Mitropolitul marturisitor Sebastian Rusan

4 Iulie, 2011 § Lasă un comentariu

Era un slujitor format la şcoala teologică a lui Andrei Şaguna, era preotul permanent alături de poporul său şi cel care, oriunde păstorea, ridica un altar spre slava lui Dumnezeu. Ajuns mitropolit al Moldovei, în 1950, Sebastian Rusan, ca şi alţi ierarhi ortodocşi români, nădăjduia în schimbarea regimului politic cu ajutorul anglo-americanilor. Nu de puţine ori, în discursul său, mitropolitul îşi manifesta speranţa în venirea americanilor, iar informatorii Securităţii consemnau de fiecare dată: „Cu riscul de a nu mai fi mitropolit, doresc schimbarea regimului; am gineri buni care azi pătimesc, dar care mâine vor avea o situaţie bună”. În decembrie 1953, spunea: „Anul acesta vine sfârşitul comuniştilor de pe tot pământul, pentru că ei sunt duşmani ai Bisericii; nu vor reuşi să nimicească Biserica; timpul le-a sosit şi se vor duce în iad cu toţi”. La fel se exprima mitropolitul într-o adunare a preoţilor din Iaşi, din aprilie 1954: „Voi, care întotdeauna aţi dus munca de lămurire pentru pacea internă dinlăuntrul ţării, lămuriţi poporul şi îndemnaţi-i la muncă şi linişte, căci în Scriptură spune: Numai cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Faţă de astfel de afirmaţii, informatorii Securităţii consemnau cu exces de zel cum se crea o atmosferă potrivnică autorităţilor comuniste, iar încrederea în oamenii Bisericii creştea tot mai mult. Cu toate avertizările venite din partea autorităţilor comuniste, mitropolitul nu şi-a schimbat atitudinea. În consecinţă, la 15 septembrie 1956, mitropolitul Sebastian trecea la cele veşnice, efect al otrăvirii provocate de instrumentele regimului comunist.

sursa: Ziarul Lumina

Mărturia mitropolitului Bartolomeu Anania despre suferinţele lui Radu Gyr

2 Martie, 2011 § Lasă un comentariu

Astăzi îl comemorăm pe scriitorul Radu Gyr, la 106 ani de la naştere. De la Monica şi Demostene Popa, fiica şi ginerele lui, aflăm că opera publicată a poetului s-a îmbogăţit cu câteva zeci de poeme antologate recent în substanţialul volum „Poeţi după gratii”, editat de Mănăstirea „Petru Vodă”.

Cei doi soţi ne-au mai spus că au intentat proces pentru obţinerea unor despăgubiri morale pentru cei aproape 16 ani de detenţie politică suferiţi de poet în vremea comunismului. Deşi vremea detenţiei se află consemnată în arhivele vremii, totuşi, legal, era nevoie şi de declaraţia unui fost coleg de temniţă care să „ateste” că poetul a trecut pe acolo. Cu puţin timp înainte să plece la Domnul, mitropolitul Bartolomeu Anania a fost rugat să dea o astfel declaraţie scrisă, iar ierarhul a făcut-o. Fostul mitropolit al Clujului a scris nu o simplă declaraţie, ci un text literar, pur şi simplu. Bineînţeles, actul este autentificat la notar şi are valoarea juridică necesară. Soţii Popa ne-au oferit acest text spre publicare. Din lipsă de spaţiu, vom cita doar câteva fragmente semnificative.

„(…) Pe poetul Radu Demetrescu (Gyr) l-am cunoscut pe la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, când împreună cu familia sa, la invitaţia părintelui Gherasim Bica, a venit să-şi petrească o vacanţă în Mănăstirea Polovragi, la linişte şi aer. (…) Deşi încărcat de suferinţe, cu ani grei de puşcărie în spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe beteşuguri, poetul se desfăşura vesel, glumeţ, sorbind fiecare picătură de viaţă cu voluptatea celui ce-i cunoaşte preţul. (…) În timpul anchetelor care au urmat arestării mele din vara anului 1958 eram întrebat de relaţiile mele cu Radu Gyr şi despre „ajutoarele” pe care i le dădusem acestuia. „Ajutorul legionar” era socotit drept una dintre cele mai vii şi acoperite activităţi reacţionare. Definiţia era foarte largă: ajutorul putea fi material sau moral, bani, mâncare, găzduire, în genere orice fel de asistenţă, chiar un sfat, o îndrumare socială şi, până la urmă, simplul fapt că între doi sau mai mulţi presupuşi legionari ar fi existat vreo legătură cât de cât. Ancheta nu părea deloc interesată de faptul (sau explicaţia) că între mine şi Radu Gyr existase o legătură şi o prietenie de la scriitor la scriitor sau, în ultimă instanţă, de la om la om. Anchetatorii erau bine informaţi că Gyr băuse şi mâncase în casa mea, că-i dusesem cadouri la spital, că intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui în literatură, că „activasem” pentru supravieţuirea şi infiltrarea lui în societatea socialistă.

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo două-trei săptămâni; nu tăgăduiam că l-am asistat pe poet în unele trebuinţe, dar nu recunoşteam nicicum că aceasta ar fi avut cumva semnificaţia unui „ajutor legionar”. Dar nici nu era nevoie de recunoaşterea mea. Anchetei îi trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor aparţinea Securităţii, procurorului, tribunalului. Doar la Aiud aveam să aflu, din contactele cu doctorul Sârbulescu şi alţii că o vreme figurasem în lista lotului Gyr, dar pesemne că anchetatorii s-au răzgândit.

