Sfantul Grigorie Palama – Omilie la parabola evanghelica a fiului risipitor

20 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

1. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: ,,Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Dom­nului” [Amos 8, 11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapă­rat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepă­sător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui. Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâi­ne; iar dacă dă peste o pita mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se în­tristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa buca­telor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi daca îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-1 afla cei ce-1 caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11, 10], după spusa lui Hristos.

2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că 11 au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a po­căit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a des­fătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti în-cât cu dispreţ a urât avuţiile.

3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămu­rim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca’ ea să se citească în Biserică.

4. ,,Un om – zice Domnul – avea doi fii” [Luca 15, 11]. Domnul, în pildă. Se numeşte pe Sine ,,om”, şi nu este deloc lucru de mirare. Căci dacă El S-a făcut om cu adevărat, pentru mântuirea noastră, ce este de mirare dacă Se înfăţişează pe Sine ca om, pentru folosul nostru. Cel ce este pururea apărător al sufletului şi al trupului nostru. El, Creatorul şi Stăpânul amândurora. El, Cel ce a arătat chiar şi înainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei şi ale neîntrecutei Sale purtări de grijă?

5. El ne-a pregătit nouă mai dinainte moştenirea veşnică a împărăţiei, aşa precum El însuşi spune, încă de la începutul lumii. Înaintea noastră şi pentru noi a făcut pe îngeri, ca să fie trimişi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca să moştenească mân­tuirea cei ce aveau să vină. înaintea noastră şi pen­tru noi a desfăşurat cerul peste toată lumea văzută, ca un fel de cort pentru toţi deopotrivă, pe care ni I-a înălţat nouă în viaţa aceasta trecătoare. Această lu­me aceeaşi este de-a pururi – mişcătoare, şi mult miş­cătoare, şi nemişcată. Este, pe de o parte, nemişca­tă, ca să nu se schimbe şi să aducă stricăciune celor ce locuiesc în ea. Şi, pe de altă parte, este mult miş­cătoare, întrucât, mişcată de forţe egale, ea însăşi pe sine se ţine în loc. Iar lumea este de-a pururi mişca­tă în sine însăşi şi purtând laolaltă mulţimea aştrilor în deplina ordine, pentru ca şi noi să învăţăm vre­melnicia vieţii noastre şi să ne bucurăm de toate ce­le ce sunt în ea, între altele şi de cele ce sunt deasu­pra capului nostru. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El pe marele luminător care stăpâneşte ziua şi pe cel mai mic, care stăpâneşte noaptea. Şi El pe acestea şi pe celelalte astre le-a aşezat pe Arma­ment, ca, mişcându-se împreună cu el şi în opoziţie cu el, apoi reunindu-se în felurite chipuri, să fie pentru noi ca nişte semne [măsuri] ale ceasurilor şi ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dina­dinsul, nici firea cea cugetătoare, care este mai pre­sus de simţire, nici firea vieţuitoarelor necuvântă­toare, care trăiesc după simţuri. Aşadar, astrele ne-au înlesnit nouă ca prin simţire să ne bucurăm de fru­museţea celor văzute, ca şi de folosinţa lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simţurilor, mintea să ne fie înzestrată cu semne de acest fel.

6. Pentru noi şi înaintea noastră a aşezat Dumne­zeu temeliile pământului, a întins marea, a răspândit din belşug peste ea văzduhul, iar deasupra acestuia a făcut să atârne cu negrăită înţelepciune firea focu­lui, ca să spargă nemărginirea înconjurată de răcea­la celor de jos şi ca să rămână stăpân, în loc, pe ne­mărginirea sa proprie. Chiar dacă vieţuitoarele cele necuvântătoare sunt rânduite spre a fi de folos dăi­nuirii [oamenilor], acestea au existat totuşi înaintea noastră, în vederea slujirii oamenilor, aşa precum cântă David în Psalmi [103, 14].

7. Aşadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreţinerea trupului nostru, înainte chiar de făurirea noastră din nefiinţă. Dar pentru îmbunătăţirea năravurilor şi pentru călăuzi­rea spre virtute, ce a făcut oare Stăpânul cel de bine iubitor? El a plăsmuit în întregimea ei însăşi lumea aceasta ce încape sub simţuri, ca pe un fel de oglin­dă a celor mai presus de lume, pentru ca, prin con­templare şi vedere duhovnicească în ea, să ajungemla cele mai presus de lume ca [şi când ne-am urca] pe o scară minunată. Ne-a hărăzit o lege înnăscută [naturală], ca pe un hotar neclintit şi ca pe un jude­cător ce nu poate fi înşelat şi ca pe un învăţător ce nu se lasă târât în greşeală, aceasta fiind conştiinţa proprie existentă în fiecare om. Dacă am fi stăpâniţi în noi înşine de fireasca înţelegere, nu am avea ne­voie de alt învăţător pentru a pricepe ce este bine. Dacă s-ar învrednici cugetul nostru să pătrundă de-a binelea dincolo de simţire, atunci [am înţelege cum] „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi”, precum zice Apostolul [Romani 1,20].

8. Dumnezeu a deschis aşadar, prin firea Sa şi prin făptura creată, şcoala virtuţilor, aşezându-i El pe îngeri ca păzitori, ridicând Părinţi şi Prooroci spre călăuzire, arătând semne şi minuni care duc la credinţă, dându-ne nouă Legea cea scrisă, care ne ajută, alături de firea cugetătoare, să învăţăm rostul întregii zidiri. In cele din urmă, pentru că noi nu am luat seama, dispreţuindu-le pe toate (o, câtă nepă­sare din partea noastră şi câtă mărinimie şi purtare de grijă din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asu­pra de măsură!), El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii în vremea cea din urmă şi, luând El firea noastră şi facându-Se om asemenea nouă, ni S-a descoperit ca învăţător al nostru. Şi El însuşi ne-a învăţat pe noi despre mări­mea iubirii Sale de oameni, înfăţişând aceasta cu fapta şi cu cuvântul, călăuzindu-i spre asemănarea întru compătimire pe cei ce-L urmează şi, totodată, îndepărtându-i de gândul cel necompătimitor.

9. După ce S-a făcut iubit foarte de către frun­taşi, precum şi de către păstorii de turme şi de către cei stăpâni pe bunurile lor, dar nu în aceeaşi măsură şi de către cei de-un sânge şi de-o rudenie cu El, iar dintre aceştia mai mult de către părinţi pentru copii lor [?], Şi-a vădit prin aceştia din urmă iubirea Sa de oameni, Înfaţişându-Se pe Sine ca om şi ca Tata al nostru, al tuturor. Fiindcă pentru noi El S-a făcut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca şi prin ha­rul dumnezeiescului Duh Care sălăşluieşte în El, ne-a născut pe noi din nou.

10. Deci spune Scriptura că ,,un om avea doi fii”. Chipul cugetării împarte în două firea [omenească] cea una singură, iar deosebirea între virtute şi răuta­te menţine şi uneşte pe cei mulţi în două feluri. Căci şi noi uneori spunem că sunt doi cel ce este unul după ipostas, atunci când vădeşte două feluri osebi­te de a se purta, şi tot astfel spunem despre mai mulţi că sunt unul singur, atunci când sunt de acord unul cu altul: „Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său…”. Pe bună dreptate cel mai tânăr, căci iata-1 aducând o cerere tinerească şi lipsită de minte. Dar chiar păcatul cugetat de el, dând naştere apostaziei, este şi el mai tânăr, căci reprezintă o descoperire mai târzie, făcută prin reaua noastră alegere. Pe când virtutea este mai înainte născută, fiind din veşnicie în Dumnezeu, iar în sufletul nostru aflându-se din­tru început rânduită prin harul cel dumnezeiesc.

