strict interzisă şi numeroase situri creştine sunt blocate, dar cu dezvoltarea modernă a telecomunicaţiilor, nu este dificil pentru cei ce caută să găsească Cuvântul lui Dumnezeu.  După câtva timp, am încercat să conving un american care lucra în capitala Arabiei să se convertească la islam. În timp ce vorbeam cu el, acesta mi-a răspuns cu multă convingere şi curaj. Am fost surprins de curajul său, căci în Arabia Saudită, un om care predică creştinismul, poate foarte uşor fi ucis. Conversaţiile cu creştinii în Arabia Saudită au fost foarte importante pentru mine. Ca şi persoană asociată la misiunea islamică în Arabia, am întâlnit mulţi străini creştini. Am remarcat că în cea mai mare parte din cazuri, creştinii nu se converteau la islam din proprie voie, ci doar pentru a putea să muncească în Arabia Saudită şi de a obţine o scutire financiară din faptul că sunt musulmani.  Realitatea este că salariile non-musulmanilor sunt mai mici decât ale musulmanilor, din cauza unui impozit special, fixat de însuşi Mahomed. Salariile creştinilor în Arabia sunt foarte mici, şi unii se convertesc la islam pentru a câştiga mai mulţi bani. Majoritatea filipinezilor care au obţinut un domiciliu renunţă imediat la islam. Am început să explorez încă şi mai mult creştinismul şi puţin câte puţin, am simţit superioritatea sa asupra islamului. Ortodoxia – pentru prima dată – am întâlnit-o la Sarajevo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Sarajevo nu vorbeau engleza şi nu puteam să exprim ceea ce voiam. După ce am aşteptat ca un grup de imami să se îndepărteze de biserică, am intrat în biserica sârbă, şi am simţit privirea uimită a unui preot sârb, când m-am închinat în manieră ortodoxă şi am făcut o metanie până la pământ.  Atunci am simţit că ortodoxia era din toate confesiunile creştine, cea mai aproape de mine. Am studiat şi mai mult teologie creştină, în special ortodoxă, am cumpărat o mulţime de cărţi, am vizionat filme… Mi-a plăcut mult filmul “Ostrovul”. Puţin câte puţin am decis să cer Botezul în Biserica Ortodoxă Rusă.

Auzim în ultimul timp despre misiunea creştină în ţările musulmane. Este acest lucru real?

Sunt de acord că sunt mulţi creştini ascunşi în Arabia Saudită. Eu însumi am întîlnit de mai multe ori oameni care erau creştini în taină. Trebuie să înţelegem aceasta, pentru că în Arabia şi în alte ţări, cea mai mare parte dintre musulmani merge la moschee, nu pentru că credinţa lor îi încurajează să o facă, ci pentru că sunt obligaţi sub presiunea legilor şi a tradiţiilor. Vizita la moschee devine o povară. Musulmanii de astăzi au o religiozitate mult mai redusă decât credem noi în lumea creştină. În ţările musulmane există o mulţime de moschei unde se spune că trebuie să ne rugăm de cinci ori pe zi, dar în afară de vineri, nimeni nu vine la moschee. În afară de vineri, în orice moschee nu veţi vedea

mai mult de cinci persoane, deşi există un mare număr de case musulmane prin preajmă. Cea mai mare parte a musulmanilor nu vine la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să vină în perioada Ramadanului, dar după post, ei dispar până la anul viitor. Într-o moschee în luna Ramadanului pot fi sute sau chair mii de persoane, iar după post nu mai sunt decât cinci.  În ţările musulmane, multă lume caută adevărul, de aceea misiunea creştină va creşte. Cei mai mulţi vorbesc despre creştinism prietenilor, iar recent au apărut un post de televiziune şi unele site-uri pe internet dedicate misiunii creştine printre musulmani. În general, mulţi musulmani se îndepărtează de islam, şi acest lucru este vizibil în ţările occidentale. În Marea Britanie, mulţi musulmani s-au convertit la creştinism. În Biserica Anglicană, se estimează că circa 100 de mii de islamici au primit creştinismul. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Ei au propriile lor biserici creştine, dar sunt siliţi să se ascundă din cauza pericolului represaliilor din partea musulmanilor. De asemeena, sunt mulţi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism.

Au fost recent multe rapoarte despre creşterea islamului în ţările occidentale şi chiar s-a pretins că numărul musulmanilor va depăşi numărul creştinilor din bisericile creştine. Este ciudat că media a evocat un număr de credincioşi musulmani mai mare decât capacitatea moscheilor înseşi. Care este adevărul?

Prezenţa în moschei în Marea Britanie este foarte slabă. Cea mai mare parte dintre musulmani nu a fost niciodată la o moschee. Tinerii efectiv au părăsit islamul, chiar dacă din raţiuni patriotice se declară musulmani. În moschei, ei nu găsesc un limbaj comun cu imamii provenind din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii nu înţeleg limbile ourdou sau Bengali, ci doar engleza, şi mulţi au ruşine de islam din cauza terorismului. Consiliul nostru inter-religios a analizat prezenţa în moschei şi noi ştim care este adevărata realitate, şi ea este alarmantă pentru islam, dar este în avantajul unora să prezinte islamul ca o imensă forţă. Dacă luăm lista moscheilor să spunem din vestul Londrei, constatăm că sunt 20 de moschei, şi multe sunt goale, deşi dacă toţi ar merge la moschee, ar mai trebui construite multe. Într-o mare moschee din Londra, pentru rugăciunea de vineri, pot fi 300 de persoane. Una mai mică, în jur de 30 de persoane. Un mare număr de moschei sunt doar mici săli, frecventate doar vinerea. Cea mai mare parte dintre fideli este cea a părinţilor care îşi aduc copiii la moschee. După ce cresc, dispar. Creştinismul oferă o alegere liberă, deci creştinismul este mai bine adaptat la o viaţă într-un climat de toleranţă, islamul nu poate rezista la o probă ca aceasta.

Mass media vorbeste despre adopatea islamului de către numeroşi britanici. Musulmanii fac o imagine aproape triumfantă a islamului în Occident. Cu toate acestea, numărul real al membrilor de origine britanică în comunitatea musulmană este foarte mic, undeva în jur de 1200 de persoane. Cum comentaţi această contradicţie?

Întrebarea nu e simplă. Eu am fost implicat în misiunea islamului la britanici şi pot să spun că numărul acestor convertiri este minim. În locurile de rugăciune de vineri, numărul musulmanilor britanici în Londra este undeva de 1%. Iar în afara Londrei sub această cifră.  Toţi cunosc numărul real al convertiţilor. Sunt câţiva care acceptă islamul din cauza căsătoriilor cu musulmani. Aceşti britanici nu merg la moschee şi acceptarea lor este formală. Majoritatea acestor persoane sunt femei. De asemenea, descendenţii musulmanilor pakistanezi imigraţi îşi spun britanici, dar ei sunt fiii imigranţilor pakistanezi. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de un musulman, şi numărul celor care au rămas musulmane este de aproape 25 în toată Londra.

Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai mare creştere în lume, imamii din Londra spun că această creştere se datorează nu credinţei şi misiunii, ci fecundităţii. Nu am nicio îndoială că creştinismul este mult mai puternic pe tărâm misionar.

Există mulţi musulmani care se convertesc la creştinism în Marea Britanie?