Dintre camarazii de celulă din închisoarea de la Aiud mi-l amintesc pe un Popescu, avocat, care a adus vestea sigură a arestării lui Radu Gyr.

Într-o bună zi, am fost scos din celulă, am primit hrană rece şi apoi dus cu un jeep la Bucureşti, unde m-am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînţeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment şi să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. Asistenţa era puţină în procesul lui Gyr; oricum mai puţini în sală decât în boxa acuzaţilor. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din faţă, pe doamna Flora, soţia poetului, şi – mi se pare – pe Monica, fiica sa, şedeau împietrite de spaimă. Procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, „condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale”.

Pe Radu Gyr l-am revăzut mai apoi în primăvara lui 1960, când am fost citat martor în procesul lui Radu Pătrăşcanu. Vestea revederii cu vechiul meu prieten Gyr a fost de natură să descumpănească, mai ales că ştiam verdictul de condamnat la moarte pe care i l-a adus Securitatea, dar pe care nu l-au pus în aplicare. Gyr şedea în spatele unei mese mari. Era foarte slab, cu obrazul galben, şi nu ştiam dacă mă vede sau nu prin ramele groase ale ochelarilor când a căzut pradă unui puseu hipertensiv. Sergentul care ne supraveghea s-a speriat şi a vrut să dea alarma, dar poetul i-a făcut semn să stea; din buzunarul celălalt a scos o pastilă (o pastilă din cele pe care le purta totdeauna la el, şi se vedea că-i erau îngăduite şi-n puşcărie) a înghiţit-o şi după câteva minute şi-a revenit.

Aveam să-l mai revăd doar peste mulţi ani, în 1972, la Bucureşti, în apartamentul său de pe strada Nikos Belloianis, fostă Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliţă, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă.

În seara zilei de 30 aprilie am aflat că a murit Radu Gyr, la înmormântarea căruia nu m-am putut duce, mulţumindu-mă să trimit o jerbă de flori şi să spun o rugăciune cu capul pe pernă, fiind foarte bolnav (…).”

Actul a fost autentificat la 29 octombrie 2010.

sursa: Ziarul Lumina

”Golgota Basarabiei” (MoldovaFilm, 2010)

21 Noiembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Săptămâna aceasta a avut loc premiera filmului documentar „Golgota Basarabiei”, proiectat la cinematograful „Odeon” din Chişinău. Filmul se bazează pe datele din dosarele secrete ale KGB-ului şi pe argumentele martorilor oculari.

Produs de Studioul „Moldova-Film”, la realizarea filmului „Golgota Basarabiei” si-au dat concursul colaboratori ai Serviciul de Informatie si Securitate a Republicii Moldova, ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Arhivei Nationale a Republicii Moldova, ai Muzeului National de Arheologie si Istorie a Moldovei, ai Companiei „Teleradio-Moldova” s.a.

Scenariu – Victor Vasilache, Ion Chistruga
Regie – Ion Chistruga, Alina Ciutac
Imagine – Ion Chistruga
Redactor – Cezara Vasilache
Editor – Alisa Chistruga
Grafica – Anatol Roibu
Sunet – Irina Garbuz
Consultanti – Elena Postica, Mihai Tasca
Voce – Ion Ungureanu
Coordonator de proiect – Ion Siman

 

La premiera filmului a fost prezentă şi Ecaterina Garmandir, eroină a filmului şi martoră a deportărilor. „Eu azi sunt, mâine nu-s. Dar cu ceilalţi ce facem? Cine era vinovat în Moldova?”, a întrebat retoric Garmandir. Bătrâna de 76 ani şi acum, după decenii de la deportările la care a fost supusă, îşi doreşte ca oamenii să cunoască adevărul despre cele întâmplate, iar conaţionalii ei să se simtă liberi pe pământul strămoşesc.

La rândul său, primarul general Dorin Chirtoacă a propus ca filmul să fie văzut de cât mai mulţi oameni. În acest sens, la Primăria Chişinău se vor găsi copii ale documentarului, atâtea câte vor fi necesare, pentru ca să ajungă în casele oamenilor. „Îmi doresc să trăim clipa când spusele doamnei Garmandir să devină realitate, să ne simţim şi noi liberi, cei care locuim pe acest pământ şi avem şi noi demnitatea noastră de oameni”, a declarat primarul Chişinăului. „Unde au fost aceste informaţii şi ce crime au comis aceşti oameni, dacă erau judecaţi de trei militari în uniformă, cu stea roşie în frunte, fără nici un fel de avocat, procuror, dosar? Şi pentru ce? Că erau oameni la casa lor?”, a mai spus şeful administraţiei municipale.

Pelicula aduce argumente suplimentare la informaţiile deja cunoscute despre rusificarea şi anexarea Basarabiei, de data aceasta prin imagini autentice, filmate la Chişinău şi în sate. „De asemenea, publicul descoperă un adevăr necunoscut până acum, că în secolul al XX-lea, în URSS, se aplica spânzurarea în public sau că cei condamnaţi erau obligaţi să-şi sape singuri groapa şi apoi erau împuşcaţi în cap de KGB-işti sau NKVD-işti”, se mai arată în comunicatul primit.