11. Şi venind fiul cel mai tânăr, spune Scriptura, a grăit către tatăl său: ,,Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” [Luca 15, 12]. Vai, ce nesăbuinţă! Nu i-a căzut în genunchi, nu s-a rugat implorându-1, ci a grăit pur şi simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce dă har tutu­ror oamenilor. Dă-mi partea din avere care mi se cu­vine mie după lege, partea mea cea după dreptate. Şi care este legea şi de unde reiese din lege că este drept ca părinţii să fie datori copiilor lor? Ci mai de­grabă dimpotrivă, copiii sunt datori părinţilor lor, chiar rânduiala firii vădind aceasta, întrucât copiii de la părinţii lor îşi iau existenţa. Dar şi aceasta este dovadă a unei judecăţi de tânăr [necoapte].

12. Aşadar, ce face Cel ce trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi Care face să răsa­ră soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni? El le îm­parte – spune pilda – lor averea Lui. Iţi dai seama că omul acela şi părintele lor este lipsit de nevoi şi tre­buinţe? Căci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi împărţit doar în două şi doar acestor doi feciori [toa­tă averea sa], ci ar fi păstrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind însuşi Dumnezeu, aşa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune şi de folos ale noastre, ci a împărţit doar acestor doi feciori întreaga avere, spune pilda, adică lumea întreagă a împărţit-o. Căci, aşa precum fireacea una este împărţită prin cugetări felurite, tot aşa lumea aceasta, care e una, se împarte prin felurita ei folosinţă. De fapt, unul spune către Dumnezeu: „Toa­tă ziua, întins-am către Tine mâinile mele” [Psalmi 87, 10] şi ,,De şapte ori pe zi Te-am lăudat* [Psalmi 118, 164] şi ,,Am strigat la ceas nepotrivit către Tine” [loc biblic neidentificat] şi ,,Am nădăjduit în cuvintele Tale” [Psalmi 118, 42] şi „In zori de zi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” [loc neidentificat]; adică am curmat toate poftele trupului ce stârnesc desfătarea pătimaşă. Iar cel ce-şi petrece ziua cu vin, îmbiindu-se pe unde e rost de chef, îşi petrece apoi toată noaptea în fapte nevrednice şi nelegiuite şi se grăbeşte să săvârşească viclenii ascunse, sau fa-. ce uneltiri pe faţă şi jafuri şi planuri necurate. Oare nu au împărţit aceşti oameni noaptea cea una şi soarele cel unul, iar înainte de acestea propria lor fi­re, căci aveau să o folosească potrivnic şi în dezbi­nare unii cu al$i? Dar Dumnezeu împarte tuturor, în chip nepărtinitor, întreaga Sa zidire, lăsând ca fieca­re s-o folosească după cum îi este voia.

13. Spune Evanghelia: ,,Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată...” [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat în­dată, ci după nu multe sau după puţine zile a plecat el? Diavolul cel mârşav, care este uneltitor, nu 1-a supus în acelaşi timp şi păcatului, şi vieţii după voin­ţa sa, ci cu încetul şi în chip viclean 1-a abătut [de la faptele cele bune], şoptindu-ne nouă şi grăind: „Ştiind, trăind după voia ta, iar nu purtând de grijă şi cer­cetând Biserica lui Dumnezeu, nici aplecându-ţi urechea la învăţătorul Bisericii, vei putea să vezi şi recunoşti în tine datoria ta, fără să te îndepărtezi de bine”‘. Când este despărţit careva de ceata cea sfântă a celor ce cântă în Biserică şi de ascultarea sfinţi­lor învăţători, atunci el este dus departe şi de purta­rea de grijă a lui Dumnezeu, fiind părăsit faptelor laie celor rele. Căci Dumnezeu se afla pretutindeni, dar unul singur stă departe de bine: răul în care, prin păcat, ajungem departe de Dumnezeu şi ÎI părăsim, căci „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochi­lor Tăi” [Psalmi 5, 5].

14. Înstrăinându-se astfel feciorul cel mai tânăr şi călătorind el într-o ţară depărtată, „acolo – spune Evanghelia – şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”. [15, 13]. Dar în ce chip a risipit el averea sa? înainte de toate, mintea este averea şi bogăţia noas­tră după fire. Câtă vreme păzim nesmintite în noi de-prinderile şi obiceiurile care duc la mântuire, Îl avem pe Dumnezeu Însuşi, mintea cea dintâi şi cea de Sus, împreună stătător cu noi. Dacă deschidem poarta pentru patimi, de îndată mintea se risipeşte, rătă­cind în tot ceasul în jurul celor trupeşti şi pămân­teşti, în jurul plăcerilor de multe feluri şi în jurul gândurilor pătimaşe cu privire la acestea. Cugetarea dreaptă este bogăţia minţii, care, stăruind în ea, o fa­ce să deosebească ce este mai bine de ce este mai rău, până când mintea însăşi va căpăta stăruinţă în porunci §i în tainele credinţei [simboluri], dând as­cultare Tatălui celui de Sus. Dacă mintea se strică, atunci şi dreapta cugetare se risipeşte în desfrânare şi în nesăbuinţă, relele împărţindu-se între acestea două.

15. Lucrul acesta poţi să-1 vezi la toată virtutea noastră şi Ia toată puterea, care ne sunt adevărata bogăţie, spre care aplecându-se răul cel de multe feluri, degrabă o risipeşte. Căci însăşi mintea îşi în­dreaptă dorinţa sa şi năzuieşte către Dumnezeu cel Unul şi cu adevărat viu, singurul Care este bun, sin­gurul pe Care se cade să-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinţă şi izvoditor a toată bu­curia. Dar când mintea se leneveşte, puterea sufletu­lui pentru dragostea cea adevărată cade şi e izgonită de la Cel ce trebuie dorit cu adevărat, fiind târâtă în desfătări de feluritele ispite ale vieţii, iar de aici risi­pită spre pofta de mâncări ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fară nici un fo­los; iar pe de altă parte mintea este trasă înapoi spre dorirea slavei deşarte şi întunecătoare. Şi astfel e fă­cut ţăndări nefericitul om, încât, împovărat de felu­ritele şi numeroasele griji cu privire Ia acestea, nu mai priveşte cu bucurie nici măcar soarele şi nu mai respiră cu mulţumire nici măcar aerul, care sunt o bogăţie de obşte, dată tuturor deopotrivă.

16. însuşi cugetul nostru, întrucât nu se leapădă şi nu stă departe de Dumnezeu, întărâtă mânia pe care o nutrim lăuntric faţă de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului în lupta cu patimile cele rele, îm­potriva stăpânitorilor întunericului şi duhurilor răutăţii. Dacă mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o înarmează, ea s-ar învrăjbi cu cei ce îi sunt aproape, s-ar umple de furie nebunească împotriva celor de un neam şi de un soi cu ea, s-ar face fiară sălbatică împotriva celor ce n-ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Şi vai, omul ar deveni ucigaş de oameni, făcându-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vie­ţuitoarelor celor târâtoare şi veninoase, devenind scorpion, şarpe, odraslă a viperelor cel ce a fost « Rânduit să fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul şi a pierdut averea lui? Spune Evanghe­lia: „Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” [Luca 15, 14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, încă nu s-a gândit la întoarcerea sa, drept care, „ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta 1-a trimis la ţarinile sale, să păzească porcii” [Luca 15, 15].