Pe de o parte sunt foarte mulţi. Aceasta se face fără nicio publicitate. Într-adevăr, în cele mai multe dintre şcolile islamice, un apostat de la islam trebuie executat, deşi imamii din principalele moschei din Londra spun că nu trebuie să fie executaţi apostaţii de la islam.

În acelaşi timp, putem spune că mult mai mulţi islamici părăsesc credinţa lor şi devin necredincioşi. Necredinţa este o maladie comună tuturor. Unii musulmani încearcă să prezinte ateismul şi absenţa religiei ca fiind caracteristici ale civilizaţiei creştine, dar musulmanii ei înşişi, mai mult decât creştinii, îşi pierd credinţa în lumea occidentală.

În acelaşi timp, un bun exemplu există în Rusia şi în alte ţări ortodoxe unde Biserica este în creştere, în ciuda libertăţii alegerii. Sper ca într-o zi să ajung acolo, dar acum vreau să îmi reconstruiesc viaţa ca şi creştin ortodox.

traducere: Pr. Ioan Valentin Istrati

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.com via portalul Doxologia

Interviu cu IPS Kallistos Ware despre aspectele lucrării misionare a Bisericii Ortodoxe

În 1960, Editura Penguin Books a cerut tânărului Timothy Ware (26 ani) să scrie o carte despre credinţa creştin-ortodoxă, recent îmbrăţişată de el. Prima sa reacţie a fost să spună nu, nu era orthodox decât de doi ani. Dar un prieten l-a determinat să o scrie.

Acum, după 50 de ani, cartea “Biserica Ortodoxă” rămâne ghidul perfect pentru cei ce vor să cunoască importanţa şi adevărul Ortodoxiei. De la prima sa carte, Ware a devenit monah şi a primit numele de Kallistos, apoi lector la Universitatea Oxford şi apoi Mitropolit de Diokleia pentru ortodocşii creştini din Marea Britanie.

Înalt Preasfinţitul Kallistos a conferenţiat săptămânatrecuta la Universitatea North Park şi la Colegiul Wheaton din Statele Unite despre cum ar putea evangheliştii să înveţe din Ortodoxie şi ce ar putea învăţa ortodocşii de la evanghelişti.

Redactorul-şef al publicaţiei “Christianity Today”, David Neff, l-a intervievat în timpul acestei vizite.

Câţiva prieteni care au primit Ortodoxia, vorbesc despre tradiţia ortodoxă ca fiind fixată de foarte devreme şi fără putinţă de schimbare. Eminenţa Voastră vorbiţi despre tradiţie într-un mod mai dinamic.

Ai zis bine că eu gândesc tradiţia ca pe ceva dinamic. Vă amintesc de definiţia pe care a dat-o tradiţiei marele teolog ortodox rus, Vladimir Lossky: „Tradiţia este viaţa Duhului Sfânt în Biserică”. În mod clar, tradiţia este viaţă; nu e o formulă fixă. Cu atât mai puţin este o scriere în volume îmbrăcate în piele. Tradiţia este viaţă, şi e viaţa lui Hristos prezent în Biserică prin Duhul Sfânt. Nu este o doctrină fixă, ci înţelegerea de sine continuă şi critica de sine a comunităţii creştine.

Ce ţine această înţelegere de sine de a nu rătăci?

Sfintele Scripturi aşa cum a fost înţelese în Biserică şi de către Biserică prin secole. Cu această înţelegere a Sfintei Scripturi, noi vom apela în mod particular la părinţi şi la sfinţi. Tradiţia nu este a doua sursă pe lângă Scriptură; în mod clar, normativ pentru noi, ortodocşii, este Scriptura aşa cum a fost ea interpretată de cele şapte sinoade ecumenice. Dar tradiţia trăieşte. Era părinţilor nu s-a oprit în secolul al V-lea sau în secolul al VII-lea. Noi putem avea sfinţi părinţi acum, în secolul al XXI-lea, la fel ca părinţii vechi.

Implozia comunismului a lăsat un vacuum spiritual şi colegii noştri protestanţi evanghelişti s-au grăbit să intre în Rusia. Au fost tensiuni pentru că aceştia au încercat să arate oamenilor o altă înţelegere a Bibliei şi să facă mai personală credinţa lor. De ce este atât de dificil pentru ortodocşi şi evanghelişti să lucreze împreună în ţările post-comuniste?

Ortodoxia a simţit şi simte un adânc resentiment pentru că evangheliştii s-au mutat în teritoriul lor. Ei au simţit că noi am suferit persecuţii în Rusia pentru 70 de ani, uneori foarte grele, şi ne-am luptat să păstrăm credinţa, trecând prim imense greutăţi. Acum, că persecuţia s-a oprit, oameni din Occident, care nu au suferit la fel s-au mutat aici şi ei ne fură oamenii. Noi simţim ca şi cum fraţii noştri creştini ne înjunghie pe la spate. O pun într-o exprimare extremă, dar acesta este sentimentul. Legat de aceasta, este şi înţelegerea în Rusia şi în alte ţări ortodoxe a ceea ce este numit teritoriul canonic. Ortodoxia este Biserica locului. De aceea, ei simt că dacă alţi creştini vin aici, ei ne fură oile. Ştiu că evangheliştii privesc acest lucru în mod diferit. Ei spun: „Aici există o ţară cu un număr enorm de oameni care sunt total fără biserică, care de 70 de ani nu au avut nicio şansă de a trăi împreună cu Iisus Hristos şi trebuie să-i ajutăm”. Dar nu în acest fel privesc ortodocşii acest lucru. Ei doresc cooperarea, dar resping tot ce ar implica furtul de credincioşi.

traducere: Pr. Ioan Valentin Istrati

sursa: christianitytoday.com via Portalul  Doxologia si Ziarul Lumina

Interviu cu parintele Ambrozie Iurasov – „Dacă ai pierdut credinţa în Dumnezeu, ai pierdut totul!“

Părintele arhimandrit Ambrozie Iurasov este duhovnicul Mănăstirii Ivanovo din Rusia, pe care a înfiinţat-o în anul 1990. Astăzi, în aşezământul monahal de pe lângă Catedrala „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din oraşul Ivanovo îşi lucrează mântuirea peste 200 de maici. Părintele Ambrozie este fondator şi duhovnic al Frăţiei Ortodoxe Radonej, Centrul de Presă al Patriarhiei Ruse, unde se adresează tinerilor în cadrul unor emisiuni creştine radiofonice şi televizate. Este un predicator talentat şi se remarcă printr-o bogată activitate publicistică pe teme apologetice, catehetice şi omiletice, concretizată prin cele 10 cărţi cu conţinut duhovnicesc din care trei sunt traduse şi în limba română. Este redactor la gazeta „Cuvânt de mângâiere” şi preşedintele Fundaţiei de Asistenţă Spirituală şi Educaţie Morală „Înălţarea”. Părintele Ambrozie Iurasov este duhovnicul aparatului de conducere al Ministerului de Interne al Rusiei, coordonează activitatea Departamentului pentru asistenţa religioasă în penitenciare şi este preşedintele Comisiei episcopale de canonizare a noilor mucenici ruşi. Pentru întreaga activitate şi pentru zelul misionar, a fost distins în Rusia cu peste 50 de medalii şi ordine primite. Din cei 73 de ani pe are îi are, 45 sunt de slujire monahală.

