IPS Teofan: Parohia – element esențial al pastorației tinerilor

20 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna „Cale, Adevăr și Viată – Hristos, Dumnezeu-Omul“, parohia rămâne aceeași străveche instituție, continuu pregătită pentru înnoirea cerută de exigențele misionare ale timpului.

Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de creștere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele și categoriile sociale. Tânărul, ca și cel în vârstă, omul fără multă carte, ca și intelectualul, cel cu multe nevoi, ca și cel înstărit pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianța necesară unei viețuiri creștine autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei: religie în școală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învățământul teologic etc. au importanța lor în măsura în care persoana cuprinsă în atare formă de misiune este orientată spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală – parohia.

În ce măsură, tinerii români ai anilor de după 1990 au descoperit calea spre participarea lor ca mădulare active în viața euharistică mai întâi, dar și în cea administrativă, intelectuală, socială a parohiei?
Răspunsul nu poate fi, desigur, un „da“ sau un „nu“ categoric. Totul, aici, are nuanțele sale, dependente de o serie de considerente, dintre care nu pot, desigur, lipsi: patosul misionar al preotului, puterea cu care s-a exercitat presiunea ideologiei atee înainte de 1990, subtilitatea și tăria tentațiilor de tot felul care cuprind viața tinerilor în aceste timpuri, criza economică prin implicațiile sale în favorizarea prostituției, a rezervei în fața formării unei familii din cauza lipsei unei locuințe sau a unui loc de muncă etc.

Complexitatea unui număr felurit de factori arată varietatea modalităților de abordare de către tineri a participării lor la viața Bisericii prin intermediul parohiei din care fac parte. În primul rând, trebuie afirmat că după 1989 foarte puțini tineri declară că nu cred în Dumnezeu. Avem aici consecința faptului că ideologia atee n-a reușit să-l schimbe structural pe român, că misiunea Bisericii și în perioada l948-1989 a fost prezentă în ciuda obstacolelor de tot felul și a lipsei de curaj misionar a unora dintre clerici și că încărcătură religioasă a momentelor din Decembrie 1989 a orientat mulți tineri spre întâlnirea cu Dumnezeu și Biserica Sa.

Consecința firească a realității expuse este observată în numărul considerabil de parohii, mai ales din mediul urban, în care prezența tinerilor la jertfa euharistică, precum și la preocupări de ordin administrativ sau activități culturale sau diaconale, este evidentă. Imaginea grupurilor de tineri așteptându-și rândul pentru Taina Spovedaniei sau pentru primirea Sfintei Euharistii, timpul săptămânal consacrat întâlnirilor preotului cu tinerii din parohie, participarea acestora ca membri în consiliile și comitetele parohiale, cu tot impactul acestei participări asupra aspectelor administrative sau sociale, sunt câteva elemente ușor de sesizat și care constituie semnul evident de schimbări petrecute în viața societății românești și a Bisericii sale Ortodoxe în ultimul timp.

În același timp, orice analiză obiectivă arată că, paralel cu viețuirea creștină definitorie pentru mulți tineri, se desfășoară, în contextul societății românești a ultimilor ani, și o altă viață, cea a tinerilor aflați departe de Biserică, fie prin indiferență, fie printr-un comportament străin de valorile Sfintei Evanghelii.

Acești tineri, din păcate într-un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte. Lucrarea nu este deloc ușoară. În mediul urban, conștiința apartenenței la biserica parohiei s-a micșorat foarte mult în ultima jumătate de veac, în cazul în care ea n-a dispărut cu totul în unele părți. Mulți tineri nu cunosc de care parohie aparțin și cine este preot acolo. Trecerea prin biserică cu ocazia unor botezuri, cununii sau înmormântări nu este, în majoritatea cazurilor, suficientă pentru a forma sentimentul clar al necesității participării la viața parohiei. Cu toate că în ultimul timp s-au construit în cartierele mărginașe ale marilor orașe biserici, numărul acestora este relativ mic față de nevoile zecilor de mii de suflete care, uneori, sunt atașate la o singură parohie.