Filmul documentar „Golgota Basarabiei” prezintă viaţa poporului basarabean de la 1940 încoace – popor care a trecut prin deportări, foame, lagăre de concentrare, colectivizare. Pelicula va fi proiectată zilnic, pe parcursul lunii noiembrie, la ora 16:00, la cinematograful „Odeon”. Intrarea este liberă.

sursa: Ziarul Lumina & Savatie Bastovoi

 

File din patericul inchisorilor comuniste

7 Septembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Într-o amintire consemnată în scris de Marcel Petrișor în cartea  „Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși” (ed. Vremea, 2008), putem citi o pildă vie de lucrare a harului prin Taina Preoției, atât de hulită și vrăjmășită în zilele noastre. Vă invit să citim împreună, cu multă luare aminte, acest fragment:

„Când popa Ioja Sinesie, de prin părțile Aradului, era întrebat, de colocatarii de pe priciuri (deținuții politici de la Jilava, n.n), de ce a fost arestat, el răspundea, ca și cum ar fi vrut să se dezvinovățească:
– Păi, ce să fac, taică, dacă mă năpădiseră sectanții? Că eu nu știu teologhie d-asta domnească, precum sfinții părinți de deasupra mea!
Se referea la niște preoți catolici pe care îi considera sfinți fiindcă-i tot auzea vorbind despre teologie într-un fel din care el nu pricepea nimic. Și gradul lui de admirație era direct proporțional cu cel al neînțelegerii.
– Lasă-i părinte, pe sfinții ăia și zi-ne cum a fost cu sectanții care te-au năpădit! insistau niște țărani de prin alte județe ale țării.
– Păi, uite-așa! Cum vă ziceam, ei mă dovedeau cu vorba, că vorbeau ca din carte, cu numere de versete din Biblie și multe altele pe care le uitasem de mult. Și atunci, ce să fac? Bătrân și uituc cum eram, știind doar Sfânta Liturghie pe dinafară, mi-am zis să le vin de hac citind peste ei Blestemele Sfântului Vasile cel Mare. Și nu doar într-o zi, ci multe vineri la rând.
– Și tare s-or mai fi sinchisit ei de blestemele Sfântului! îl luă peste picior un țăran cu credință mai îndoielnică.
– Ba nu, taică! S-au sinchisit și chiar foarte tare!
– Adică, părinte? întrebă un moldovean mai sfios.
– Adică s-au sinchisit așa de tare c-au început să moară, unul după altul, până ce s-au isprăvit cu toții: și cei din Micălaca, și cei din Mândruloc, și cei din alte părți de care nu știam. Și așa i-am dovedit, că mare-i puterea Sfântului!
– Și?
– Și asta-i! Că d-asta ajunsei și eu în închisoare, fraților. Că blestemul se duce unde-i trimis de popă, dar se și întoarce peste cel ce l-a trimis. Și, dacă popa-i nevrednic, cum am fost și eu, vai de nevrednicia lui! Și deci, de-a mea. Așa că d-aia trag eu acuma ce trag, aici, în temniță! (desigur, se subânțelege că părintele fusese condamnat de către comuniștii atei din așa-zise „motive politice“ și nu din rațiuni canonice, n.n). Că mi-a zis preoteasa să nu mă apuc de așa ceva, că doar aveam și eu multe păcate. Daʼ n-am ascultat-o. Cum să-i las eu pe nemernicii ăia să mă biruie pe mine, slujitorul Domnului? Nu trebuia eu să-L apăr?
– Daʼ chiar așa, părinte! Ucigându-i? Nu zice porunca a cincea să nu ucizi?
– Ba da, daʼ nu eu i-am ucis, ci cuvântul Sfântului Vasile, că și el, tot pe Domnul slujește!
– Daʼ și sectanții zic că slujesc pe Domnul, și atunci cum e? se mai auzi alt rob al Domnului întrebând.
– L-or fi slujind ei, daʼ nu cum îi place Lui; așa că, Domnul le arată calea cea bună, luându-i din lumea aceasta și-ndreptându-i spre cealaltă.
– Daʼ cu ce preț, părinte?
– Cu prețul lor și al meu, nevrednicul; că pentru asta plătesc eu cu libertatea.
– O fi atunci și cum zici, părinte, da-i înfricoșător! m-ai adăugă țăranul care-l iscodise, retrăgându-se pe prici, lângă ceilalți.
Părintele Ioja, tulburat, se furișă și el sub un prici, ca să-și facă rugăciunile și canonul, murmurând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“. Atâta doar, fără să ceară ceva pentru el. Și nu înceta nici când era scos cu toți ceilalți ca să se plimbe în cerc în curtea arsă de soare. Buzele i se mișcau mereu și atunci, rostind aceeași formulă… Cu o cușmă spartă în vârful capului, prin care-i ieșea părul alb și cu o pereche de ochelari legați cu sfoară pe după urechi, aplecat de spate, își ducea osânda fără alt gând decât acela că tot ce pătimește se petrece numai cu îngăduința Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugile sale, decât să-l miluiască.
Și totuși, odată, mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoților catolici, iezuiți, doctori în teologie și alte științe, care stăteau pe priciul de deasupra lui.
Auzindu-i cum discutau cu alți tineri, despre Dumnezeu, dogme și adevăruri mai puțin înțelese de el, ieși de pe priciul lui și le zise, privindu-i umil:
– Iertați-mă, cinstiți părinți! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume și aș dori să-mi spuneți și mie ceva teologhie, că…
Și din ochi i se revărsa atâta lumină încât părinții iezuiți rămaseră muți. Ce să-i spună ei <<celui mai prost și mai păcătos popă ortodox din lume>>?…
– Părinte! încercă unul să rostească…
Dar vorba i se opri în gât și părintele Sinesie, stânjenit și el că-i întrerupsese din discuție, se retrase încetișor la locul lui, lăsând să dispară din fața lor ochelarii legați cu ață și căciula spartă.
– Ce să-i spunem noi despre teologie unui om ajuns în pragul sfințeniei? exclamă mai târziu unul dintre iezuiți, privind întrebător la ceilalți.
Dar, în afară de o lungă, foarte lungă tăcere, nu primi nici un răspuns.“

sursa: Dragos Dasca

Versiune pentru tipărire La noi, mănăstirile și femeile credincioase au salvat credința ortodoxă! – in dialog cu parintele Dimitrie Bejan

