Spovedania unui pacatos 24

17 Februarie, 2009 § 1 comentariu

Sotia credincioasa isi iubeste sotul intotdeauna; il respecta ca pe chipul lui Dumnezeu si se roaga pentru el; il asculta ca pe capul sau, deoarece Dumnezeu i-a poruncit sa faca astfel; se teme ca nu cumva sa piara dragostea si ii este credincioasa si nu-l lasa singur decat daca este nevoita; rabda izbucnirile de moment ale sotului si incetul cu incetul le vindeca prin smerenie, tacere sau lacrimi. Sotia credincioasa tine minte intotdeauna ca cele mai bune podoabe ale ei sunt cinstea, faptele bune si niste copii bine educati, iar nu impletirea parului, aurul, pietrele scumpe sau hainele distinse, desi nu se fereste neaparat nici de aceste podoabe exterioare, atunci cand le are in surplus (I Timotei 2, 9-10). Dar imediat cum este nevoie pentru altceva, renunta la podoabele ei fara a cracni. Sotia credincioasa este bine placuta lui Dumnezeu, ajuntor sotului, copiilor, dar da si celor ai casei exemplu de curatenie si moralitate. Ii este placut sa implineasca porunca randuielii bune in casa (I Timotei 5,14). Astfel este sotia credincioasa.

Dar eu sunt nestatornica; astazi sunt tandra, iar maine furioasa si rece in relatie cu sotul. Uneori chiar ma indoiesc daca il mai iubesc sau nu asa cum se cuvine. Se intampla sa fac lucrurile numai dupa capul meu, desi as putea sa-l intreb si pe el. De multe ori imi supar sotul prin izbucniri, galceava, incapatanare si barfe. Am putina rabdare si sunt ispitita sa nu fiu fidela. Nu traiesc intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu si de aceea nu am putere sa indrept slabiciunile sotului. Placerea de a ma infrumuseta este cel mai mare dusman al meu, caci nu imi iese moda din cap, iar la infrumusetarea cu virtuti nu ma gandesc. Nu fac cele bineplacute lui Dumnezeu si imi place sa ma consider deasupra sotului, facand lucrurile asa cum mi se pare mie ca e bine, desi vad ca din aceasta cauza se clatina pacea si linistea in familie. Ii iubesc pe copii nostrii, numai ca nu le dau exemplu de virtute si de aceea se supara pe mine Dumnezeu, Cel care i-a creat. Nu ma ocup de gospodarie si fac pacate. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.

Spovedania unui păcătos 23

22 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

Sotul credincios isi iubeste sotia, dupa cum Hristos iubeste Biserica. Se roaga pentru ea, o respecta ca pe un dar dumnezeiesc si ca pe o impreuna mostenitoare a vietii celei vesnice; nu o insala, se comporta cu ea retinut si frumos, fara a-si permite sa faca ceva care ar contraveni timiditatii feminine si maternitatii; evita sa o supere, iar neajunsurile i le ascunde de altii si le indreapta cu intelepciune; o priveste ca pe un ajutor de nadejde si ii cere sfatul si acordul in treburile casnice; primeste sfaturile intelepte, iar pe cele neintemeiate le respinge, dar cu mare tact, aratandu-i partile pe care ea nu le vede, fara a o jigni insa. Fiind cap al familiei, sotul se ingrijeste de bunastarea acesteia prezenta si viitoare, tinand casa cu cinste si fapte bune, precum Biserica in care este slavit Tatal ceresc. Astfel este sotul credincios.

Dar eu, pacatosul, desi stiu ca trebuie sa fiu astfel, nu imi implinesc datoria. Dragostea mea fata de sotie nu se sfinteste prin rugaciunea pentru ea, nici prin privirea ei ca pe chip al lui Dumnezeu, ca pe un dar al Tatalui ceresc, ca pe impreuna mostenitoarea vietii vesnice cu Hristos., si de aceea o insel, o supar cu nerabdarea mea care dauneaza nasterii de prunci binecuvantate, imi permit diferite lucruri nerusinate si, de acele mai multe ori, o necajesc prin gelozie, mandrie, zgarcenie, batai, ii spun ce neajunsuri are atunci cand ar trebui sa le acopar cu dragoste si rabdare. Sotia mea este mai degraba o sclava, decat un ajutor pentru mine. Ea ma sfatuieste sa fac totul cat mai bine, dar eu nu o ascult, ci chiar o jignesc. Se intampla sa ma infurii chiar si pe tacerea ei intelepata. Dar cel mai mare pacat al meu este lipsa de grija pentru casa, pentru educarea copiilor in frica lui Dumnezeu. In loc sa fac acestea, eu cheltui banii pe placerile mele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.

Spovedania unui păcătos 22

18 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Creştinul adevărat nu este interesat de bunurile altuia şi nu invidiază; este compătimitor faţă de cei nenorociţi, milostiv cu cei săraci şi bun cu cei care-l înconjoară. Pe prietenii săi îi iubeşte sincer şi apără întotdeauna, iar favorurile acestora le recompensează cu dărnicie. Nici iubirea de sine, nici mândria, nici aşteptarea cu înfrigurare a onorurilor nu-i alungă curăţia şi bunătatea, deoarece el săvârşeşte toate faptele bune în numele lui Dumnezeu, care este Iubire.