La sate, viața creștină a tinerilor are specificul ei. Greutățile nu lipsesc nici aici, precum nu puține și diversificate sunt tentațiile. Localurile care adăpostesc discoteci sau baruri de noapte, în general, absente la sat înainte de 1990, constituie o atracție de cele mai multe ori nocivă, căreia puțini tineri pot să-i reziste. În unele părți ale țării, mai ales în zonele de câmpie, există moștenirea unei atitudini foarte rezervate a majorității tinerilor de a participa la viața parohiei, atitudine ce caracterizează aceste zone de multe decenii.

Din cele arătate foarte succint, rezultă totuși complexitatea pastorației îndreptată către tinerii parohiilor urbane sau de la sate. Lucrarea nu este ușoară, dar nici obstacolele de nedepășit. În primul rând, preotul, conștient de importanța misiunii sale printre tinerii parohiei, are în sprijinul demersului său pastoral faptul că tinerii români, ca de altfel majoritatea populației, nu manifestă ostilitate față de Biserică. Rare sunt cazurile, chiar extrem de rare, în care părinții nu-și botează copiii. Cununia religioasă este considerată de toți ca indispensabilă pentru formarea unei familii. La întrebarea dacă au credință în Dumnezeu, cvasi¬totalitatea tinerilor răspund afirmativ.

Pornind de la constatarea acestei situații, mult diferită din fericire de ceea ce se întâmplă în țările occidentale și chiar în unele din cele vecine nouă, preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei sale, prin care să conștientizeze tinerii că mărturisirea credinței în Dumnezeu trebuie urmată de o atitudine corespunzătoare în viața de familie, școală, la locul de muncă sau de petrecere a timpului liber. Căci nu putem să nu constatăm diferența foarte mare între declarația că au credință în Dumnezeu și comportamentul multora dintre tinerii României de astăzi.

Organizarea de întâlniri săptămânale cu tinerii parohiei în cadrul cărora aceștia să-și deschidă inima curajos, fără complexe, preotului, inițierea de pelerinaje, favorizarea alegerii unor tineri în structura consiliilor și comitetelor parohiale, implicarea în predarea religiei în școală, organizarea unor coruri parohiale de tineri, ajutorul acordat unor tineri cu probleme sunt câteva din aspectele misiunii preotului în sânul generației tinere. Toate acestea implică însă prezența unui preot responsabil, conștient de răspunsul pe care-l va da în fața dreptului Judecător pentru fiecare suflet pierdut din parohie din cauza lipsei sale de angajament misionar sau a vieții sale personale derulată în contradicție cu preceptele pe care le propovăduiește.

Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare și diversificat de chemări, structurate, în linii mari, în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate, în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt în cetate, ci doar în viața particulară, se face auzită în tot ceasul și prin căi din ce în ce mai sofisticate. Această voce este dublată, sau mai bine zis constituie izvorul a tot mai felurite tentații prin care tânărul este cuprins în vraja unei pseudolibertăți care se transformă, în scurt timp, în lanțurile celei mai aprige sclavii.

Glasul Bisericii, pe de altă parte, răsună cu insistență la poarta vieții tinerilor români actualmente, iar urmările acestei atitudini misionare, în reușitele și carențele ei, au fost analizate neexhaustiv în rândurile de față.