21 Iunie, 2010 § Lasă un comentariu

Iubite Părinte Dimitrie Bejan, în numele lui Iisus Hristos și spre lauda lui Dumnezeu, un grup de părinți din împrejurimi, vă rugăm să ne dați câteva cuvinte de folos și sfaturi duhovnicești, să ne fie tuturor un îndemn pe calea mântuirii.

Spuneți-ne ce ați învățat mai mult în viață din marea școală a suferinței, din care ați gustat atât de mult?

Pr. D. Problema este, că, dacă ești în suferință, să accepți suferința ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferința este ușor de acceptat și chiar simplă și-ți aduce bucurie.

Cum poate creștinul să rabde mai cu folos suferința, boala, sărăcia, închisoarea, nedreptatea de tot felul și necazurile vieții?

Pr. D.  Noi știm că dintre toți oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel mai drept, fără de păcat, și totuși a acceptat suferința cea mai grea și răstignirea. Și aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii și toți sfinții, urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte și suferințe amare; apoi li s-a deschis ușa Raiului în mod sigur.

Ce virtuți de bază îi trebuie creștinului, să poatătrece cu folos povara vieții pe pământ?

Pr. D.  Întâi, să fie creștin ortodox; al doilea, să știe că suferința este indisolubil legată de viața omului pe pământ; al treilea, să știe că la capătul suferinței, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.

Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viațăși mai ales în suferință, în închisoare?

Pr. D. Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la „Doamne, ajută-ne!”, până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai ușoare, să fie apartenența inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.

Cum vă rugați în cei peste 20 de ani de pușcărie, dacă acceptați să ne spuneți această mare taină a inimii?

Pr. D. Rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea.

Ați cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

Pr. D. Da. Doi țărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iași și Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fața când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii și prin ea lui Dumnezeu.

Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ați făcut?

Pr. D. Am botezat foarte mulți ruși în urma frontului sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruși într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul și marele Mir.

Cum spovedeați și împărtășeați soldații și răniții pe front?

Pr. D. Răniții, totdeauna individual; soldații, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofițerii și soldații își spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fața morții. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotați de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldățească și cărți. Cântăreți erau destui. Eram foarte bine dotați pentru slujbe.

Pe front, când era liniște, le duceam soldaților, chiar în tranșee, agheasmă și anaforă. Le primeau cu mare atenție și bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtășit pe Regele Mihai și altădată pe Mareșalul Antonescu. Și ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chișinăului și, având împărtășania în buzunar, imediat m-am împărtășit. Apoi am leșinat și m-am trezit la spital.

Cum puteați săvârși Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

Pr. D. Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviația inamică, căci altfel era prăpăd.

Dar pe cei uciși pe front îi puteați îngropa creștinește?

Pr. D. Da. În gropi comune, dacă erau mai mulți, punându-le o cruce la cap. În spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori și sanitari, care culegeau răniții și morții. Răniții erau duși la spitalul de campanie ori în țară, iar morții erau înmormântați, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

Cum pregăteați ostașii creștinește, înainte de a merge pe front?

Pr. D. În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predicăși cu împărțire de anaforă și agheasmă și cu broșuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă și aceasta foarte prescurtată.

Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce mo¬mente unice v-au rămas în memorie?

Pr. D. Nu era închisoare militară, ci lagăr internațional de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orașul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunați în trei lagăre 10-15000 de ofițeri din toate națiile Europei, ba și din Japonia. Eram organizați în formații militare pentru muncăși încartiruiți în clădiri și bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toți de viță nobilă, toți intelectuali, cu bibliotecă, tipografie și viață de obște. Tipăreau numai cărți de mare preț în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desființat mănăstirea. Pe călugării și preoții adunați de la mai multe mănăstiri și schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împușcat mortal prin anii 1919-1920, și i-au aruncat unii peste alții într-o văgăunădin curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niște săpături necesare lagărului, am dat peste niște cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung șanț plin de moaște. Toți erau împușcați în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion și icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfințită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaștele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am așezat într-un sicriu făcut de noi românii și l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucnește apa în sus, după cum este de curată viața aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt și astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu ușurință, ca și cum abia ar fi murit!

Pot fi considerați sfinți acei călugări martirizați pentru Hristos? Dar ceilalți creștini uciși în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiți sfinți și martiri?

Pr. D. Da! Toți, în masă! Cum sunt Sfinții martiri, preoți și călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credință. Și la noi, prin păduri și prin munți au fost împușcați preoți, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Și aceștia pot fi socotiți martiri naționali și martiri creștini.

De curând doi cercetători moscoviți, îndrumați de mine, au făcut scurte cercetări și au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritățile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informații. Cercetătorii moscoviți mi-au spus că au stat și ei de vorbă cu acest călugăr și au confirmat spusele mele.