Părinte arhimandrit Ambrozie Iurasov, criza economică pe care o traversează Europa astăzi creează numeroase dificultăţi materiale, iar oamenii trăiesc nostalgia bunăstării de altădată, din care derivă foarte multe neputinţe sufleteşti. Cum poate creştinul să îşi păstreze, sub presiunea acestui context, credinţa curată?

Există un proverb rusesc care spune că dacă ai pierdut bogăţia înseamnă că, de fapt, nu ai pierdut nimic. Dacă ai pierdut sănătatea, ai pierdut jumătate din ce puteai să pierzi, iar dacă ai pierdut credinţa în Dumnezeu, înseamnă că ai pierdut totul. Sfântul Vasile cel Mare spune foarte frumos că dacă omului îi vei da toate bogăţiile lumii şi îl vei face rege, sufletul tot nu se va sătura. Sufletul nu se poate sătura decât în Dumnezeu! Dacă L-ai găsit pe Dumnezeu, înseamnă că ai găsit totul. Nu trebuie să uităm faptul că puterile demonice nu au decât un singur scop: de a ne lovi şi a ne strica sufletul, iar pentru asta nu ezită să folosească orice mijloace. Atunci când omul are Duhul lui Hristos în sine, atunci când se umple de cuvântul lui Dumnezeu şi de cuvintele Sfinţilor Părinţi, atunci toate revin la locul lor. Când rămânem prinşi în încercarea de a ne strânge bogăţie pentru trup, dar pentru suflet nu strângem nimic, atunci nici raţiunea, nici voinţa, nici sentimentele nu-şi mai îndeplinesc rostul, iar omul piere în deznădejde. Trebuie să ţinem minte că totul ţine de Providenţa divină. Fără voia lui Dumnezeu nu cade nici un fir de păr din capul nostru! Sfânta Scriptură ne spune că atunci când Hristos era pe Marea Galileii şi dormea în corabie a început o furtună care putea îneca în valuri corabia. Ucenicii s-au gândit că le-a venit sfârşitul şi L-au trezit pe Mântuitorul Hristos spunându-I: „Învăţătorule, pierim!”. Atunci El a poruncit mării să înceteze, iar pe ucenici i-a întrebat pentru ce s-au speriat. Aici vedem, de fapt, viitorul Bisericii noastre. Biserica este corabia care pluteşte în marea vieţii. În aceste vremuri, nouă ni se pare că Hristos doarme şi oamenii sunt panicaţi că vine sfârşitul lumii. Trebuie să fim înţelepţi şi să nu ne temem decât de Dumnezeu!

Aţi amintit de o veche temere a oamenilor pe care unii se preocupă să o actualizeze permanent: sfârşitul lumii. Recent, un pastor american fixa acest moment pe 21 mai, argumentându-se scripturistic şi numerologic, fapt care a stârnit îngrijorarea oamenilor din toată lumea. Să spunem că acesta şi-a pierdut credibilitatea, dar sunt mulţi alţii care anunţă insistent diferite borne eshatologice. Cum îi sfătuiţi pe credincioşii ortodocşi să se raporteze la aceste „prevestiri”?

Când citim rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie, prima din aceste rugăciuni spune că Domnul va veni iarăşi în vremurile din urmă. Dar a spune când va fi aceasta, nimeni nu poate. Până atunci, multe depind însă de noi. Cel mai important este să nu ne gândim la sfârşitul lumii, ci să ne gândim la sfârşitul nostru. Să nu ne mai gândim la Antihrist şi să nu-l aşteptăm, ci să ne gândim la Hristos şi să-L aşteptăm pe Acesta! Sigur, există şi aceste „profeţii”, dar noi trebuie să nu uităm că puterile demonice au o experienţă foarte mare şi, cum spunea Dostoievski, diavolul duce o luptă cu Dumnezeu, iar câmpul de luptă este inima omului. Cel mai important pentru noi este să ne păstrăm sufletul curat, căci omul este templu al Duhului Sfânt, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, iar Dumnezeu nu îi părăseşte pe oamenii de acest fel.

Eu am călătorit mult prin Rusia, am văzut multe biserici unde am discutat cu oamenii şi am văzut că diavolul luptă foarte puternic cu Biserica, mai ales în zilele noastre şi, din această cauză, oamenii nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci mai mult la vremurile de pe urmă. Nu mai vorbesc despre Sfânta Scriptură sau de mântuirea sufletului, ci mai mult despre Antihrist. Domnul ne-a pregătit un cer nou şi un pământ nou şi ne-a oferit în dar câteva zeci de ani pentru a ne pregăti în vederea veşniciei. La aceasta trebuie să cugetăm şi să o aşteptăm în curăţia sufletului!

Cum ne putem păstra sau cum putem dobândi curăţia sufletului?

L-am întrebat odată pe Mitropolitul Iosif de Almata cum să dobândesc curăţia inimii. El mi-a spus că nu trebuie să ne gândim direct la acest lucru. Trebuie să dobândim mai întâi curăţia a ceea ce este sub inimă. Dacă vom reuşi să dobândim curăţia trupească, atunci va urma şi curăţia sufletului. Gândirea, sentimentul şi voinţa liberă, toate acestea să le oferim lui Dumnezeu. Atunci când omul şi-a curăţit sufletul de murdărie, simte o bucurie şi o pace odihnitoare. Pentru a ne curăţa şi mântui sufletul, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ţinem calea de mijloc, care este calea de aur, adică să rămânem foarte aproape de Biserica-mamă şi să nu trăim după cum voim noi, ci să ascultăm de Biserică. Am întrebat odată o fetiţă de 4 ani: „Dacă un înger nu ar asculta de Dumnezeu, ci va trăi aşa cum va vrea el, cu cine va semăna?”. Şi ea mi-a spus: „Cu un prostănac!”. De aceea, trebuie să ascultăm pe mama noastră, Biserica, pentru ca să fim feriţi să credem în alte învăţături decât cele adevărate. Totodată, trebuie să nu uităm că Mântuitorul Hristos ne-a lăsat pentru mântuirea noastră Sfânta Euharistie. În timpul Dumnezeieştii Liturghii, pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar omul, apropiindu-se de potir, îl ia în sine pe Hristos cel viu, deci nu o parte a Trupului lui Hristos, ci pe Însuşi Hristos întreg. Trupul lui Hristos se uneşte cu trupul nostru, iar Sângele lui curge prin sângele nostru şi astfel omul devine o celulă în Trupul tainic al lui Hristos. Trebuie să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar dacă vom împlini aceste două porunci, atunci ne vom mântui!

sursa: ziarullumina.ro

Sărbătoarea Învierii în familia părintelui Stăniloae – interviu cu doamna Lidia Stăniloae (video)

sursa: portalul Doxologia

„Creştinul este o mărturie vie în mijlocul lumii“ – dialog cu IPS Teofan

Ajunşi aproape de sfârşitul Postului Mare, cu inimile pline de aşteptare faţă de rememorarea liturgică a celor mai profunde evenimente ale istoriei credinţei noastre, gândul ne poartă şi spre bucuria marelui praznic. În acelaşi timp, fiecare dintre noi îşi face o autoevaluare a propriei stări duhovniceşti şi se întreabă ce îi lipseşte, unde are de lucrat cu sine pentru a fi cu adevărat creştin trăitor. Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ne oferă câteva răspunsuri concludente la întrebări privitoare la condiţia creştinului în societatea contemporană.

Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit, ce dă măsură vieţii omului?