17. Cine sunt oare locuitorii şi căpeteniile ţării aceleia îndepărtate de Dumnezeu? Fără îndoială şi întru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s a aşezat la o căpetenie desfrânată şi un mai mare al vameşilor, un mare tâlhar şi un începător de răscoa­la. Căci viaţa porcească lasă să se înţeleagă prezen­ta tuturor patimilor, din pricina necurăţenie i celei mai i nari cu putinţă. Iar cei ce se bălăcesc, rostogolindu-se în mocirla patimilor lor, sunt porci. Şi fiul cel mic, fiindu-le lor înaintestătător, ca unul ce-i întrecea pe toţi prin viaţa sa moleşită şi pătimaşă, nu a putut să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, ceea ce va să spună că nu mai ajungea să se sature de poftele sale.

18. Cum oare firea trupului nu mai era îndea­juns ca să slujească poftelor celui neînfrânat? Aurul şi argintul, dacă ajung la un iubitor de aur şi de ar­gint, sporesc pofta şi cerinţa de ele, şi cu cât s-ar scurge mai mult aur şi argint, cu atât ar fi mai poftit şi cerut. Aproape că lumea întreagă nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere şi unui singur lacom de averi. Întrucât sunt mulţi cei de acest fel, iar lumea este una singură, cum ar fi cu putinţă oare ca vreu­nul dintre aceştia să afle saturarea poftei sale? Astfel şi acela, lepădându-se de Dumnezeu, nu putea să se sature. Căci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dădea să se sature [vezi Luca 15, 16]. Cine i-ar fi putut da să se sature? Dumnezeu era departe de el. Dumnezeu cu Care şi prin vederea Căruia ajunge lesne să se sature cel care-L contemplă, după cuvântul acela: ,,Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” [Psalmi 16,15]. Diavolul însă nu voia să aducă saturarea pa­timilor celor mârşave, întrucât saturarea de cele schimbătoare şi deşarte preschimbă îndeobşte legă­tura cu ele. Pe bună dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipite*] să se sature.

19. Cu greu, aşadar, şi-a revenit la dreapta jude­cată acela care se îndepărtase de tatăl său, dar înţe­legând [în cele din urmă] până la ce măsură a mâr­şăviei ajunsese, a plâns în sine, spunând: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foamei” [Luca 15, 17]. Cine sunt oare argaţii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocăinţei şi prin smerenie>’au dobândit mântuirea drept răspla­tă. Iar fii sunt aceia care s-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor faţă de Dânsul, precum însuşi Dom­nul a zis: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” [Ioan 14, 21].

20. Feciorul cel mai tânăr, căzând de la vrednicia de fiu şi îndepărtându-se de patria sa cea sfântă, şi foamei fiind lăsat, şi-a venit în fire, cunoscându-se pe sine, şi s-a smerit, spunându-şi în cele din urmă: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spu­ne: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” [Luca 15, 18]. Am spus Ia început, în chip foarte nimerit, că tatăl acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi păcătuit faţă de cer fiul acela care s-a lepădat de tatăl său, dacă Tatăl său n-ar fi fost ceresc? Căci fiul mai mic spune: „am greşit ia cer”, ceea ce va să zică: am pă­cătuit faţă de sfinţii care sunt în cer şi a căror cetate se află în ceruri; „şi înaintea ta”, Care dimpreună cu sfinţii Tăi locuieşti în cer. Şi grăieşte, de asemenea:* „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fa-mă ca pe unul din argaţii tăi!” [Luca 15, 19]. Înţelepţit cum se cuvine de micimea stării sale de acum, el spune „fa-mă”; căci un om nu urcă de Ia sine trep­tele virtuţii, daca nu este înălţat şi fără voinţa sa. Şi mai spune Evanghelia: „Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, 1-a văzut tatăl său…”. Cum [se înţelege aceasta, că] venea şi era încă departe de el, din care pricină tatăl său, milostivindu-se de el, i-a ieşit în întâmpinare? Fiindcă omul ce se căieşte din suflet, prin năzuinţa sa cea bună şi prin lepădarea de păcat ajunge la Dumne­zeu. Asuprit în cuget de obiceiul cel rău şi de preju­decăţile sale, el este încă departe de Dumnezeu şi are nevoie de mult sprijin şi de multă îndurare de Sus spre a ajunge el să se mântuiască.

21. De aceea si “Tatăl milostivirilor coborând 1-a întâmpinat şi îmbrăţişându-1 1-a sărutat, şi a poruncit slujitorilor Săi, adică preoţilor, să-1 înveşmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase şi mai înainte prin Sfanţul Botez, şi să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădeşte prin mână, să-i aşeze pecetea virtuţii lucrătoare, zălog al moştenirii viitoa­re, apoi să-i pună şi încălţări în picioarele sale, [adi­că încălţându-l] cu paza dumnezeiască şi cu sigu­ranţa care să-i dea lui putere să calce peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toata puterea vrăjmaşului. Apoi a dat poruncă să se aducă viţelul cel îngrăşat, sa-l înjunghie şi să-1 ofere spre mâncare. Dar viţelul acela feste Domnul însuşi, Care Se smulge din taina dumnezeirii şi din însuşi tronul cel de sus, aşezat peste toate, arătându-Se pe pământ ca om; iar ca viţel este jertfit pentru noi, păcătoşii, şi este jertfit ca viţel îngrăşat, adică oferindu-ni-se nouă ca pâine, spre hrană.

22. Dumnezeu dimpreună cu sfinţii Săi Se bucu­ră şi Se desfată întru acestea, căci, unind preocupă­rile noastre omeneşti cu cea mai mare iubire de oa­meni cu putinţă, spune: „Veniţi să mâncăm şi să ne bucurăm!”. Dar fiul cel mai mare se aprinde de mâ­nie. Iarăşi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de mânie pentru chemarea neamurilor păgâne, adi­că la acei învăţători şi farisei scandalizaţi că Domnul îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă la masă împreu­nă cu ei. Dacă vrei să înţelegi acestea şi despre cei drepţi, ce este oare de mirare dacă cel drept nu cunoaşte bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, care covâr­şeşte toată mintea? Tocmai de aceea este el mângâi­at de către Părintele tuturor şi învaţă cele cuvenite, spunându-i-se lui: „Tu totdeauna eşti cu mine” şi împărtăşindu-i-se bucuria cea neschimbătoare: „Trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” [vezi Luca 15,31-32]; mort era prin păcat şi a trăit din nou prin pocăinţă, pierdut era prin sine în­suşi şi a fost aflat în Dumnezeu. Iar o dată aflat, s-a umplut cerul de bucurie, după cum este scris: ,,Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcă­tos care se pocăieşte.(…) [Luca, 15, 7].

23. Care este pricina din care, mai cu seamă, s-a mâhnit fiul cel mai mare? El spune: „… mie nicio­dată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc împreu­nă cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghi­at pentru el viţelul cel îngrăşat” [Luca 15, 29-30]. Aşa de mari şi de însemnate sunt harismele pe care ni le hărăzeşte nouă Dumnezeu, încât şi îngerii au dorit să privească cu luare aminte la cele dăruite nouă prin înomenirea Sa, precum spune fruntaşul Apostolilor, Petru. De aceea şi cei drepţi au năzuit ca chiar înainte de vreme să meargă la Hristos, aşa precum şi Avraam a vrut să vadă ziua Lui. Dar Hris­tos nu a venit atunci, iar când a venit. El nu a venit ca să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei pă­cătoşi; şi mai presus de acestea, a venit anume spre a fi răstignit El, Cel ce a ridicat păcatul lumii. „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” [Romani 5, 20].