În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uși, că nu era voie să ne rugăm public. În rest fiecare se ruga la culcare și la sculare, cum știa de la mama de acasă, dar toți se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploșnițe, tifos, iar dincolo de ușă era un ger cumplit și munci neomenești.

Aceeași atmosferă a fost și în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta și alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, rușii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieșeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice și, în sărbători, Sfânta Liturghie.

Am reușit să ne adunăm până la 23 de preoți ortodocși români la Oranki, slujind toți un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procovețe. Ne confecționaserăm toți epitrahile din foi de cort nemțești, cu desene de păduri sau de copaci. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război și adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Pitești.

La serviciile religioase făcute de noi, preoții ortodocși, asistau și celelalte naționalități în frunte cu preoții lor. Aceștia erau încântați de psalmodierea ortodoxăși de corul bărbătesc – circa 100 de coriști – sub bagheta profesorului de muzică Sima din București, de la biserica Sfântul Anton.

Cum va rugați Duminica la Oranki, împreună cu ceilalți români?

Pr. D. Așa cum am spus mai sus. Ne adunam toți pe acel platou la Oranki, săvârșeam împreună Sfânta Liturghie, ne împărtășeam cu toții, rosteam o predică vie, de îmbărbătare, dădeam slavă lui Dumnezeu pentru toate și ne retrăgeam la masă și în dormitoare.

Prizonierii de alte confesiuni apreciau cultul ortodox?

Pr. D. Foarte mult. Luau parte în masă, împreună cu preoții lor catolici sau protestanți la Liturghia noastră. Erau vizibil încântați că slujba noastră era în totalitate cântată și nu recitată, ca la catolici sau protestanți, și totdeauna cu predică.

Am înțeles că tipăriți câteva cărți cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferință?

Pr. D. Da. În condițiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”.

Și Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi și astăzi!

Ați cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

Pr. D. Toți. Se rugau excepțional de mult seara sau noaptea. chiar și în paturile lor.

Ce amintiri mai frumoase v-au rămas de la poporul rus și cum ați caracteriza acest mare popor creștin ortodox, chinuit mereu de extreme?

Pr. D. Rușii, în marea lor majoritate – cu toate persecuțiile la care au fost supuși arhiereii, preoții și călugării rămași fără biserici și fără preoți -, au rămas credincioși Bisericii pravoslavnice, iar femeile au dus mai departe tradiția acestei mari Biserici. Acum Ortodoxia renaște în Rusia, în Ucraina, în Belorusia, în Siberia și Caucaz. Apar preoți, se redeschid biserici și se construiesc altele.

Apar episcopi eparhioți și mănăstiri de călugări și călugărițe. Dar lucrătorii în via lui Dumnezeu încă sunt puțini, pentru milioanele de creștini din Rusia și pentru imensele spații pravoslavnice. Dar vor trece încă ani buni până ce această Biserică, care a dat atâția martiri din ierarhia bisericească, va renaște total și vom spune răspicat: „Biserica Pravoslavnică a renăscut total, ca și pasărea Phoenix din propria cenușă”.

Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră, de la Patriarh până la ultimul dascăl. Noi am regretat totdeauna că în pușcăriile românești sau în lagăre n-am avut nici un ierarh român ortodox.

Toate păcatele se vor ierta oamenilor – dacă oamenii se pocăiesc din inimă-, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

Credeți că persecuția ateistă, care a chinuit țările ortodoxe atâția ani, a fost o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre sau o încercare de sus pentru a ne întări și a face milioane de sfinți noi?

Pr. D. Eu cred că a fost o încercare de la Dumnezeu. Dacă mă gândesc la țăranul român cinstit și bun creștin, nu concep ca Dumnezeu să-i fi pedepsit de dragul pedepsei. La noi, mănăstirile și femeile credincioase au salvat credința ortodoxă! Tot meritul este al lor.

Ce minuni deosebite ați văzut și ați trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

Pr. D. Oamenii credincioși, sătui de foame, de păduchi și tifos și condamnați la moarte au supraviețuit ieșind la timp din pușcărie cu fruntea sus, străluminați de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preoții și călugării umili în frunte. Cel mai bun între noi a strălucit însă un țăran, Tudor Popescu, de pe lângă Podu Iloaei.

În ce măsură pușcăria poate fi considerată un canon de pocăință pentru păcatele fiecăruia și ale Neamului nostru?

Pr. D. Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele și ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele Neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric și încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creștinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a viețuit, acolo a învățat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi și S-a înălțat la cer de pe Muntele Eleonului.

Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creștinism este la Ierusalim și nu în altă parte! Acest lucru trebuie afirmat și în viitor. Acolo trebuie să se întâlnească toate formele de creștinism și să-și dea mâna frățească, anume la Mormântul lui Iisus și nu în altă parte.

Am vorbit mai sus că, cea mai mare nădejde a noastră stă în puritatea sufletească a credincioșilor și în mănăstiri.

Însuși prin faptul că părinții monahi au renunțat la viață, la poftele ei, iradiind în alt sistem de viață, ei sunt exemple vii în care omul se poate realiza. Este un drum greu care te duce la Rai. însă, dacă noi, oamenii Bisericii, am recomanda tuturor monahismul mântuitor și dacă oamenii ne-ar asculta, s-ar pustii pământul și am putea face – matematic vorbind -, calculul sfârșitului vieții pe pământ.