Credinţa adevărată în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Fără una din aceste stări, omul este o pasăre cu o singură aripă. Se rostogleşte în gol şi nu poate să zboare.

Cum poate face misiune creştinul în lumea de astăzi, care crede tot mai puţin în Hristos? Ce importanţă are exemplul personal în această lucrare?

Fiind credincios jurământului de la botez (lepădat de puterile întunericului şi unit cu Hristos), creştinul este o mărturie vie în mijlocul lumii. Prin însăşi prezenţa sa discretă şi grăitoare, cel ce crede în Hristos constituie aluat care dospeşte frământătura. Corespondenţa dintre ceea ce crede pe de o parte şi felul său de viaţă, pe de altă parte, constituie cea mai puternică armă misionară.

Care este remediul împotriva formalismului în mărturisirea credinţei?

Formalismul este marea problemă a multor români care-şi zic ortodocşi, dar nu au o legătură reală cu Biserica. Sfântul Paisie de la Neamţ, pe linia Sfântului Efrem Sirul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog, spune că nu există viaţă creştină adevărată fără „străpungerea inimii”. Acolo unde este străpungerea inimii, nu mai este loc pentru rutină, pentru formalism. „Inima înfrântă şi smerită” este singura pe care Dumnezeu n-o urgiseşte, este singura pe care Dumnezeu o primeşte ca dar din partea omului. Remediul împotriva formalismului? Dificil de răspuns. Probabil trecerea prin experienţe-limită, prin suferinţă adâncă, prin stări apropiate de deznădejde creează premisa ca omul, ajutat de harul lui Dumnezeu, să sfărâme carapacea formalismului religios.

Mai poate deveni credinţa un modus vivendi pentru omul contemporan?

A trăi creştineşte este o imposibilitate pentru omul obişnuit. A trăi creştineşte înseamnă a avea pecetea lui Hristos, care, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog înseamnă: lauda în necazuri, bucuria în scârbe, rugăciunea şi iubirea pentru vrăjmaşi şi a-ţi da sufletul pentru viaţa aproapelui. Geniile sfinţeniei, sfinţii, împlinesc mult din acest ideal evanghelic. În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii obişnuiţi, este necesară o cât mai adâncă luptă pentru a experimenta, cu ajutorul lui Dumnezeu, o fărâmitură, o picătură din acest ideal.

Cum înţelege creştinul libertatea în condiţiile în care Biserica recomandă postul, rugăciunea, lucruri care, în aparenţă, reprezintă o seamă de îngrădiri pentru unii?

Este nespus de greu să mărturiseşti celor din jur că tocmai îngrădirile amintite sunt izvoare autentice de libertate. Aceasta pentru că ideea de libertate este văzută într-o modalitate totalmente ruptă de conceptul de om ca rob al lui Dumnezeu. A-L cunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân, a domina propriile patimi, a lupta pentru a te elibera de dorinţa de a-i stăpâni pe ceilalţi constituie izvoare inepuizabile de libertate.

Postul este timpul iertării, al sfinţirii. Cum lucrează iertarea în inima creştinului?

Voit sau inconştient, omul clădeşte toată ziua şi în tot ceasul ziduri între sine şi ceilalţi. Grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea deşartă sunt materia din care aceste ziduri sunt alcătuite. Perioada postului este un timp mai intens în care creştinul este chemat să conştientizeze existenţa tragică, pentru el şi pentru lume, a acestor ziduri. Cum pot fi dărâmate aceste despărţituri dintre om şi om, dintre om şi Dumnezeu? Ne-o spune Sfântul Efrem Sirul: prin curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste, vederea propriilor păcate şi neosândirea aproapelui. Toate sunt cuprinse în harul iertării care purifică omul de mândrie şi-l îmbracă în veşmântul smereniei. Marea problemă este aceea a recunoaşterii că suntem vinovaţi în relaţia cu ceilalţi. Avem sentimentul că vinovăţia este de partea cealaltă şi că nu prea avem ce ierta. De aceea, stăruinţa în rugăciune în timpul postului, şi nu numai, ar trebui să se axeze pe: „Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!”

Care este rolul Liturghiei în viaţa credincioşilor, mai cu seamă în perioada Postului?

Unirea cu Hristos prin Trupul şi Sângele Lui. Acesta este rostul Sfintei Liturghii. Fără împărtăşirea cu Sfintele Taine, Dumnezeiasca Liturghie este lipsită de sensul ei deplin în ceea ce-i priveşte pe credincioşi. În vremea postului mai ales, creştinii sunt chemaţi „cu frică”, dar şi „cu dragoste” şi îndrăzneala cea după Dumnezeu, să se apropie mai des de Sfântul Potir.

Cum trebuie să înţeleagă omul contemporan pocăinţa? Cum ne întâlnim cu Hristos în pocăinţă? Care sunt roadele pocăinţei în sufletul omului?

Pocăinţa, spunea Sfântul Ioan de Kronstadt, înseamnă „recunoaşterea că există o minciună în inima ta”. Această recunoaştere, care nu este decât adevărata cunoaştere de sine, constituie platforma începutului de refacere a legăturii cu Dumnezeu. Recunoaşterea stării de păcat şi îndepărtarea ispitei de a-l judeca pe celălalt ajută creştinul să reintre în legătură cu Hristos. Odată recunoscută starea de păcat, se naşte în sufletul omului conştiinţa măreţiei lui Dumnezeu, Cel unul singur curat, fără de păcat. Cuprins în minte şi inimă de harul pocăinţei, omul se deschide mai sincer spre celălalt, este mai realist în analiza situaţiilor prin care trece, şi mai ales descoperă calea care duce la Dumnezeu. Cum tot omul este plin de păcat, pocăinţa este calea tuturor spre Dumnezeu.

Puteţi recomanda un program general de viaţă creştină urmat de tinerii zilelor noastre? Ce trebuie să aibă ei în vedere în primul rând?

Să-şi păstreze curăţia trupească sau să şi-o recapete prin abstinenţă. Aceasta este noua provocare a tinerilor de azi. Răspunsul la o asemenea provocare este cu atât mai dificil, cu cât contextul este tot mai neprielnic pentru tineri curaţi, feciorelnici, sau redeveniţi astfel prin renunţarea la păcat. Tinerii de acest fel sunt tot mai rari şi de aceea este necesar ca ei să se caute, să se descopere unii pe alţii, să se integreze în viaţa parohiilor, să întemeieze familii creştine.

Cum poate Biserica scăpa lumea de singurătatea care ne înconjoară, de individualism?

Prin obşti monahale autentice pentru cei ce voiesc această cale; prin familii creştine tot mai numeroase şi prin comunităţi parohiale centrate pe Dumnezeiasca Liturghie. În afara acestora nu există decât singurătate, individualism, nu există decât drama plictiselii cauzatoare, după mărturia lui Dostoievski, a vremurilor antihristice.

sursa: Ziarul Lumina

Unul dintre ultimele „interviuri” cu părintele Petroniu Tănase

Iată că, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, unde am vizitat, bineînţeles, şi Schitul românesc Prodromu. Citim în Istoria Mânăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului Prodromu, această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea chilia deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama –, povesteşte că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale”. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în această oază a spiritualităţii româneşti, păstorită de peste un sfert de veac de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, cu care m-am bucurat şi folosit mult să stau de vorbă faţă către faţă. Sfinţia Sa ne-a vorbit, între altele, despre osândirea aproapelui, „care este mare păcat”. Retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, ci este şi mângâiere dumnezeiască. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Stareţul nonagenar al Schitului Prodromu ne mai vorbeşte în cele de mai jos şi despre cinstea cea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie. (S. G.)