24. Când cei drepţi aduc învinuiri, Dumnezeu nu le dă lor nici măcar unul dintre iezi, adică dintre păcătoşi, iar faptul acesta se vădeşte din multe, şi mai cu seamă din pilda sfântului şi fericitului Carpos. Căci acesta nu numai că nu a dat ascultare unor oameni răi, ce spuneau că nu li se cade să trăiască acelor necredincioşi care strâmbă căile Dom­nului cele drepte, dar el a simţit pe sine mânia dum­nezeiască şi a aflat nespus de înfricoşătoare temeiuri care îl călăuzeau spre cunoaşterea răbdării lui Dum­nezeu celei de negrăit şi mai presus de minte, care temeiuri îl îndemnau nu numai să nu se scoale îm­potrivă, ci chiar să se roage pentru cei ce-şi petrec viaţa în răutăţi, întrucât Dumnezeu le oferă şi acelo­ra o vreme de pocăinţă. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocăit. Părintele milostivirilor, ca să arate marea Lui dărnicie faţă de cei ce s-au întors către El prin căin­ţă, în acest chip a întocmit această pildă [a fiului ri­sipitor].

25. Să ne apucăm şi noi aşadar, fraţilor, de lucra­rea pocăinţei, ferindu-ne de cel rău şi de turmele lui. Să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate şi de cele ce-s legate de acestea. Să stăm departe de pă­şunea cea rea, adică de reaua nărăvire. Să fugim noi din ţara patimilor, care sunt necredinţa, pofta nesă­turată şi necumpătarea, unde e foamete mare de cele bune şi patimi mai rele decât foamea. Să aler­găm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi. Căci acolo 11 vom afla pe El, în marea Lui iubire de oameni, ieşindu-ne în în­tâmpinare şi hărăzindu-ne nouă iertarea păcatelor noastre, semnul nestricăciunii, arvuna moştenirii vii­toare. Ca şi fiul risipitor, care, precum am învăţat de la Mântuitorul, până când a fost în ţara patimilor. chiar dacă a chibzuit şi a grăit cuvinte de pocăinţă, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului şi degrabă venind către tatăl său, a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia şi a rămas mai înainte cu smerenia, înţelept şi drept, păs­trând în el neatinsă sfinţenia harului dumnezeiesc.

26. Pe care [har] fie ca şi noi toţi să-1 dobândim şi să-1 păstrăm neîmpuţinat, astfel încât în veacul ce va să vie să ne bucurăm, împreună cu risipitorul cel mântuit, în Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce tră­iesc. Biserica celor întâi născuţi întru Hristos, Dom­nul nostru, Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin.

sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 29-41.

Anunțuri

Sfântul Grigorie Palama – Omilie la parabola evanghelică a vamesului si a fariseului

16 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

Mozaic - Parabola Evanghelica a vamesului si fariseului (sfarsitul sec. V - inceputului sec. VI, Biserica Sfantul Apolinarie cel Nou, Ravenna, Italia)

1. Izvoditorul a toată răutatea, cel ce lesne năs­coceşte răul, este în stare să zdruncine dintru înce­put, prin deznădejde şi necredinţă, chiar temeliile virtuţii aşezate în suflet; de asemenea, este în stare să atace zidurile înălţate ale casei virtuţii, prin delă­sare şi nepăsare. Ba mai mult, el poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune. Dar opriţi-vă, nu vă înfricoşaţi! Căci este mai născocitor în fapte bune cel cucernic şi virtutea are îndestul de multă tărie pentru a se îm­potrivi răului, ca una ce se îmbogăţeşte de Sus cu darurile şi cu legământul Aceluia Care are putere peste toate şi Care dăruieşte tărie, prin bunătatea Sa, tuturor celor ce îndrăgesc virtutea, astfel încât să rămână nu numai nezdruncinată virtutea de relele uneltiri de multe feluri pregătite de către cel potriv­nic, dar să şi poată scula şi întoarce pe cei ce au că­zut în prăpastia relelor, ca apoi să-i aducă în chip lesnicios la Dumnezeu, prin pocăinţă şi smerenie.

2. Pildă şi înfăţişare îndestulătoare a acestora es­te că vameşul [din parabola evanghelică] fiind strângător de dăjdii şi petrecându-şi viaţa oarecum în străfundul păcatului, s-a făcut părtaş numai prin cu­vânt celor ce vieţuiau în virtute, şi aceasta în scurt timp. El este astfel uşurat şi se înalţă şi calcă peste toată răutatea, fiind trecut în ceata celor drepţi, în­dreptăţit de către însuşi Judecătorul cel nemitarnic. Şi chiar dacă fariseul s-a fost osândit prin cuvânt, totuşi el fiind fariseu, şi socotindu-se pe sine că este cineva, dar nefiind drept cu adevărat, grăieşte cu în­drăzneală puzderie de vorbe, dintre care nu puţine au stârnit mânia lui Dumnezeu.

3. De ce oare smerenia înalţă spre culmea drep­tăţii, iar buna părere despre sine îl coboară pe om spre adâncul păcatului? Pentru că cel ce socoate că el este cineva mare, şi aceasta chiar înaintea lui Dum­nezeu, este părăsit pe bună dreptate de către Dum­nezeu, ca unul ce crede că nu are nevoie de ajutorul Lui. Iar cel ce se socoate pe sine că este un nimic, şi de aceea caută la îndurările cele de Sus, are parte şi dobândeşte pe drept îndurarea şi ajutorul şi harul de la Dumnezeu. Căci stă scris: „Domnul stă împo­triva celor mândri, dă harul Său celor smeriţi”.

4. Şi arătând aceasta printr-o pildă. Domnul spu­ne: „Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş” [Luca 18, 10]. Vrând Domnul să înfăţişeze, în chip limpede, câştigul ce se dobândeşte din smerenie şi paguba ce se pricinuieşte prin mândrie, El împarte în două pe cei ce se du­ceau la Templu, sau mai curând pe cei ce se urcau la el, căci aceştia se îndreptau către Templul lui Dum­nezeu spre a se ruga. Or aceasta este firea rugăciu­nii: ea înalţă pe om de pe pământ la cer şi, trecând deasupra a tot ce este ceresc şi nume şi înălţime şi vrednicie, îl înfăţişează pe acest om lui Dumnezeu, Celui ce se află mai presus toate. Dar era Templul acela din vechime aşezat deasupra oraşului, pe o colină, de pe care, pe vremuri, moartea nimicea Ie­rusalimul, iar David, văzând pe îngerul cel aducător de moarte cu sabia scoasă din teacă împotriva ce­tăţii, se urcase el pe acea înălţime, construise acolo un jertfelnic şi, aducând pe el jertfă lui Dumnezeu, îndepărtase molima. Acesta a fost şi chip al înălţării mântuitoare şi duhovniceşti din rugăciunea cea sfântă şi al ispăşirii prin rugăciune (căci toate aces­tea erau pilde pentru mântuirea noastră) şi, dacă vreţi, şi chip al acestei Sfinte Biserici a noastre, care cu adevărat se află aşezată pe înălţime, fiind ea un loc îngeresc şi mai presus de lume, în care, pentru mântuirea întregii lumi şi pentru îngenuncherea morţii şi pentru îndestularea vieţii celei fără de moarte, se aduce jertfă nesângeroasă şi mare şi cu adevărat bine primită de Dumnezeu.

5. Din această pricină, Domnul nu a spus că doi oameni s-au dus la Templu, ci că ei „s-au urcat” la Templu. Dar sunt acum şi dintr-aceia care, venind la Sfânta Biserică, nu se înalţă, ci mai degrabă co­boară şi răstoarnă Biserica, cea care închipuieşte cerul; aceştia sunt cei care vin la Biserică pentru a se întâlni şi a sta la taclale unii cu alţii, ori pentru a face negustorie, vânzând şi cumpărând; de fapt, ei se aseamănă: unii dând mărfuri, alţii dând cuvinte, iau în schimbul lor cele ce le sunt pe măsură. Pe aceştia Domnul i-a dat cândva afară din Templul acela, cu totul, grăind către ei: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” [Matei 21, 13]. Şi astfel El a zvârlit afară vorbăria aceasta a lor, ca pe una care nu se înalţă deloc spre Tem’ piu, cu toate că ei vin acolo în fiecare zi.