Mântuitorul a spus doar: Cine vrea, să vină după Mine. Nu poți să fii monah fără triplu jurământ; nu poți să fii preot fără har și fără călcătură de preot, adică fără trăire în Hristos. Este necesar să ne întoarcem cu traiul la exemplul monahilor din pustia Tebaidei, de la Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, de la Sfântul Munte și de la Sihăstria veche și înțeleaptă.

Ce amintiri sfinte aveți de la Mănăstirea Sihăstria?

Pr. D. Două amintiri sfinte.

Am văzut acolo, într-o vară, prin anul 1966-67, după slujba de noapte, după ce s-au stins lumânările, căa rămas în pridvor numai călugărul de rând, care citea în gând Psaltirea. Alți doi călugări foarte bătrâni, au rămas în biserică, adânciți în rugăciune până au ieșit toți creștinii de la Utrenie și se închinau cu mâinile până la pământ. Ardea o candelă în Altar iar alta la strana Maicii Domnului. Ei au îngenunchiat și s-au lungit cu fața la pământ, cap lângă cap și picioare lângăpicioare, rugându-se ușor, șoptit.

Eu eram în ultima strană, în semiîntuneric, neobservat de ei sau neglijat, cu capul în mâini, spunându-i Bunului Dumnezeu ce mă doare. Printre degete am văzut o lumină care izvora din capul celor doi călugări bătrâni, ce se găseau lungiți pe pământ unul lângă altul aproape de mine. Știau ei sau nu știau?

Deasupra capetelor lor, la o înălțime de 10 cm pâlpâia o lumină verzuie care juca. Se stingea și iar se aprindea, într-o tăcere totală mă uitam la ei și nu-mi venea să cred. M-am închinat ușor ca în fața unei minuni. Apoi cei doi călugări s-au ridicat în! același timp, s-au închinat, au trecut pe lângă mine, parcă mă mustrau, și s-au dus la chiliile lor; stăteau lângă trapeză.

A doua amintire sfântă. Era cu o zi înainte de Sfântul Dumitru. Venisem la Mănăstirea Sihăstria de cu seară. Dimineață, înainte de a pleca acasă, așteptând cursa de șase care duce la Târgu Neamț, am intrat în biserică și m-am închinat ușurel. Apoi m-am retras în ultimul rând de străni și mă gândeam. Afară era semiîntuneric și ploua urât ca la munte, toamna târziu.

-În Altar, Părintele Cleopa -fiind de rând -, pregătea Sfânta Proscomidie. În fața lui ardea o candelă și pe masa proscomidiei era cartea și sfeșnicul cu o singură lumânare, în biserică, la Maica Domnului, o candelă aprinsă cu lumina roșiatică.

Eu, cum am spus, fiind în ultima strană, în semiîntuneric cu capul în mâini, mă rugam liniștit. La un moment dat am auzit că a intrat cineva în biserică.

M-am uitat fără interes. Intrase o femeie. Slujba încă nu începuse; Părintele Cleopa își vedea liniștit de proscomidie.

Femeia care intrase, mergea încet-încet, având un suman și broboadă neagră și opinci în picioare. A îngenunchiat și a sărutat liniștită icoanele, stând mai mult la strana Maicii Domnului, căreia i-a sărutat mâna. Apoi a venit în mijlocul bisericii și se ruga: „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne nu mă lăsa!”. Mai tăcea, mai repeta această rugăciune de talia Sfântului Petru. Când tăcea cred că se ruga profund, că la un moment dat a apărut deasupra capului ei, la o distanță tot de 10 cm, o coroană ca arama la culoare care juca în jurul capului. Eu m-am temut, tot așa cum mă temusem când văzusem lumina în jurul capului celor doi călugări pe care o văzusem de trei ori.

La un moment dat părintele Cleopa, întorcându-se cu fața spre biserică, a văzut lumina. Nu-i venea săcreadă. S-a închinat adânc, dând din cap la vederea luminii sub formă de coroană și a început să plângă… În acest timp femeia s-a ridicat, s-a înclinat și, ușor, fără să supere sfinții, a ieșit afară din biserică. Am mers în același autobuz. Era femeie în vârstă, și ofta mereu. Cine știe ce necazuri avea. Mai târziu, părintele Ioanichie a scris într-o carte această întâmplare povestită de Părintele Cleopa și văzută de mine, la care a exclamat: „Ai văzut, Părinte Ioanichie, că sunt mireni care se roagă mai adânc și mai frumos decât călugării?”.

Eu cred acum că femeia de pe valea Bistriței era egală în credință cu călugării bătrâni ca vremea. Toți trei urcau același munte, dar miruiți de Duhul Sfânt.

Fragment selectat din volumul „Bucuriile suferinței. Viata unui preot martir – Dimitrie Bejan”, apărut la Editura Mănăstirea Sihăstria.

sursa: doxologia.ro

„Spovedania“ părintelui Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt

14 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

Pe parintele Mina Dobzeu, de la Episcopia Huşilor, istoria îl va păstra în paginile din „Jurnalul Fericirii“, cartea convertirii lui Nicolae Steinhardt. Părintele Mina îşi simte sfârşitul aproape. A acceptat, greu, o ultimă „spovedanie“ publică, în ziarul „Adevărul“.

În joia aceea, când nişte străini de la Bucureşti, „de la ziar”, i-au trecut pragul chiliei, părintele Mina Dobzeu (89 de ani) era vlăguit. Participase, de la primele ore ale dimineţii, la slujbă.