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei, consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă, să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât Cel Care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii, de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceiaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu sau de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal…

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii. Omul este mărginit. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?

Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Nu se pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi, dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile, şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea… Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine. Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc?

Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia. Sf. Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?”, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sf. Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta le-aş spune eu tinerilor: Să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur: ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu, ci au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

A consemnat Stelian GOMBOŞ

sursa: revista Puncte cardinale, an XX, nr. 10/238, octombrie 2010, p. 9 via Blogul domnului Răzvan Codrescu

Dr. Pavel Chirilă în dialog cu Eugenia Vodă la „Profesioniştii” (TVR)

sursa: site-ul doamnei Eugenia Voda

Interviu cu teologul francez Jean-Claude Larchet – „Fără Hristos spiritualitatea nu este decât o iluzie”

Cunoscut autor de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului patristic, devenind ortodox la 21 de ani. Invitat la numeroase conferinţe, congrese de teologie şi dezbateri pe teme religioase, teologul francez dă mărturie despre valorile Ortodoxiei.

Scrierile sale se concentrează asupra redescoperirii Tradiţiei Bisericii, ca fundament al existenţei omului contemporan. A scris asiduu despre suferinţa omului, venind inspirat în întâmpinarea problemelor esenţiale în mentalitatea omului de astăzi: de ce există suferinţă? Ce atitudine să avem în faţa bolii şi a morţii? Cum ne putem vindeca de o boală psihică? Să amintim doar câteva titluri: Terapeutica bolilor spirituale, Teologia bolii, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, Terapeutica bolilor mintale, Despre iubirea creştină.

Citind cărţile sale, avem şansa de a descoperi o gândire ortodoxă ancorată solid în teologia Bisericii, o viziune realist mărturisitoare a lui Hristos, astăzi.

Ca un iubitor al gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar şi ca un bun cunoscător al operei acestuia, Jean-Claude Larchet a colaborat la editarea operei Sfântului Maxim Mărturisitorul în limba franceză, alcătuind studii introductive bine documentate, cu o argumentaţie pe cât de coerentă şi profundă, pe atât de accesibilă. Şi-a dezvoltat viziunea teologică la umbra gândirii marilor Părinţi şi teologi mai vechi sau mai noi ai Bisericii.

Doctor în filosofie şi teologie în cadrul Universităţii din Strasbourg, autor a peste optsprezece cărţi de teologie, publicate la edituri de prestigiu şi traduse deja în multe limbi, şi a numeroase studii de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet a devenit un nume de referinţă între teologii ortodocşi contemporani. Teologul francez propune în interviul de faţă un demers echilibrat, bazat pe Revelaţia biblică şi Tradiţia Bisericii, într-un limbaj actual. Secretul său tocmai acesta pare să fie: cunoaşterea rodeşte cu adevărat numai dacă se raportează la Hristos, hrănindu-se din experienţa duhovnicească a Bisericii. Păşind astfel, provocările şi problemele vremii noastre primesc răspuns, întărindu-ne.

Cum aţi ajuns să cunoaşteţi Ortodoxia?

Este deja ceva petrecut cu mulţi ani în urmă, pentru că acum am puţin peste 60 de ani şi am devenit ortodox când aveam 21 de ani. Descoperirea Ortodoxiei s-a făcut prin intermediul Sfinţilor Părinţi, pe care i-am aflat mai întâi în timpul studiilor mele universitare de filosofie, începând cu Sfântul Dionisie Areopagitul, despre care trebuia să alcătuiesc o lucrare la sfârşitul cursurilor de filosofie. Studiind pe Sfântul Dionisie, am fost obligat să citesc şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, în special pe Capadocieni. Am fost, de asemenea, pus în situaţia de a consulta comentatorii Sfinţilor Părinţi. În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Dionisie, comentatorul cel mai avizat, mai competent la acea vreme mi s-a părut Vladimir Lossky. Se înţelege că pe-atunci eram un catolic practicant. Citind pe Sfinţii Părinţi şi pe comentatorii lor ortodocşi, am constatat că de fapt exista un decalaj între catolicism şi modul în care Sfinţii Părinţi exprimau şi trăiau credinţa. Mi-am dat seama că, din contră, în Biserica Ortodoxă, pe cât îmi puteam da seama din operele comentatorilor ortodocşi, exista o apropiere între ei. Găseam o continuitate între Ortodoxie şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi, de asemenea, o continuitate între teologi ortodocşi, Părinţi, şi Biserica primară, aşa cum fusese întemeiată de Hristos şi de Apostolii Săi.

Mi-am dat seama de decalajul existent între catolicism şi acest creştinism oriental apropiat de Biserica primară care mi se revela. Am simţit nevoia de a deveni ortodox ca o împlinire a ceea ce trăiam în catolicism. Am realizat că în Biserica Catolică s-au păstrat o serie de elemente ale creştinismului primar, dar existau diferite erori şi devieri, care nu se regăseau în Biserica Ortodoxă. De aici am început să cunosc mai îndeaproape Biserica Ortodoxă. Am simţit nevoia de a intra în sânul ei, concepând-o ca pe Biserica ce a păstrat plenitudinea vieţii creştine şi, de asemenea, plinătatea harului.

În acea vreme, apropierea de Ortodoxie a fost pentru dumneavoastră un demers teoretic sau ceva practic prin întâlnirea cu diferiţi teologi, sau simpli creştini ortodocşi?

La început a fost o apropiere intelectuală, care în acelaşi timp ţinea de experiere. Mi-am dat seama foarte bine că Sfinţii Părinţi nu erau simpli filosofi sau teoreticieni, ci că exista în teologia lor o legătură deosebit de vie cu viaţa spirituală. Teologia lor exprima viaţa spirituală. În ceea ce mă priveşte, eram foarte interesat de anumite aspecte ale spiritualităţii orientale pe când eram catolic: isihasmul, rugăciunea lui Iisus, şi înţelegeam că această rugăciune nu putea fi practicată decât în cadrul spiritualităţii ortodoxe. Aşadar, ambele laturi, teoretică şi practică, m-au călăuzit definitiv către Biserica Ortodoxă.

Astăzi se vorbeşte mult de spiritualitate. Cum aţi defini-o?

Da, într-adevăr, se vorbeşte mult despre spiritualitate, şi ea atrage mulţi oameni, dar există pericolul unei spiritualităţi fără Dumnezeu şi, cu atât mai rău, lipsite de Hristos şi de Duhul Sfânt. Mulţi occidentali sunt atraşi de ceea ce numim spiritualism, o spiritualitate generală, care nu angajează prin nimic viaţa personală, care nu implică nici o credinţă în Cel care pentru noi, creştinii, constituie singurul fundament posibil al vieţii duhovniceşti, adică Hristos. Viaţa duhovnicească este viaţa în Hristos, în care primim harul Duhului Sfânt, care ne conduce la Tatăl. Dimensiunea trinitară a spiritualităţii este singura condiţie a unei spiritualităţi autentice. Se zice uneori că la sfârşitul lumii, Antihristul va veni să propună oamenilor o spiritualitate care îi va seduce pe toţi, însă propriu acestei spiritualităţi va fi lipsa lui Hristos. Este foarte important de subliniat că în zilele noastre nu există spiritualitate autentică care să permită unirea omului cu Dumnezeu în afară de spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt. Orice spiritualitate care atrage pe om prin aspiraţii pozitive, dar în afara lui Hristos şi a Duhului Sfânt, este o iluzie.