Starea actuală și calea de perspectivă ale societății românești actuale permit ca cele două feluri de chemări să poată fi auzite, înțelese, admirate, urmate de tânărul contemporan. Depinde de înțelepciunea și patosul pastoral al clericilor și laicilor angajați în misiunea Bisericii pentru ca tinerii să rămână sau să devină iubitori și următori de Hristos, bucurându-se, în același timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea și dorința de libertate specifice vârstei.

sursa: Portalul Doxologia al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

Testamentul integral al IPS Bartolomeu Anania

5 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

TESTAMENT

Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de calugar BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului si Mitropolit al Clujului Albei, Crisanei si Maramuresului, domiciliat in Cluj-Napoca, P-ta Avram Iancu nr. 18, in varsta de 88 de ani, aflandu-ma in deplinatatea facultatilor mintale, nesilit de nimeni, din vointa mea libera si neviciata, dar cu sanatatea trupului din ce in ce mai subreda si cu sentimentul ca nu mai e mult pana cand Domnul ma va chema acolo unde va crede El de cuviinta, pentru cazul incetarii mele din viata, insemnez aici cateva ganduri testamentare, spre cuvenita plinire si fac urmatoarea dispozitie testamentara:

Las toate drepturile mele de autor Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am infiintat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituosi, dar lipsiti de posibilitati materiale.

Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea careia am lucrat 11 ani, sa revina Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Doresc ca Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu”, al carei fondator sunt, sa imi duca mai departe memoria, sa nu fie niciodata desfiintata, sa nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost infiintata, iar banii si intregul ei patrimoniu sa nu poata fi folosit in alte scopuri de catre nimeni.

Fiind calugar de la varsta de 20 de ani, am renuntat la orice fel de mostenire de la parintii mei, totul revenindu-le copiilor si nepotilor lor. Economiile mele banesti din ultimii ani, depuse in conturile mele de la banca sau in casa de fier pentru eventualele trebuinte medicale si aflate, sub semnatura si cheie, in grija arhidiaconului Gavril Varva, vor fi transferate in contul Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Singura mea avere sunt biblioteca si manuscrisele personale, precum si colectia de acte, scrisori si fotografii, toate aflate in resedinta mea din Manastirea Nicula, pe rafturi si in doua seifuri metalice, sub auspiciile Fundatiei Mitropolitul Bartolomeu, din al carui colegiu director face parte si staretul acestei manastiri. Daca si cand se va considera ca acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura romaneasca, prefer ca la ele sa aiba acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul in acest sens.

Obiectele personale marunte din resedinta de la Cluj vor ramane pe seama institutiei; cele din resedinta niculeana vor ramane pe loc.

Doresc sa fiu inmormantat in groapa de pamant reavan, avand deasupra piatra pe care mi-am pregatit-o din timp. Sa nu mi se acorde distinctii post mortem, de nici un fel.

La carma Mitropoliei imi doresc un urmas vrednic si demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al coruptiei de orice fel si sub orice forma, care sa continue si sa desavarseasca ceea ce am inceput eu. Dintre acestea:

  1. Pictarea catedralei in tehnica mozaic.
  2. Radio Renasterea
  3. Revista TABOR
  4. Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu”
  5. Policlinica „Sfantul Pantelimon”
  6. Continuarea lucrarilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Fata” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului si teologului italian Marko Ivan Rupnik.
  7. Canonizarea si cultul Sfantului Pahomie de la Gledin
  8. Canonizarea si cultul Sfintilor Martiri Nasaudeni
  9. Gradinita „Sfantul Stelian”

Cer iertare tuturor celor carora le-am gresit, intr-un fel sau altul, asa cum si eu, la randu-mi, ii iert pe toti cei care, cu voie sau fara voie, mi-au gresit.

Declar ca nu am copii, iar parintii imi sunt decedati.

Numesc executor testamentar, in baza art. 910 si urmatoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet caruia ii incredintez spre executare acest testament.

Orice Testament anterior acestuia devine nul si neavenit.

BARTOLOMEU VALERIU  ANANIA

sursa: Stirile de Cluj via Dan Camen

Scrisoarea părintelui Sofronie de la Essex către o doamnă din Cipru despre încercările vieţii

29 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.

Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.