Episcopia Huşilor se ridica spre cer precum un munte pe care, ca pe orice munte, îl poate muta doar un strop de credinţă. Părintele Mina Dobzeu a aruncat peste străinii de la Bucureşti o privire albastră, curată şi a început să murmure o rugăciune. Străinii eram noi.

Din camera îngustă, aglomerată de o bibliotecă plină şi de o masă de scris, plină şi ea, părintele povesteşte cu smerenie celor care vin să-l viziteze episoade teribile ale vieţii sale. Vorbeşte despre frontul celui de-al Doilea Război Mondial, despre cei peste opt ani de închisoare comunistă şi despre persecuţiile la care l-a supus Securitatea pentru că a avut curajul să critice măsurile luate de ateii marxişti împotriva Bisericii. Despre Nicolae Steinhardt, cel care s-a convertit la creştinism după ce l-a cunoscut pe Mina Dobzeu în închisoarea Jilava.

Nicolae Steinhardt este autorul unei cărţi fundamentale pentru literatura română – „Jurnalul fericirii”. Redactat într-o primă variantă la începutul anilor ‘70, „Jurnalul” (care număra circa 570 de pagini) a fost confiscat de Securitate în 1972. Manuscrisul îi va fi restituit lui Nicolae Steinhardt în 1975, după numeroase intervenţii în care a fost implicată Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizase o a doua variantă, şi mai amplă, de 760 de pagini.

„Jurnalul fericirii” a fost confiscat a doua oară în 1984. Variante ale cărţii au fost scoase pe ascuns din ţară. La Paris, ele au fost popularizate de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. „Jurnalul” a circulat în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu a difuzat cartea în serial de la microfonul postului de radio „Europa Liberă”, în 1988-1989.

Integral, „Jurnalul fericirii” a fost publicat, post-mortem, în 1991. Nicolae Steinhardt s-a stins pe 30 martie 1989, tot într-o zi de joi. Mina Dobzeu i-a fost aproape până în ultima clipă. Mina Dobzeu a primit educaţia întru credinţă de la părinţii lui, simpli ţărani basarabeni. „De mic copil, mama mă învăţa să citesc pe o carte bisericească – acatistul Sfântului Pantelimon.

Aveam doar şase ani, iar tatăl meu, văzând că sunt mai isteţ, i-a spus mamei: «Pe ăsta o să-l facem călugăr»”, mărturiseşte Părintele. La 13 ani e trimis la Mănăstirea Hâncu din Basarabia, unde ia primul contact cu lumea monahală, pe care nu mai avea să o părăsească, cu adevărat, niciodată.

Monahul în vreme de război

Tensiuniile din epocă nu l-au lăsat să zăbovească între fraţii de la Mănăstirea Hâncu. În primăvara anului 1944 chiar şi în mănăstiri mirosea a război şi a moarte. La 25 martie ‘44 , „de Bunavestire, când deja veneau bolşevicii peste noi, ne-am refugiat în România. Eram zece călugări, cu tot cu părintele stareţ. Am mers douăzeci de zile fără pauză, până am ajuns în Ialomiţa, doar cu o căruţă cu cai şi un car cu patru boi „.

Cum războiul nu obişnuieşte să ţină seama de căutarea păcii spirituale, Mina Dobzeu a mai făcut un popas: pe front, în regimentul I Artilerie Timişoara. Călugărul a luptat în război, e veteran al Armatei române: „Eram în grupul de comandă cu aparatul de observare. Stăteam în Catedrală, sus, pe turn, pentru a observa inamicul”.

Rugăciunile lui erau adesea întrerupte de zgomotul focurilor de armă. Ca şi lui Iisus în deşert, i-a dat şi lui diavolul târcoale, dar Părintele nu s-a lepădat niciodată de cele sfinte. De acolo, de sus, i-a văzut pe cei care au murit demn, dar fără lumânare la cap. Şi, indiferent că erau inamici sau aliaţi, s-a rugat pentru iertarea lor. „Prea mulţi au căzut acolo”, atât mai poate spune astăzi după câteva decenii şi atâtea rugăciuni.

Cărţile şi scrisorile

Mina Dobzeu a scris mult – cărţi şi scrisori. 18 cărţi, scrisorile care l-au dus după gratii şi una în plus, către Igor Smirnov, liderul statului transnistrean. Se întâmpla la începutul anilor ‘90. Îl ruga pe Igor Smirnov să-l elibereze pe Ilie Ilaşcu şi să îl închidă pe el în schimb. Smirnov n-a fost de acord.

Faptele lui Mina Dobzeu

– Mina Dobzeu s-a născut în Basarabia, în 1921, într-o familie de ţărani cu opt copii.
– În mănăstire a intrat prima dată, la doar 13 ani.
– A luptat în al Doilea Război Mondial, în Banat şi Ungaria.
– A terminat Şcoala de Cântăreţi de la Constanţa şi Neamţ.
– A absolvit Seminarul Teologic din Bucureşti abia în 1971, la mai bine de 14 ani de când îl începuse.
– A fost închis de mai multe ori de comunişti.
– Prima dată a fost încarcerat în 1948 pentru 11 luni. Protestase faţă de scoaterea învăţământului religios din şcoli.
– În 1959 a fost din nou condamnat, la şapte ani de temniţă, fiindcă se opusese desfiinţării mănăstirilor. A fost eliberat în 1964.
– În 1988 a mai primit o „corecţie” de opt luni, fiindcă era împotriva politicii de dărâmare a bisericilor.
– După Revoluţie, părintele vizitează din nou închisorile, de această dată îmbrăcat în straie bisericeşti şi chemând deţinuţii la cele sfinte. De atunci, nestingherit, îşi împlineşte adevăratul rol de misionar, la care nici azi, la capătul puterilor, nu vrea să renunţe.