Care este specificul spiritualităţii ortodoxe?

Spre deosebire de celelalte confesiuni creştine, specificul acestei spiritualităţi constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârşim zilnic este chemat să-şi afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat şi să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.

Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înşine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existenţă pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esenţial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.

Cum spune Sfântul Apostol Pavel, noi răscumpărăm vremea şi fiecare secundă devine pentru noi ceva care este chemat să joace un rol în mântuirea noastră. Noi suntem chemaţi să trăim în Hristos, prin care noi suntem chemaţi să fim răscumpăraţi şi îndumnezeiţi.

Care este rolul Filocaliei în spiritualitatea ortodoxă? Mai este preocupat omul contemporan de literatura filocalică? Cum mai putem trăi astăzi experienţa Sfinţilor Părinţi?

Cred că Sfinţii Părinţi au o valoare ce dăinuie. Suntem tentaţi uneori să credem că, din cauza faptului că Părinţii Bisericii s-au exprimat într-un anumit context social, istoric, ei şi-au pierdut însemnătatea pentru omul contemporan. Cred că Sfinţii Părinţi au o dimensiune universală pentru că, deşi au fost oamenii unei anumite epoci, opera lor nu rămâne sub vremi. Ei au fost pătrunşi de Evanghelie, care este cuvântul lui Hristos, Care este ieri şi azi şi în veac acelaşi. Părinţii Bisericii au avut dintotdeauna o legătură cu timpul în care au trăit. Au căutat moduri de exprimare care răspundeau problemelor epocii lor, lucru pe care ar trebui să-l îndeplinim şi noi astăzi, în calitate de creştini. Regăsim la Sfinţii Părinţi o ancorare atemporală în Evanghelie, aceasta nefiind o raportare istorică, pentru că Evanghelia nu reprezintă ceva din trecut, ci o realitate pe care ei o trăiau în mod profund. Părinţii Bisericii rămân permanent actuali; gândirea lor nu este o teorie, ci constituie expresia unei experienţe vii. Această experienţă vie a lui Hristos este una întotdeauna actuală, pentru că este reînnoită permanent. Sfântul Irineu de Lyon spune că Sfântul Duh este tinereţea veşnică, adică un izvor de tinereţe eternă. Cred că problema vechimii modei, a modernităţii nu are sens în raport cu credinţa noastră. Este adevărat că noi trebuie să trăim întotdeauna în contemporaneitate, că epoca noastră nu seamănă cu alta, dar este tot atât de adevărat că, în pofida diferenţei epocilor şi a diverselor condiţii sociale, putem identifica şi un element comun; este ceea ce numim kerygma, conţinutul fundamental al mesajului creştin, care rămâne mereu acelaşi, şi pe care trebuie atât să îl păstrăm cu ajutorul Sfintei Tradiţii, cât să-l şi actualizăm cu precădere în lucrarea noastră misionară, care constă în părtăşia cu ceilalţi a darurilor primite de la Dumnezeu.

Studiul spiritualităţii ortodoxe este pus suficient în evidenţă în cadrul învăţământului teologic universitar?

Este important, după părerea mea, ca teologia să se concentreze asupra cercetării Tradiţiei, în particular asupra Sinoadelor Ecumenice şi asupra învăţăturii Părinţilor. Cred că pentru Ortodoxie, teologia presupune o capacitate de adaptare la discursul epocii căreia i se adresează. Ortodoxia nu foloseşte un vocabular invariabil, şi acest lucru l-am putut observa în decursul istoriei, când deseori a trebuit să descoperim noi moduri de exprimare, atât în răspunsul contra diferitelor erezii, cât şi în adaptarea mesajului creştin la popoare cu alte mentalităţi. Cred totuşi că teologia nu are o funcţie fundamentală de a inova. Nu avem aceeaşi mentalitate ca teologia catolică, unde teologul este liber să creeze, să inoveze după bunul plac, potrivit imaginaţiei şi raţiunii sale. Teologia ortodoxă este tributară Tradiţiei, care nu constituie o povară, o constrângere, ci este o garanţie a gândirii şi exprimării continuităţii învăţăturii apostolice, la fel ca şi a cuvântului lui Hristos.

Ancorarea în Scriptură este fundamentală, ca de altfel ancorarea în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi cea patristică. Părintele George Florovsky spunea că există trei fundamente ale Tradiţiei: Scriptura, Sinoadele şi Sfinţii Părinţi. Este important pentru teologie să studiem istoria Bisericii, în special istoria Sinoadelor Ecumenice şi operele Sfinţilor Părinţi.

De asemenea, este capital să ne situăm în continuitatea învăţăturilor lor; acest fapt constituie esenţa Tradiţiei. Aş spune că, în cazul ţărilor ortodoxe, este la fel de important a dobândi o anumită metodă academică, ştiinţifică în studiul Părinţilor, al istoriei Bisericii, cu scopul de a da rezultatului cercetării noastre o bază care poate fi considerată solidă.

În acelaşi timp, în Biserica Ortodoxă, teologia nu a fost niciodată o simplă teorie. Dintotdeauna teologia a avut o legătură strânsă cu viaţa spirituală. Aceasta este şi o preocupare a Părintelui Patriarh Daniel, care, în timpul studiilor sale în Franţa, a consacrat teza sa în teologie legăturii dintre teologie şi spiritualitate. Teologia nu trebuie să fie doar o prelungire a vieţii spirituale, ea trebuie să aibă baza, fundamentul în viaţa spirituală.

Ceea ce Occidentul înţelege prin termenul de teologie nu se regăseşte în Ortodoxie, pentru care teologia înseamnă vederea lui Dumnezeu, lucru aflat în strânsă legătură cu rugăciunea, potrivit cuvântului lui Evagrie Ponticul, care spune: „Teolog este cel care se roagă, şi cine se roagă este teolog”. Expresia e scurtă şi lapidară, dar reuşeşte să exprime faptul că teologia şi spiritualitatea sunt două realităţi de nedespărţit.

Din acest motiv cred că studiul teologiei nu poate fi doar ceva formal şi teoretic, ci o realitate în care viaţa spirituală personală şi comunitară joacă un rol fundamental. Viaţa duhovnicească personală nu-şi găseşte sensul decât în raport cu viaţa comunitară a Bisericii.

În Biserică nu suntem doar un grup de individualităţi separate, ci alcătuim un trup, o comunitate, şi legătura cu viaţa spirituală în Biserică este ceva fundamental în învăţământul teologic.

Repet, nu putem da la o parte anumite metode pe care le-am putea numi chiar ştiinţifice, care vor da mai multă forţă argumentării sau temeiului patristic pe care îl utilizăm.

Personal, am redactat două teze de doctorat, una în filosofie şi alta în teologie. Nu acord nici o importanţă titlului de doctor, dar, cu toate acestea, faptul de a elabora studii teologice într-un cadru universitar este ceva care, spre deosebire de celelalte confesiuni occidentale, permite să dea o greutate suplimentară cercetării duhovniceşti pe care o experiem în noi înşine, lucru poate imposibil de simţit celor din afara Ortodoxiei.