Arhimandritul Sofronie, 1984

sursa: lumeacredintei.com

Fii credincios până la moarte şi vei avea cununa vieţii… – gand al IPS Teofan la Duminica Ortodoxie

24 Februarie, 2010 § 1 comentariu

† Teofan

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

În toată clipa şi în tot locul, creştinul dreptslăvitor este chemat să conştientizeze apartenenţa sa la Biserica lui Hristos. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această conştiinţă trebuie manifestată într-un mod mai evident.

Împărtăşindu-se de harul Sfântului Duh prin Taina Sfântului Botez, creştinul a mărturisit, personal sau prin intermediul naşilor, unirea cu Hristos şi lepădarea de puterile întunericului. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această mărturisire trebuie actualizată, înnoită, întărită. Acest lucru este necesar datorită ispitirilor la care creştinul este supus în permanenţă, ispitiri ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol.

În prima duminică a Postului Mare, creştinii ortodocşi sunt chemaţi să înţeleagă că Biserica din care fac parte este corabia mânturii, bântuită de multe valuri şi furtuni. Puterile întunericului, manifestate în foarte multe feluri, nu îngăduie nici o clipă de răgaz, nici un moment de cer totalmente senin.

În orice zi a anului, dar mai ales în Duminica Ortodoxiei, Biserica îşi sensibilizează fiii şi fiicele pentru o participa la strădania apărării credinţei. În general, această luptă este lăsată în sarcina clerului, ierarhi sau preoţi. Aceştia nu pot să-şi împlinească în mod adecvat datoria decât înconjuraţi, aşa cum se cuvine, de membrii preoţiei universale, creştinii mireni, bărbaţi şi femei.

În Duminica Ortodoxiei, creştinii sunt chemaţi, aşadar, să înţeleagă, mai bine zis să participe la lumea harului (Ilie Miniat) prezentă în Biserica lui Hristos, dreptslăvitoare. Taina icoanei, sfinţenia moaştelor, prezenţa sfinţilor, îndumnezeirea prin Liturghie, jertfa rugăciunii, iubirea de vrăjmaşi, mărturisirea fără teamă a adevărului sunt tot atâtea căi de participare la lumea harului din Biserică.

Cunoaşterea adevărului de credinţă, trăirea lui cu intensitate permanent înnoită şi mărturisirea lui către lume constituie o altă componentă a chemării Bisericii în Duminica Ortodoxiei. Este, îndeobşte, ştiut că nu toţi cei botezaţi în Biserica Ortodoxă au o cunoaştere adecvată a învăţăturii de credinţă. Dintre aceştia, puţini sunt cei care trăiesc plenar credinţa şi sunt şi mai puţini cei care o propovăduiesc.

Duminica Ortodoxiei este ziua în care datoria de a cunoaşte elementele esenţiale ale învăţăturii de credinţă se impune cu necesitate pentru tot creştinul ortodox. Este ziua în care trebuie subliniată necesitatea transformării vieţii personale şi comunitare cu adevărul de credinţă. Este ziua în care creştinul ortodox este chemat să înţeleagă că adevărul de credinţă, odată cunoscut şi trăit, trebuie mărturisit celor de aproape şi celor din depărtări. Apartenenţa la Biserica Ortodoxă este, aşadar, o mare cinste, un privilegiu, o binecuvântare. Această şansă include şi o mare răspundere. Este răspunsul pe care fiecare creştin ortodox îl va da la înfricoşătoarea judecată. Acest răspuns implică credincioşie fără compromis faţă de taina Bisericii dreptslăvitoare. Implică, de asemenea, înţelegere, deschidere şi, mai ales, dragoste faţă de cel care nu este, sau nu este încă, părtaş al aceleiaşi credinţe. Credincioşia totală faţă de Adevărul Bisericii drepslăvitoare şi capacitatea de a iubi fără limite pe fiecare fiinţă umană constituie crucea creştinului ortodox care are drept răsplată cununa vieţii. Este un lucru greu, imposibil pentru plăpânda fiinţă numită creştin ortodox. Însă, să nu uităm, după cuvântul Apostolului, pot totul în Hristos Cel care mă întăreşte (Flp. 4, 13).

sursa: ziarullumina.ro

Fără lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică“

8 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi

În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti.

Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel această „teologie a focului“, întâlnită în imnele Sfântului Simeon: „Focul sau lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti“ (1). Acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Aceasta echivalează însă cu o chenoză din partea lui Dumnezeu (2).

Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi“ sau „râuri“ de lacrimi.

Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor“, legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial îl ocupă Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi în Imnele iubirii dumnezeieşti.

Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările sale. Unul este ca „apa“, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul este ca „focul“, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.

Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline cu Dumnezeu.

Lacrimile, arată părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc“ (3). Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă (4). Ele nasc în suflet „întristarea bucuroasă“, starea fericită a sufletului împreunată cu iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristare fericitoare „nu e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate pocăi“ (5), ci una aducătoare de pace şi linişte.

Lipsită de aceste lacrimi, „fără această înmuiere“, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a noastre“ (6). Lacrima este cea care „umanizează“ rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască (7).

Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată părintele Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire, în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii“ pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă (8).

Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.

1. Nota 130 a părintelui Stăniloae, la Imnul 13 (Z. 17), în volumul Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 370.

2. Nota 103 a părintelui Stăniloae, la Imnul 11 (Z. 32), în vol. cit., p. 362.

3. Nota 431 a părintelui Stăniloae, la Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 266.

4. Nota 100 a părintelui Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 67.

5. Nota 255 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre amăgire şi despre multe alte lucruri, în Filocalia…, volumul VII, p. 198.

6. Nota 301 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, în Filocalia…, volumul VII, p. 230.

7. Nota 333, la Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 247.

8. Nota 348 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 176.

sursa: ziarullumina.ro

Cum să ne rugăm eficient?

8 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003). Fiu de diplomat rus, medic chirurg în timpul celui de-al II-lea Război Mondial în Franţa, a primit voturile monahale şi a ajuns episcopul ruşilor din Marea Britanie. A scris numeroase cărţi de spiritualitate ortodoxă, unele dintre ele traduse şi în limba română: Şcoala rugăciunii, Întâlnirea cu Dumnezeu (poză din anul 1965, colecţia diacon Peter Scorer)

Mult prea adesea viaţa pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu şi numai atunci când reuşim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândeşte puterea, splendoarea şi eficienţa pe care le aşteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înşine ar trebui să facem în numele şi în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca şi cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece şi cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deşert şi în pustie, din cele mai adânci suferinţe umane, în cele mai aprigi situaţii pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învaţă cum să ne rugăm.

De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinţilor Părinţi şi credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conţinutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorinţa neabătută de a face voia Lui.

Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită“; apoi, cu un pas vioi, dornici şi plini de speranţă ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în aşteptarea noastră.

Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligaţi să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman poliţist“. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.

Şi sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii şi să trezească în noi energia pe care o conţine în ea însăşi, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, şi din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim.

Această situaţie ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să trasformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ţi trimit?“; să stăm înaintea Lui zicând: „Aici sunt Doamne“ şi să trecem la fapte, nepermiţând vreunui gând să se furişeze în buna noastră intenţie, să se însinueze între porunca lui Dumnezeu şi fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un şarpe ne va sugera imediat: „Mai târziu“ sau „Chiar trebuie să o fac?“ „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu“? Şi în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia şi răspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea şi vor muri în noi.

Aici avem de-a face cu un lucru esenţial, anume, să stabilim o legătură între viaţă şi rugăciune printr-un act de voinţă, un act pe care trebuie să-l săvârşim noi înşine, care niciodată nu se va împlini de la sine şi care totuşi va transforma profund vieţile noastre. Citiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Alegeţi oricare dintre aceste rugăciuni şi faceţi-o regulă de viaţă. Veţi vedea atunci că această rugăciune nu va deveni niciodată plictisitoare sau învechită, ci cu fiecare zi care trece se va adânci, va deveni o rugăciune vie.