6. Fariseul şi vameşul s-au urcat la Templu având amândoi un singur scop, acela de a se închina, chiar dacă fariseul s-a coborât pe sine după drumul său, fiind târât în jos de felul rugăciunii sale. Căci scopul urcării lor spre Templu era acelaşi (de aceea s-au urcat ei la Templu: să se roage), dar chipul [rugii lor] a fost osebit. Unul zdrobit şi smerit s-a urcat la Templu, învăţând de la Proorocul psalmist că „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” [Psalmi 50, 18], întrucât şi Proorocul spune despre el însuşi, deplin cunoscând aceasta din propriile-i încercări: „Umilit am fost şi m-am izbăvit” [Psalmi 114, 6]. Şi ce să spun eu despre Prooroc? Căci Dumnezeul Proorocilor, făcându-Se asemenea nouă pentru noi, S-a smerit pe Sine, precum spune Apostolul; de aceea şi Dumnezeu L-a înălţat pe El. Fariseul însă, îngâmfându-se întru multă fală, s-a înălţat pe sine, cu gândul de a se arăta drept; şi aceasta înaintea lui Dumnezeu, faţă de Care toată dreptatea noastră este ca o zdreanţă pângărită. Pentru că [fariseul] nu a auzit pe Domnul spunând: „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului” [Pilde 16, 5] şi „Dom­nul stă împotriva celor mândri” [vezi Isaia 2, 12] sau „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” [Isaia 5, 21].

7. Nu numai firea şi năravul îi despărţeau pe ei, fiind atât de osebite, dar şi chipul rugăciunii. Pentru că rugăciunea nu este numai o cerere, ci şi o mulţu­mire. Astfel, unul dintre cei care avea să se roage s-a urcat spre Templul cel dumnezeiesc slăvind pe Dum­nezeu şi mulţumindu-I Lui pentru cele pe care le că­pătase de la Dânsul, iar celălalt spre a cere pe cele pe care nu le dobândise încă, din care făcea parte iertarea păcatelor şi îndeosebi iertarea pentru cei ce păcătuiesc în fiecare ceas. Căci făgăduinţa făcută de noi şi împlinită cu smerenie faţă de Dumnezeu nu se numeşte rugăciune, ci legământ; şi acest lucru l-a desluşit cel ce a spus: „Faceţi făgăduinţe şi le împli­niţi Domnului Dumnezeului vostru” [Psalmi 75, 11], ca şi cel ce zice: „Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgăduit” [Ecclesiastul 5, 4].

8. Dar acel lucru îndoit al chipului rugăciunii are de asemenea, pentru cei ce nu sunt vrednici şi cu luare aminte, două feluri de a fi. Deoarece credinţa şi înfrângerea inimii fac, după amuţirea faptelor re­le, ca rugăciunea pentru iertarea păcatelor să fie cu folos, pe când deznădejdea şi învârtoşarea inimii o fac să nu aibă urmări. Iar smerenia face ca-mulţumirea pentru cele pe care le-am dobândit de la Dum­nezeu să fie bine primită, ca şi lipsa de răzvrătire a acelora care nu au [bunuri de la Dumnezeu]. Însă îngâmfarea pentru aceste bunuri nu este bine primi­tă de Dumnezeu, fiindcă o astfel de fală înseamnă că aceste virtuţi ar fi fost căpătate prin străduinţă şi prin pricepere proprie, aşa cum nu este bine primită nici osândirea celor ce nu posedă încă aceste virtuţi. Fariseul suferea de amândouă aceste păcate şi este dovedit faptul acesta de el însuşi şi de propriile sale cuvinte. Căci suindu-se la Templu ca să mulţumeas­că, nu ca să ceară, el amestecă în chip necugetat şi nefericit îngâmfarea şi osândirea cu mulţumirea pe care o aduce lui Dumnezeu. Căci zice [Evanghelia] că stând el, se ruga în sine cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt precum ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri…” [Luca 18, 11].

9. Felul cum sta fariseul nu arăta o atitudine de rob, ci vădea o îngâmfare lipsită de ruşine, atât de contrară celui ce din smerenie nu avea îndrăzneală nici ochii să-i ridice spre cer. Cu adevărat fariseul se ruga către sine, fiindcă rugăciunea sa nu s-a înălţat către Dumnezeu, chiar dacă el cunoştea pe Acela Care stă pe Heruvimi şi cercetează adâncurile adân­curilor. Rugăciunea sa era în felul acesta: „Mulţu­mesc Ţie”; şi nu a adăugat: că mi-ai dăruit mie, milostivindu-Te de mine, izbăvirea de mrejele celui viclean, fiind eu nevolnic pentru a sta împotrivă. Pentru că, fraţilor, este o faptă vitejească pentru sufletul nostru să fie prins în laţurile vrăjmaşului, să ca­dă în năvoadele păcatului şi să aibă puterea să sca­pe, izbăvindu-se prin pocăinţă. De aceea, treburile noastre sunt orânduite de grija cea de Sus, şi adese­ori ostenindu-ne puţin sau chiar de loc, rămânem mai presus de multe şi mari pătimiri, fiind uşuraţi cu dragoste, din pricina nevolniciei noastre. Deci se cuvine ca noi să cunoaştem darul, şi să ne smerim dinaintea Celui ce ni 1-a dat, şi în nici un chip să nu ne fălim.

10. Fariseul a spus: „Îţi mulţumesc Ţie”, Dum­nezeule, nu fiindcă am căpătat un ajutor de la Tine, ci „pentru că eu nu sunt precum ceilalţi oameni”, ca şi cum ar fi avut de la el, din sinea şi din lăuntrul lui, puterea de a nu fi răpitor, desfrânat sau nedrept, da­că într-adevăr nu era el astfel. Căci fariseul nu lua seama la el însuşi, ca grăind despre sine să se arate drept prin sine, ci mai degrabă priveşte la toţi ceilalţi decât la sine; şi pe toţi – o, ce prostie nebunească! – îi dispreţuieşte astfel, pentru ca să socotească drept şi înţelept doar pe unul singur, adică pe sine: „nu sunt eu — zice el — precum ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş”. Ce nebunie s-ar putea spune despre fariseu! Şi dacă toţi, în afa­ră de tine, sunt nedrepţi şi răpitori, cine mai stă sub răpire şi rău? Şi ce este cu acest vameş şi cu osebita lui pomenire? Oare nu este şi el unul din mulţimea tuturor celorlalţi, şi nu este el oare cuprins, ca să spun aşa, în osândirea pe care tu le-o aduci tuturor? Sau i se cuvenea lui o pedeapsă îndoită întrucât era judecat de ochii tăi fariseici, chiar dacă stăteai de-parte de el? De altfel, tu ştiai că el era nelegiuit în’ trucat îl cunoşteai că era vameş, dar că era desfrânat – de unde ştiai? Sau este acelaşi lucru a fi nelegiuit şi a acoperi cu ocări pe un nevinovat, de vreme ce vameşul este nedrept faţă de alţii? Nu este deloc aşa, ci acelui vameş, smerit în cugetul său şi îndu­rând osândirea ta trufaşă, şi aducându-şi învinovăţi-rea înaintea lui Dumnezeu deodată cu ruga sa, pe bună dreptate i s-a lăsat deoparte osânda pentru re­lele pe care le făptuise. Iar tu [fariseule] vei fi osân­dit pe drept, căci tu condamni cu semeţie pe acel vameş şi pe toţi oamenii, şi dintre toţi numai pe tine singur te socoteşti drept: „Nu sunt eu precum cei­lalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri…”.