Securitatea i-a organizat câteva „ieşiri neplăcute”

Înainte de ’89, credincioşii care-i ascultau, în fiecare zi de sărbătoare, predica lui Mina Dobzeu la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi au aprins multe lumânări şi mult l-au jelit. Ştiau că el n-ar fi părăsit „Casa Sfântă” decât cu ochii închişi şi cu o lumânare pe piept şi, de fiecare dată când mai lipsea, pentru câteva luni, erau cuprinşi de gândurile rele şi cădeau pradă zvonurilor.

„A murit Părintele Mina”, se auzea prin târg. Dar părintele se întorcea mereu şi îi liniştea pe enoriaşi. Nu le spunea unde a fost, dar, după ’89, lucrurile s-au limpezit. Părintele „uneltise împotriva ordinei statului”, iar securiştii avuseseră grijă de el.

Împotriva lui Stalin

Prima dată când a fost închis, în 1948, avea doar 37 de ani. „Am protestat pentru că s-a scos învăţământul religios din şcoli şi a fost introdus ateismul şi «icoana» lui Stalin”, îşi aminteşte părintele. Se afla încă de pe atunci la Episcopia Huşilor şi, când a înţeles „vremurile grele care au venit asupra poporului credincios”, a încercat să avertizeze oamenii, răspândind afişe prin oraş. Manifestele au ajuns şi sub ochii securiştilor.

„M-au condamnat la trei luni şi o zi de închisoare, dar m-au ţinut 11 luni”. „Ieşiri neplăcute”, cum le spune părintele, au mai fost şi, în 1959, i-a deranjat din nou pe cei care susţineau regimul. A scris 13 scrisori de protest faţă de decretul 410, care desfiinţa şi Mânăstirea de la Vlădiceşti, din eparhia Huşilor, şi le-a trimis la cele mai înalte capete laice. Fără rezultat.
„De-acum, ţara era comunistă de-a dreptul şi Biserica, Patriarhul şi toţi ierarhii erau cu partidul. M-au dat afară din monahism, m-au dat afară şi din facultate şi m-au condamnat”. La şapte ani de închisoare, din care a făcut doar cinci. În 1964 erau eliberaţi toţi deţinuţii pe motive politice.

Rugăciune la „Neagra”

De cele 13 scrisori care i-au adus numai suferinţă părintele este mândru. Îşi aminteşte cu drag când, la consiliul profesoral care trebuia să-l exmatriculeze din Institutul de Teologie, rectorul a citit protestul său. „«Asta e scrisoare de sfânt», mi-a spus, dar nu avea cum să mă păstreze în facultate”. În schimb, a fost dus încătuşat, ca un criminal, la Jilava, unde a fost primit cu înjurături, lovituri şi figurile încruntate ale soldaţiilor de pază – „caralii”.

Acolo însă avea să-i cunoască şi să împartă aceeaşi celulă cu mari cărturari români ai veacului trecut, printre care Constantin Noica, Alexandu Paleologu, Sergiu Al. George, Dinu Pilat şi evreul Nicolae Steinhardt, care va deveni, mai târziu Părintele Nicolae. Şi tot acolo, la Jilava, avea să aibă parte de cele mai mari suferinţe. Despre patimile la care a fost supus, părintele vorbeşte puţin şi simplu, ca un drept-credincios: „Îi mai învăţam câte-o rugăciune pe prizonieri, dar caralii m-au văzut şi m-au pedepsit. M-au închis la «Neagra». 5 zile şi 5 nopţi pentru o rugăciune”. „Neagra” era o cameră întunecată, fără ferestre sau pat, doar cu frig şi flori de mucegai. La „Neagra”, Mina Dobzeu s-a gândit că e mai bine să fie generos: „Acolo am meditat şi m-am rugat pentru întreg poporul român”.

Botezul de la Jilava

Întâlnirea de la Jilava cu Nicolae Steinhardt, „un evreu intelectual, cu purtare frumoasă şi cultură”, cum îl caracterizează părintele, şi-a pus definitiv amprenta asupra lui. „Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă, i-am spus”. În mai puţin de o lună, „ovreul” hotărâse.

Voia să fie botezat creştin, iar taina trebuia săvârşită chiar de către Mina Dobzeu. „Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Aveam doar harul preoţiei”. A acceptat, deci, onorat, să-l boteze. „Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, îşi aminteşte părintele.

„Botezul, hotărât pentru ziua de 15 martie 1960, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă”, se regăseşte scris în „Jurnalul Fericirii”.

sursa: adevarul.ro

În cinematografele din Rusia a avut loc premiera filmului ortodox „Pop”

8 Aprilie, 2010 § 6 comentarii

Către ziua Învierii, în cinematografele din Rusia a avut loc premiera unui film extraordinar – „Pop”! Această peliculă, aduce în actualitate tema celui de al II-lea Război Mondial, cât şi misiunea grea a preotului creştin-ortodox din acea perioadă de timp, Drumul Crucii niciodată uşor!

sursa: www.ortodoxia.md

Where Am I?

You are currently browsing the Prin fereastra temniţei category at Cidade de Deus.