Odată ce I-aţi cerut Domnului să vă păzească pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutăţi, este şi datoria voastră de a le birui cu toată puterea şi în ciuda slăbiciunii voastre omeneşti; atunci fiinţa voastră va fi ca o pânză de catarg umflată de suflare dumnezeiască şi de putere şi veţi avea multe lucruri de spus Domnului când veţi sta înaintea Lui seara. Veţi mulţumi atunci pentru ajutorul pe care l-aţi primit, veţi fi ruşinaţi de acest ajutor şi vă veţi bucura că El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele şi neputincioasele voastre mâini omeneşti, v-a îngăduit să fiţi ochiul Lui care priveşte, urechea Lui atentă, pasul Lui, iubirea Lui, întruparea Lui, mila Lui.

Este ceva ce poate fi dobândit numai prin efort personal şi, dacă acest efort nu este făcut, viaţa şi rugăciunea vor fi străine una de cealaltă. Pentru un timp viaţa continuă ca de obicei şi rugăciunea lâncezeşte, devenind din ce în ce mai slabă, cu o conştiintă din ce în ce mai adormită. Stăruinţa în rugăciune scade şi în timp ce viaţa de zi cu zi ne acaparează, rugăciunea va dispărea, pentru că ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid şi iubitor de oameni care ne cheamă şi care nu ni se impune prin forţă. Atunci ne vom mulţumi spunându-ne că am întrupat rugăciunea în acţiune; lucrul mâinilor noastre reprezintă slujirea noastră.

Aceasta nu este atitudinea pe care o avem faţă de prietenii, părinţii sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre şi gândurile nu se îndreaptă către ei?

Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinţi şi iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenţă?

Această întrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de împlinit.

Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viaţa. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăşi viaţa noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situaţii greu de depăşit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăţi, am afla, cu fiecare zi şi oră care trece, mai multe posibilităţi decât ne-am imaginat vreodată să facem ca rugăciunea să devină şi să rămână neclintită. Ne amintim oare că vocaţia noastră umană transcende toate atributele omeneşti? Nu suntem oare chemaţi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos şi să fim într-un fel atât în comunitate, cât şi fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a prezenţei lui Hristos întrupat? Nu suntem chemaţi să ne împărtăşim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocaţia omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să fim prezenţa Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi şi prin noi? Cu siguranţă, nu.

Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi? Şi cum noi, păcătoşi fiind, am putea săvârşi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemaţi să le împlinim?

Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârşire, ci şi un mod de a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare de viaţă.

Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea şi viaţa noastră să fie despărţite şi ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieţii grele şi crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viaţa noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viaţa noastră în ansamblul ei.

De ne-am trezi dimineaţa şi am sta înaintea Domnului spunând: „Binecuvintează-mă, Doamne, şi binecuvintează zorii acestei zile“, de am realiza numai că începem o nouă zi a creaţiei, aşa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată şi infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creştini, purtând în minte toată puterea şi slava cuvântului „creştin“, cu ce respect, seriozitate şi bucurie, cu ce speranţă şi duioşie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieţii ca venind din mâna lui Dumnezeu.

traducere şi adaptare: E. Palade după Metropolitan Anthony of Sourozh, Sermons. Prayer and Life

sursa: ziarullumina.ro

Este posibil ca Sângele şi Trupul Domnului să ne infecteze?

19 August, 2009 § Lasă un comentariu

Pe 16 iulie a.c. citeam cu uimire in cotidianul Ziua despre efectele noiii gripe: Gripa porcina schimba ritualurile bisericesti! « Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently browsing the Predanii category at Cidade de Deus.