11. Aceste cuvinte înfăţişează dispreţul faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, iar pe deasupra arată şi amăgirea de sine. Căci fariseul, în chip lă­murit, dispreţuieşte de-a valma pe toţi oamenii, iar oprirea sa de la faptele cele rele o mărturiseşte ca fi­ind datorată puterii sale şi nu celei a lui Dumnezeu. Căci chiar dacă fariseul mulţumeşte lui Dumnezeu, el chiar prin aceasta îi socoate pe toţi oamenii, în afară de el, ca fiind necumpătaţi şi nelegiuiţi şi răpi­tori, ca şi cum nimeni, în afară de el, nu ar fi vrednic să-şi înfăţişeze virtutea lui Dumnezeu. Însă, dacă toţi ceilalţi oameni ar fi fost astfel, trebuia ca bunuri­le fariseului aceluia să fie răpite şi jefuite de către toţi ceilalţi. Dar nu se vădeşte prin nimic că s-ar fi în­tâmplat astfel. Căci fariseul adaugă: „postesc de do­uă ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”. El nu spune că dă zeciuială din câte a câşti­gat, ci din câte câştigă, prin aceasta înţelegându-se sporirea întruna a propriei averi. Aşadar el, pose­dând pe cele pe care le-a câştigat cândva, fără nici o piedică a dobândit şi le-a adăugat lor pe cele pe care a putut să le mai ia până-n ceasul acela; cum atunci, în afară de el, toţi răpeau şi făceau nelegiu­iri? Astfel, viclenia se acuză pe sine însăşi şi îşi întin­de sieşi curse! Aşa, de-a pururi, minciuna are ames­tec cu nevolnicia minţii!

12. Aşadar fariseul pune înainte zeciuială din ave­rea sa spre a-şi scoate în evidenţă dreptatea. Căci cum să fie răpitor al celor ce aparţin străinilor cel ce dă zeciuială din cele proprii? El pomeneşte postul drept mărturie a înţelepciunii lui, pentru că postul este aducător de curăţire. Fie aşa, deci: tu, fariseu­le, eşti înţelept şi drept şi plin de minte, şi ai cugetul cumpătat şi curajos, şi nici o virtute nu-ţi lipseşte. Dar dacă tu le ai de la tine însuţi, şi nu de la Dumne­zeu, atunci de ce minţi şi te prefaci că înalţi o rugă­ciune, de ce te mai sui la Templu şi de ce spui degea­ba că Ii mulţumeşti lui Dumnezeu? Dacă le ai de la Dumnezeu, luându-le de la El, atunci tu nu le-ai luat ca să te lauzi şi să te făleşti, ci ca să fii tu spre zidirea celorlalţi întru slava Celui ce ţi le-a dat. Aşadar se cuvenea cu adevărat să te bucuri cu smerenie şi să mulţumeşti şi Celui ce ti le-a dat, şi celor prin care le-ai luat. Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc. Fariseul numeşte sâmbătă nu ziua a şaptea, ci împlinirea săptămânii de zile, din care el posteşte două zile şi se făleşte, ignorând că aceste posturi sunt virtuţi omeneşti, dar semeţia este o faptă diavolească. De aceea ea face nefolositoare aceste fapte bune şi le trage în jos ca o povară chiar atunci când acestea sunt adevărate, darămite atunci când sunt mincinoase şi de rea-credinţă.

13. Aşadar fariseul rostea astfel de cuvinte. „Iar vameşul stătea departe şi nu voia nici ochii să-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumneze­ule, fii milostiv mie, păcătosului»” [Luca. 18, 13]. Băgaţi de seamă cât de mare este smerenia şi credinţa şi învinuirea de sine a lui! Nu vedeţi voi cum ruşinea cea adâncă a cugetului şi a simţirii lui, îm­preună cu străpungerea inimii, se amestecă în rugă­ciunea vameşului acestuia? Fiindcă suindu-se la Templu ca să se roage pentru iertarea păcatelor sa­le, a adus cu sine bune mijlociri la Dumnezeu, adică credinţa care nu ruşinează, osândirea de sine care nu poate fi învinovăţită, străpungerea inimii care nu poate fi dispreţuită şi smerenia care înalţă. Şi a legat de rugăciunea lui şi luarea aminte la cele mai bune fapte. Căci spune [Evanghelia] că acel vameş stătea departe. Nu spune „stând”, ca despre fariseu, ci spune că „stătea”, arătând prin aceasta răstimpul mult mai îndelungat al şederii, laolaltă cu râvna rugăciunii şi a cuvintelor de pocăinţă; pentru că va­meşul nu adăuga nimic, nici nu cugeta la nimeni, ci lua aminte numai la sine şi la Dumnezeu, întorcându-se în sine şi înmulţind doar cererea alcătuită din puţine cuvinte, care este chipul cel mai de folos al rugăciunii.

14. Evanghelia spune: „Iar vameşul stătea depar­te şi nu voia nici ochii să-i ridice către cer”. Această şedere era în acelaşi timp şi stare, şi supuşenie, fiind nu numai atitudinea unui simplu rob, ci şi aceea a unui condamnat. Iar această atitudine vădeşte un suflet scăpat de păcat, dar încă departe de Dumne­zeu, prin aceea că nu are încă îndrăzneală faţă de El prin fapte [bune], însă nădăjduieşte să se apropie de Dumnezeu, prin încetarea faptelor rele şi prin năzuinţa sa spre bine. Astfel vameşul stătea departe şi nu voia nici ochii să-i ridice spre cer, arătând prin purtarea şi înfăţişarea sa pedeapsa de sine şi mustra­rea pe care şi-o aducea sieşi. Fiindcă el se socotea nevrednic şi de Cer, şi de Templul de pe pământ. Şi cum stătea la uşa Templului, nu cuteza nici să-şi ridice privirea spre cer, cu atât mai mult către Dumne­zeul cerului; dar lovindu-şi pieptul din pricina lăun­tricei sfâşieri, s-a înfăţişat pe sine ca fiind vrednic acum de lovituri; şi cuprins de o atât de grea remuşcare, el ofta mult şi des, aplecându-şi capul în jos ca un osândit, se numea pe sine păcătos şi căuta cu cre­dinţă ispăşirea, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Căci el a dat crezare cuvintelor Celui ce a spus: „Întoarceţi-vă către Mine, şi atunci Mă voi întoarce şi Eu către voi” [Zaharia 1, 3]; şi a crezut Proorocului care a mărturisit: „Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” [Psalmi 31, 6].

15. Ce s-a petrecut cu ei după aceasta? „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa de­cât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” [Luca 18, 14]. Căci fapt este că diavolul are drept bun al său fumurile trufiei şi drept răutate a sa proprie slava de sine, de aceea înfrânge şi trage în jos orice virtute omenească, îndată ce în ea s-a amestecat mândria deşartă. Dimpotrivă, smerenia înaintea lui Dumne­zeu este o virtute a îngerilor buni şi biruie orice rău­tate omenească, îndată ce este urmată de omul care greşeşte. Fiindcă smerenia este ca un car al înălţării la Dumnezeu, al înălţării spre acei nori care vor avea să-i poarte la Dumnezeu pe cei ce vor fi împreună cu Dumnezeu în veacurile cele fără de sfârşit, cum a, proorocit Apostolul, spunând: „Vom fi răpiţi în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pu­rurea vom fi cu Domnul” [I Tesaloniceni 4, 17]. Ase­mănătoare lucruri sunt norul şi smerenia, căci aceas­ta din urmă este zămislită din pocăinţă şi ea sloboade izvoarele lacrimilor din ochi, înlătură pe cei vrednici de la fapte nevrednice, îi înalţă şi apoi îi apropie alăturându-i de Dumnezeu, după ce au fost îndreptaţi prin har, prin bunătatea cea cuprinzătoare a milosti­vei voinţe a lui Dumnezeu.