Mari teologi ai Bisericii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Grigorie Palama, nu respingeau această dimensiune raţională şi argumentativă a teologiei. Tratatele însele contra Filioque ale Sfântului Grigorie Palama sunt opere care apără dimensiunea argumentativă a teologiei. Una din controversele sale cu Varlaam este consacrată ideii că teologia nu trebuie să ezite să recurgă la argumentaţie şi raţiune. De asemenea, ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, cum ar fi Sfântul Nil Cabasila, susţin aceeaşi idee. Sfântul Maxim era de părere că, în cadrul teologiei, raţiunea nu trebuie lăsată deoparte, ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie utilizată cu măsură. Este foarte important să cunoaştem de asemenea limitele ei şi să ne oprim acolo unde ea nu poate pătrunde, lăsând loc atât intelectului, cât şi intuiţiei şi Revelaţiei.

Raţiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba Revelaţiei şi poate o metodă de cercetare care ne călăuzeşte către ea, dar care nu trebuie să aibă niciodată autonomie.

Ce pot face teologii, preoţii şi monahii pentru a spori cunoaşterea teologiei Părinţilor?

Socotesc că este importantă mai întâi lectura textelor Sfinţilor Părinţi. Mai degrabă studenţii trebuie să se deprindă cu lectura textelor Părinţilor. Unul dintre pericolele existente în sistemul teologic universitar este de a studia comentariile asupra Părinţilor fără a citi textul Sfinţilor Părinţi. Personal, am început cu textele Părinţilor; am fost absorbit de operele lor, găsindu-le foarte ziditoare şi vii, pentru că erau rezultatul trăirii lor. Nu erau nişte reflecţii abstracte, iar eu eram fascinat de scrierile Părinţilor înşişi. Nu toţi Părinţii sunt uşor de citit, există diferite niveluri de înţelegere, dar cred că trebuie să-i sfătuim pe oameni să-i citească pe Părinţi, începând cu aceia care sunt mai accesibili. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare teolog, care ştia în fiecare duminică să se adreseze unui public foarte larg. El avea o teologie profundă, dar în acelaşi timp simplă, ajungând să exprime prin cuvinte simple o mare profunzime teologică.

Aceasta este important; dacă preotul se adresează într-o manieră formală, teoretică şi ceea ce spune nu exprimă ceea ce el trăieşte, atunci nu va avea nici o putere, nici o influenţă.

De ce marii părinţi duhovniceşti, aşa cum aveţi în România, de ce aceşti sfinţi atrag mulţimile de oameni?

După părerea mea, nu este vorba doar de cuvintele lor, ci de faptul că aceste cuvinte revelează ceva din ceea ce ei trăiesc într-un mod foarte profund, adică pe Hristos şi Duhul Sfânt. Duhul sălăşluieşte în ei şi lucrează prin cuvintele lor. Ceea ce mi se pare important este faptul că aceste cuvinte sunt izvorâte din viaţă. Dacă Părinţii sunt convingători şi seducători, aceasta se datorează faptului că discursul lor este unul izvorât din experienţă. În Hristos Însuşi exista o perfectă identitate între ceea ce El spunea şi ceea ce era. Părinţii sunt, la rândul lor, ceea ce spun. Şi de aceea şi noi avem datoria de a fi ceea ce spunem şi de a spune ceea ce suntem. Regăsim aici legătura dintre teologie şi spiritualitate, despre care vorbeam mai devreme.

Cred că dacă cineva are o viaţă duhovnicească şi este ceea ce spune, atunci va fi convingător. Dacă el însuşi a realizat ceea ce sfătuieşte pe alţii să facă, atunci el va putea cu adevărat să-i ajute pe cei cărora le predică. Cei mai mari misionari în Biserică au fost sfinţii, pentru că ei au clădit în ei înşişi desăvârşirea mesajului evanghelic.

Interviu realizat de pr. Georgian Păunoiu şi tradus de Ionuţ Marinescu

sursa: Ziarul Lumina

Radu Preda la TVR: “IPS Bartolomeu a fost un supravietuitor al propriei cautari de a fi liber” (video)

sursa: Razboi întru Cuvânt

Vlad Pintea (BuzzNews) și Radu Preda despre I.P.S. Bartolomeu Anania

Recunoasterea bisericească a Parintelui Anania a venit târziu, după vârsta de 70 de ani, din cauza duşmăniei pe care i-au purtat-o prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, a declarat in cadrul unui interviu acordat in exclusivitate BuzzNews teologul clujean Radu Preda, unul dintre puţinii confidenţi ai celui care a fost Mitropolitul Bartolomeu. Cine sunt detractorii Parintelui? Raspunsul se ascunde in paginile “Memoriilor” acestuia.

In interviu, Radu Preda mai vorbeste despre rezistenta prin cultura in timpul regimului comunist a intelectualilor de prima marime carora a avut privilegiul sa li se alature (Parintele Anania, Petre Tutea sau Părintele Stăniloae etc.), despre profilul celui care ar trebui sa-i urmeze la Mitropolie IPS Bartolomeu.

Exista intalniri decisive in viata. Cum v-a marcat intalnirea cu parintele Bartolomeu – literatul si teologul – pe plan intelectual si personal? Ce i-ati spune in primul rand unui tanar despre IPS Bartolomeu?

Întâlnirea mea cu Părintele Anania, aşa cum îi spuneam în epocă şi cum i se adresa şi Teodor Baconschi sau cel care avea să devină mai târziu Patriarhul Daniel, a avut loc pe etape.

Prima a fost lansarea, în 1990, a cărţii lui “Amintirile peregrinului Apter”, la Bucureşti. Am vorbit despre carte şi i-am atras cumva atenţia. Am discutat apoi ceva mai lung.

A doua întâlnire a fost în legătură cu Petre Ţuţea, vecin de cartier cu Părintele. Împreună cu Părintele şi cu fratele acestuia am organizat garsoniera lui Ţuţea astfel încât să pot sta cu el.

Am lucrat aproape doi ani la măsuţa de pescuit a lui Dom’ Mitică, mucalitul frate al Părintelui şi primul său mare admirator. De fiecare dată când venea la Bucureşti de la Mânăstirea Văratec, unde era retras după pensionare pentru a lucra la diortosirea (îndreptarea) Sfintei Scripturi, adică a Bibliei, Părintele mă invita la masă şi aveam ocazia să intru în contact cu prietenii lui: Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Părintele Stăniloae.

Alţii, precum părinţii de fericită memorie Constantin Voicescu (care m-a găzduit după internarea lui Ţuţea la “Christiana”), Grigore Băbuş sau Sofian Boghiu, aveau să mă ocrotească nemijlocit, fără să îmi dau mereu seama, în vremuri destul de confuze precum anii tranziţiei, la început de ‘90. Toţi erau “academicieni”, adică făcuseră puşcăria politică. Atunci când se întâlneau, amintirile şi umorul dominau atmosfera.

Nimic din dorinţa de răzbunare sau din acreala celor învinşi de istorie nu se făcea simţit. Erau pur şi simplu senini, împăcaţi cu propria lor soartă şi având o evidentă recunoştinţă pentru şansa dată de Dumnezeu de a fi supravieţuit terorii. Prin contactul cu astfel de oameni am înţeles mai repede, înainte de a citi cărţile din domeniu, ce a însemnat comunismul, care sunt riscurile libertăţii, ce rol joacă în asemenea momente de cotitură caracterul fiecăruia, cum istoria ne poate doborâ, dar nu şi anihila. Au fost, indirect, profesorii mei de istorie.