Dar eu, de nu fur bunurile altcuiva, atunci fac avere în mod necinstit sau invidiez bunătatea aproapelui meu. Eu sunt bogat, dar zgârcit; chiar dacă îmi pare rău de cei săraci, nu îi ajut  sau le dau foarte puţin, trăind mai mult pentru plăcerea mea. Le dau săracilor ajutor doar întâmplător, nu am o sumă anuală pe care ar trebui să o dau celor care sunt în nevoi. Nu-i recompensez, aşa cum se cuvine pe cei care mă înconjoară şi care şi-au petrecut tinereţea ca să mă crească. Iau apărarea prietenilor apropiaţi fără tragere de inimă, ca să nu mi se întâmple mie ceva rău, îngrijindu-mă de liniştea mea. Se întâmplă să le dau multe daruri străinilor, iar rudelor mele apropiate foarte puţin. Se întâmplă ca mila mea să nu dea roade din cauza lenei, a supărărilor, a mândriei ori a judecării celui sărac. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, căci nu am o inimă bună şi curată, ci curăţeşte-o Tu şi întăreşte-o spre fapte bune.

Spovedania unui păcătos 21

4 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Creştinul adevărat îi iubeşte pe toţi cei care sunt aproape de el: rude, prieteni şi cunoştinţe. Îi iubeşte în Dumnezeu, iubeşte chipul lui Dumnezeu din aceştia şi acel har al Domnului care le este dat lor după măsura credinţei lor; îi iubeşte cu neajunsurile lor, datorită virtuţilor pe care le au, şi de aceea dragostea pentru aceştia, deşi nu neapărat înflăcărată, este totuşi continuă.

Dar dragostea mea este înăbuşitoare şi imediată şi nu ţine mult deoarece nu este dragostea mea lărgită pentru mine însumi, fiindcă în ceilalţi eu mă iubesc pe mine şi ceea ce aş putea obţine de la ei. Atunci când observ că nu sunt ceea ce vreau să fie, ori nu mă compătimesc în necaz, ori sunt prea severi, ori îşi pun speranţe deşarte în mine, ori mă dezamăgesc, mă răcesc la început, apoi nu îi mai iubesc deloc, iubindu-mă doar pe mine însumi sau caut printre ceilalţi pe unii care să mă laude pentru vrednicia mea. O, Doamne, Care miluieşte pe cei iubitori şi pe cei ce nu Te iubesc, iartă-mi nestatornicia iubirii.

Înţelepţeşte-mă şi binecuvântează-mă să-i iubesc pe toţi datorită Ţie, Creatorul şi Mântuitorul lor, şi datorită unor trăsături bune pe care aceştia le au. Slăbeşte iubirea mea de sine, cea care îmi caută închinători şi admiratori şi care nu se satură cu nici un fel de tămâie adusă, ca să nu ajung la acel moment când oamenii nu mai iubesc pe aproapele, ci se ocupă doar de ei. Mi-e frică de un astfel de viitor, fă ca această frică să fie totdeauna în mintea mea.

Spovedania unui păcătos 20

3 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

După cuvântul Evangheliei, ştim că sunt fericiţi făcătorii de pace, căci aceştia fii lui Dumnezeu se vor chema.

Dar eu, blestematul, mă cert cu mulţi şi pe alţii îi fac să se certe: pe soţ cu soţia, pe frate cu sora, pe şef cu angajatul. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi îmblânzeşte năravul meu cel rău şi crud.

Spovedania unui păcătos 19

2 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Evanghelia le spune celor ce pătimesc: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri”, dându-le de înţeles că cel mai bine este să pătimeşti înaintea lui Dumnezeu, Care le vede pe toate şi Care ţi-a pregătit plata, iar nu să te plângi de cei care îţi provoacă durerile.

Dar eu mă plâng tot timpul de cei care mă fac să sufăr, dorind astfel să-mi treacă, dar de fapt, mai rău îmi fac, căci păcătuiesc şi îi fac să cadă pe cei cărora mă plâng. Căci spunându-le despre suferinţele mele, îi fac mai groaznici pe răufăcătorii mei în ochii prietenilor şi atunci simt şi mai mult durerea rănilor inimii mele; mă îndreptăţesc, de parcă eu nu aş avea nici o vină, punând greutăţi mari pe umerii altora, iar compătimirea care se naşte în ascultători se transformă adesea în acuzarea şi judecarea părţii adverse. Câte fapte rele sunt în acţiunea mea?! Şi toate acestea dovedesc că nu se poate găsi printr-o astfel de cale liniştea şi că trebuie să ştiu cum să mă plâng. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi binecuvântează-mă să sufăr în linişte, zicând rugăciunea Mântuitorului: „dacă este cu putinţă, să treacă acest pahar de la Mine, iar dacă nu este cu putinţă, facă-se voia Ta”.

Spovedania unui păcătos 18

27 Noiembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Creştinul adevărat iubeşte pe vrăjmaşii săi.

Dar eu îi urăsc şi sunt gata să le fac rău oricând aş avea ocazia. În mine este o dospitură a răutăţii. O, Doamne, milostiv fii mie păcătosului, şi ajută-mi cu harul Tău să iubesc vrăjmaşii, căci am nevoie de ei. Aceştia mă ajută să-mi cunosc puterea răutăţii mele înnăscute şi necesitatea iubirii celei harice, fără de care nu se poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, Soarele care străluceşte asupra celor buni şi răi.

Where Am I?

You are currently browsing the Mărturisiri category at Cidade de Deus.