16. Ci iată că vameşul, care mai întâi răpise cu viclenie bunurile ce aparţineau altora, iar pe urmă se lepădase de răutate, fără însă să se socoată drept, a fost făcut drept. Iar fariseul, care nu răpise cele ce aparţineau altora şi drept se socotise pe sine, a fost osândit. Cei care se ţin departe, dar se feresc a do­bândi cele ce aparţin altora, cutezând pentru aceas­ta a se socoti drepţi pe ei înşişi, ce vor pătimi ei oare?

17. Dar să-i lăsăm pe aceştia, întrucât şi Domnul îi lasă, ca pe unii ce nu pot fi convinşi prin cuvinte. Însă uneori şi noi, când ne-am smerit şi am înălţat rugăciuni, poate am socotit şi am crezut că am do­bândit dreptatea vameşului. Dar nu este aşa; fiindcă se cuvine să luăm aminte la acest fapt, anume că va­meşul a fost dispreţuit făţiş de către fariseu şi după ce a pus stavilă păcatului, apoi el însuşi dispreţuindu-se, pe sine s-a osândit, şi nu numai că nu l-a contrazis pe fariseu, ci i-a şi dat dreptate împotriva sa însuşi.

18. Aşadar şi tu însuţi, atunci când îţi părăseşti năravul, lepădându-te de rău, să nu te încontrezi şi să grăieşti împotriva celor ce te dispreţuiesc şi te ocărăsc [din pricina păcatului tău], ci osândeşte-te pe tine însuţi deopotrivă cu ei, ca unul ce chiar eşti în felul acela, şi prin îndurerată rugăciune să cauţi scăpare doar către ispăşirea cea de la Dumnezeu, cunoscând că eşti mântuit fiind vameş. Fiindcă mulţi afirmă că ei sunt păcătoşi, şi-o spunem şi noi, ba poate aşa şi credem; dar dispreţul este cel ce pu-ne inima la încercare. Aşa precum marele Pavel este departe de trufia fariseilor, cu toate că scrie către acei corinteni care vorbeau în felurite limbi [I Corinteni 14, 18]: „Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi” (ca să pună frâu acelora ce se făleau faţă de cei ce nu dobândiseră acest har; şi aceste cuvinte le scrie cel ce în altă par-te spune că el este pleavă pentru toţi), tot aşa sunt spuse şi cuvintele vameşului; deci se cade a fi smeriţi în cuvinte asemenea vameşului, iar nu să se socoată cineva îndreptăţit în felul fariseului aceluia. Fiindcă se cuvine să ne apropiem de cuvintele vameşului şi de schimbarea prin lepădarea de faptele rele, ba încă trebuie să ne apropiem preluând starea sufletească şi străpungerea inimii şi stăruinţa aceluia. De altfel şi David a arătat că se cuvine ca prin fap­tele sale cel vinovat să se socotească pe sine păcătos înaintea lui Dumnezeu şi, căindu-se, să cugete el că defăimarea şi dispreţul arătate lui de alţii sunt drepte şi vrednice de îndurat. Pentru că David, după păca­tul lui, auzind cuvinte rele de la Şimei [II Regi 16, 10], a grăit către cei ce voiau să-1 apere: „Lăsaţi-l pe el să mă blesteme, fiindcă Domnul i-a spus lui să-1 blesteme pe David”, arătând David că aceasta se petrecea din îngăduinţa şi porunca lui Dumnezeu, pentru păcatul lui David săvârşit faţă de Domnul, cu toate că atunci David se lupta cu o nenorocire mare şi grozavă, căci Abesalom se răsculase împotriva lui.

19. într-adevăr, părăsind Ierusalimul fără voia sa, cu o durere greu de suferit, a ajuns în fuga lui la poalele Muntelui Măslinilor, unde 1-a aflat pe Şimei sporindu-i încă nenorocirea, căci acesta arunca cu pietre şi îl ocăra fără cruţare şi fără ruşine, îl bleste­ma şi îl numea pe el om sângeros şi nelegiuit, ca şi cum i-ar fi vădit crima şi sacrilegiul cu privire la Bat-şeba şi la Urie, copleşindu-l pe rege cu injurii[*]. Apoi rostind Şimei grele mustrări, nu numai o dată sau de două ori, şi aruncând el cu pietre şi cu vorbe încă mai izbitoare decât pietrele, a plecat. Şi s-a dus – zice Scriptura — regele împreună cu toţi oamenii lui, dar Şimei mergea pe coasta muntelui, ocărând şi aruncând cu pietre şi cu ţărână în regele David. Ci regele nu era lipsit de oameni care să-1 împiedice de Şimei. Fiindcă Abişai, strategul, nemaisuferind aceas­ta, a grăit către David: „Pentru ce acest câine leşinat blesteamă pe domnul meu, rege? Mă duc să-i iau capul” [II Regi 16, 9]. Regele însă l-a oprit pe el şi pe toţi slujitorii săi, grăindu-le lor: „Lăsaţi-l să bleste­me, poate va căuta Domnul la umilirea lui şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui” [II Regi 16, 12].

20. Ceea ce atunci s-a săvârşit §i s-a împlinit cu fapta se vădeşte şi prin pilda cea despre vameş şi despre fariseu, ca înfăptuire de totdeauna a dreptăţii. Căci acela ce se socoate pe sine supus cu adevărat pedepsei celei veşnice, cum să nu îndure cu vitejie nu numai ocara, dar şi paguba şi boala şi, precum se spune, toată nenorocirea şi vătămarea? Iar cel ce arată o atât de mare răbdare, ca unul datornic şi obligat să dea socoteală în felul acesta, este izbăvit de o pedepsire cumplită, necurmată şi de neîndurat ca aceea, primind o osândă mai uşoară şi vremelnică, ce are un sfârşit, iar uneori de nenorocirile care se întâmplă acum [este izbăvit] prin bu­nătatea pe care Dumnezeu o adaugă răbdării Sale şi care-şi ia începutul ei din aceste suferinţe. De aceea cineva dintre cei pedepsiţi de către Dumnezeu a grăit: „Indura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui” [Miheia 7, 9].

21. Fie ca nici noi să nu fim nimiciţi sau de tot căzuţi sub osânda lui Dumnezeu, ci să fim pedepsiţi cu mila, nu cu mânia Domnului, iar la sfârşit, după cuvântul Psalmistului, să fim îndreptaţi prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, puterea, cinstea şi în­chinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de în­ceput şi cu Duhul Său cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


[*] David 1-a trimis pe Urie Heteul într-o misiune periculoasă (în care pierzania aceluia era sigură), cu scopul de a-i lua soţia (pe Betşeba, fiica lui Eliam), ceea ce s-a şi întâmplat.

sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 13-28

Duminica a 19 a dupa Rusalii – Predica de pe munte – despre iubirea vrajmasilor

3 Octombrie, 2010 § 1 comentariu

Întrucât în perioada 9-15 octombrie teologul francez Jean-Claude Larchet (cel mai important cunoscător ortodox actual a operei Sfântului Maxim) va fi prezent la Iași pentru a sustine o conferenția în  data de 15 octombrie în Aula Universității ”Al. I. Cuza”, am ales ca și comentariu la Evanghelia Duminicii de astăzi un fragment dintr-un text al său referitor la iubirea vrăjmașilor în Tradiția Ortodoxă și în special la Sf. Siluan Athonitul.

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Evanghelia după Luca 6, 31- 36

Iubirea de vrăjmaşi, semn şi criteriu al desăvârşirii duhovniceşti

Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmaşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc de­săvârşit este” (Mt. 5, 48), mulţi Părinţi văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmaşi un semn al desăvârşirii duhovniceşti.