Legat de cele două mari calităţi, teologică şi literară, ale Părintelui Anania, întâlnirea cu el a fost pentru mine cum nu se poate mai potrivită. A fost, pe bună dreptate, o întâlnire destinală. Eu eram în acea perioadă mai curând atras de lumea literelor, preocuparea teologică fiind una intimă, mai puţin vizibilă, legată de căutarea echilibrului interior. Literatura şi mai ales critica literară erau pentru mine pe primul loc.

Dialogul cu Părintele Anania, alături de întâlnirile repetate cu Părintele Stăniloae (care mi-a povestit de propria lui nehotărâre, litere versus teologie) şi, apoi, cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, maica Benedicta de mai târziu – toate acestea m-au ajutat să îmi identific drumul. Ulterior, am avut nemeritata şansă de a mă bucura de prietenia sau cel puţin de atenţia unor oameni de anvergura lui Alexandru Duţu, faţă de care port o afecţiune ce depăşeşte pragul vieţii acesteia, Virgil Cândea, Părintele Galeriu sau Alexandru Elian care mi-au confirmat anumite intuiţii şi mi-au dat impulsuri noi. Nu pot decât să le fiu recunoscător!

Uitându-mă azi la proprii mei studenţi, îmi dau seama cât de important este să luăm în serios căutările şi dilemele unui om aflat la început de parcurs, să tratăm cu maximă seriozitate întrebările aparent puerile, să fim solidari, fără excese de autoritate sau de academism prost înţeles, cu îndoiala sănătoasă a celor mai tineri decât noi.

Celor mai tineri decât mine le-aş spune legat de Înaltul Bartolomeu că au toate motivele să îl considere un reper chiar dacă nu l-au cunoscut. Dacă vor să înţeleagă istoria României din ultimul secol, atunci “Memoriile” Părintelui Anania sunt o lectură indispensabilă. În ciuda tinereţii lor, a faptului că majoritatea s-au născut după 1989, mulţi dintre ei se pot regăsi în biografia Părintelui.

Or, aceasta nu se bazează pe o liniaritate pozitivă de la un capăt la altul, nu este un exemplu de “carieră” din treaptă în treaptă, ci dezvăluie un amestec fascinant de lumini şi umbre, de momente faste şi nefaste, de înfrângeri şi victorii. Este autentică, foarte umană şi totuşi altfel, adică răspunde nevoii de modele a oricărui tânăr cu sufletul deschis şi mintea nealterată.

Sigur, în afară de “Memorii”, aş recomanda oricui să citească şi excelentul volum “Rotonda plopilor aprinşi”. Astfel de cărţi au o calitate formatoare, iniţiatică. Te ajută să devii om, ceea ce nu se poate spune despre subcultura agresivă în mijlocul căreia, conştient sau nu, trăim.

Va fi greu pentru BOR să găsească un prelat pentru scaunul mitropolitan de la Cluj, care să corespundă profilului din testamentul IPS Bartolomeu? Cine ar fi candidaţii?

Cred că nu aşteptaţi de la mine nume! Nu am o agenţie de pariuri ecleziale! Ceea ce însă vă pot spune este că va fi greu ca personalitatea Mitropolitului Bartolomeu să fie egalată. Dar acest lucru nu este rău. Mitropolitul Bartolomeu nu trebuie imitat, caricaturizat.

Modelul său constă în maniera în care a ştiut să aibă principii, să le aplice şi să le apere. Or, o astfel de atitudine poate fi găsită, din fericire, şi la unii membri ai Sinodului. Motiv pentru care am nădejdea că Mitropolitului Bartolomeu îi va succeda un ierarh pe măsură. Dacă nu, să nu ne mirăm: istoria, bisericească şi profană în egală măsură, este plină de capitole glorioase urmate de altele jalnice.

Se pare că nu oricine este în stare să valorifice moşteniri de excepţie, că în firea coruptă a lucrurilor este mai la îndemână să distrugi decât să continui. În fine, sper, cum spuneam, să avem la Cluj pe cineva care să continuie.

Ce a însemnat Mânăstire Nicula pentru Părintele Mitropolit şi pentru comunitatea ortodoxă clujeană, având în vedere că s-au născut mari polemici între ortodocşi şi greco-catolici pe marginea dreptului de proprietate?

Mânăstirea Nicula, asemeni altor locuri în Transilvania, este un simbol al teribilei drame prin care au trecut românii obligaţi să se certe între ei din cauza credinţelor diferite. Istoriceşte vorbind, Nicula este oricum anterioară unirii cu Roma. Dar nu acest lucru trebuie să ne preocupe.

La Nicula şi la icoana Maicii Domnului de acolo vin ortodocşi şi catolici, români şi unguri, ţigani şi străini. Este un punct de întâlnire pe care nu este bine să îl compromitem prin egoismele noastre. De altminteri, tocmai această calitate de gazdă a Maicii Domnului de la Nicula l-a impresionat mereu pe Mitropolitul Bartolomeu. Predicile sale de la 15 august, an de an, sunt de aceea pline de căldura celui care se ştie iubit si care, din iubire, vrea să îi prevină pe ceilalţi de ispitele vrăjmaşului.

Teme precum ecologia spirituală, intrarea demnă în Europa sau abrutizarea societăţii prin mass media subculturală – toate acestea erau abordate de Mitropolitul nostru din grija asemănătoare a Maicii Domnului de a nu îşi vedea copiii sufleteşti rătăcind pe căi greşite. Nu este vorba despre moralism, ci despre un act concret de iubire, de solidaritate, de înţelegere.

Mânăstirea de la Nicula a mai fost pentru Mitropolitul Bartolomeu şi un refugiu la îndemână, nu departe de Cluj şi de birou, pentru a continua şi termina munca la noua haină românească a Sfintei Scripturi, a Bibliei. Da fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, atelierul biblic a fost început la Văratec şi terminat la Nicula. Doar sub cerul monahal a fost posibilă această lucrare de anvergură.

Aţi afirmat pentru un post tv local că IPS Bartolomeu a fost turnat “de propriii viitori colegi în Sinod, unii în viaţă şi în funcţie”. Cine l-a turnat?

Ceea ce am afirmat este deja consemnat de Părinte în “Memoriile” sale, cu tot cu nume sau aluzii la nume. Nu este, aşadar, o noutate. Eu am dorit doar să subliniez caraterul de excepţie al drumului său, inclusiv în Biserică. Timp de decenii, Părintele a fost victima invidiilor şi ranchiunelor celor care ar fi dorit nu să fie în locul lui (pentru că nu avea o poziţie ierarhică de invidiat, fiind simplu arhimandrit), ci să aibă mintea lui, aura lui teologică şi culturală pe care o emana… Sigur, până într-un punct, este omeneşte să ai invidioşi.

Măcar aşa îţi poţi da seama că ai reuşit ceva! De la invidie la duşmănie, drumul nu a fost însă pentru unii prea lung. Motiv pentru care adevărata recunoaştere bisericească a venit târziu, după 70 de ani. Dumnezeu l-a apărat şi păstrat pentru că avea un gând cu el. Şi iată că, la Cluj, în mai puţin de două decenii, a reuşit să înnoiască minţile şi sufletele a mii de oameni.

sursa: BuzzNews via Blogul Corinei Negreanu