Iubirea de vrăjmaşi e într-adevăr un criteriu al împlinirii primei porunci, aceea ce a iubi pe Dumnezeu (Mt 22, 37-38), căci, după cuvintele

Sfântului Ioan Teologul: „Dacă spune cine­va că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, min­cinos este. (…) Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21). Sfântul Maxim se face în mod nemijlocit ecoul acestei ultime afirmaţii: „Cine iubeşte pe Dumnezeu iu­beşte întru totul şi pe aproapele său”.

Atunci când este bine înţeleasă, iubirea de vrăjmaşi e un criteriu al împlinirii celei de-a doua porunci, asemenea primei (Mt 22, 39): nu putem pretinde că iubim pe aproapele nostru dacă am exclude pe cineva de la această iubire. Aşa cum observă Sfântul Ignatie Brianceaninov, „iubirea de vrăjmaşi e treapta cea mai înaltă pe scara iubirii de aproapele”.

Ea este, spune Sfântul Maxim, semnul şi criteriul posesiunii „celei mai mari avuţii, care este dragostea desăvârşită; pe care e cu neputinţă să o aibă cine nu iubeşte pe toţi oamenii deopotri­vă, asemenea lui Dumnezeu”.

Sfântul Siluan consideră şi el că iubirea de vrăjmaşi e un criteriu al iubirii de Dumnezeu: „Cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu”. Iubirea de Dum­nezeu e iubirea omului pentru Dumnezeu, dar şi iubirea lui Dumnezeu pentru om. La întrebarea: „Cum să cunosc dacă Dumnezeu mă iubeşte sau nu?”, stareţul răspunde: „Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatului, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti încă şi mai mult iubit de Dumne­zeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Dom­nului, Care şi-a pus şi El sufletul pentru noi”. Aceste afir­maţii sunt paradoxale în măsura în care ne îngăduie să presu­punem că Dumnezeu ar putea să nu-1 iubească pe om, în timp ce stareţul afirmă în repetate rânduri că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii fără excepţie, inclusiv pe păcătoşi. Am putea pre­supune că iubirea lui Dumnezeu e când mai mare când mai mi­că, că Dumnezeu îi iubeşte mai mult pe cei ce fac voia Sa, dar aceasta nu s-ar potrivi cu afirmaţia constantă că iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. Într-adevăr, ni se pare că stareţul nu se aşează aici în punctul de vedere al lui Dumnezeu, care îşi dă iu­birea Sa tuturor în mod egal, ci în punctul de vedere al omului care simte şi primeşte mai mult sau mai puţin această iubire, după treapta curăţiei şi virtuţii sale. Trebuie să avem aici în vedere numeroasele pasaje din scrierile Sfântului Siluan unde acesta afirmă că iubirea de vrăjmaşi ne îngăduie să cunoaştem, cu alte cuvinte să simţim în noi cum ne iubeşte Dumnezeu sau să avem „cu noi” iubirea Domnului .

Sfântul Siluan consideră şi el iubirea de vrăjmaşi drept un criteriu al adevăratului cult al lui Dumnezeu. „Cine vrea să cu­noască pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmaşi”. În schimb, „cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela (…) nu-L cu­noaşte pe Dumnezeu”; „cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt”. Am văzut cum iubirea de vrăjmaşi ne îngăduie să cunoaş­tem, prin experienţa imitării lui Dumnezeu şi a asemănării cu El, dar şi prin „învăţătura” Duhului Sfânt, ceea ce Dumnezeu este în chip fundamental: Iubire ( I Ioan 4, 8). Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, consideră deosebit de importantă această recunoaştere a

iubirii de vrăjmaşi drept criteriu al adevăratei contemplaţii şi al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, mergând până la a scrie despre Sfântul Siluan: „Mărturia centrală a întregii sale vieţi e că iubirea de vrăjmaşi e absolut indispensabilă cunoaşte­rii tainelor dumnezeieşti”. Vom mai observa că înţelegerea stareţului în această privinţă (pe care am întâlnit-o deja, deşi mai puţin puternic afirmată, la Sfântul Diadoh al Foticeei) pre­lungeşte în linie dreaptă concepţia Sfântului Apostol Ioan: „Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lu­mină” (I Ioan 2, 9-11).

Criteriu al iubirii şi al cunoaşterii lui Dumnezeu, iubirea de vrăjmaşi este prin ea însăşi un criteriu şi al unirii cu Dumnezeu, al comuniunii cu El, al prezenţei în noi a harului şi a sălăşluirii Duhului Sfânt. Stareţul afirmă în repetate rânduri: „Cine nu iu­beşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte (…) dulceaţa Duhului Sfânt”; „cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu”; cine „nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi” arată că „n-a primit pe Duhul Sfânt”; sau „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu”; în schimb, „unde e Duhul Domnului, acolo domneşte negreşit smerita iubire de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru lume”, iar acolo unde e iubirea de vrăjmaşi, acolo e Duhul Sfânt; „când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine”.

Iubirea de vrăjmaşi, condiţia mântuirii

Dacă iubirea de vrăjmaşi mărturiseşte prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt şi a harului, faptul de a nu iubi pe vrăjmaşii noştri, de a nu încerca compătimire şi de a nu ne ruga pentru ei mărturiseşte nu numai absenţa Duhului Sfânt şi a harului, dar şi prezenţa şi lucrarea în noi a unui demon: „dacă gândeşti rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi acesta îţi insuflă gânduri rele împotriva oamenilor”; „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”. Cine are atitudini potrivnice iubirii de vrăjmaşi face voia demonilor, se face imitatorul lor, le deschide uşa sufletului său şi lasă câmp liber lucrării lor. „Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor”.

Stareţul pare să aibă o viziune extrem de pesimistă despre starea şi despre chinul duhovnicesc al celor ce nu au această virtute. După el, cine nu iubeşte pe vrăjmaşi se predă întuneri­cului şi tulburărilor lăuntrice. „Dacă dispreţuim pe fratele nos­tru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă şi pierdem pacea”. „Despre cel ce nu-i iubeşte pe vrăjmaşi nici nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe al­ţii”. Lucru mai grav decât acesta, cine nu-şi iubeşte vrăjma­şii se exclude din rai şi se hărăzeşte întunericului

din afară şi chinurilor iadului: „Cel ce nu-i iubeşte pe vrăjmaşi (…) nu cu­noaşte pe Domnul”; „dacă cineva [care nu-i iubeşte pe vrăjmaşii săi] nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul”.

Această viziune radicală a stareţului care vede în iubirea de vrăjmaşi o condiţie absolută a mântuirii, e fără îndoială legată de experienţa sa personală: el însuşi se simţea menit ia­dului din pricina păcatelor sale, şi ştim că se simţea vinovat înaintea lui Dumnezeu pentru că nu iubea îndeajuns pe toţi oa­menii. Ştim de asemenea că stareţul avea o foarte ma­re compătimire pentru păcătoşi. Scopul său nu e, aşadar, de a-i osândi prin asemenea cuvinte pe cei ce nu-şi iubesc vrăjmaşii, ci de a-i face să conştientizeze gravitatea stării lor duhovniceşti şi să-i îndemne la căinţă şi la întoarcere lăuntrică. Îndată după ce a constatat: „Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”, sfătuieşte: „Sileşte-te prin pocăinţă să te slobozeşti de el [acest duh rău]”. După ce a spus celui ce priveşte pe cineva cu duşmănie că s-a făcut sluga demonilor, îl sfătuieşte îndată: „Nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele tău, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău”. În altă parte notează: „Dacă cineva îi bleste­mă şi-i ocărăşte [pe vrăjmaşi], e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele”. După care adaugă: „Să iz­băvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!”.

Această ultimă dorinţă, în formă de rugăciune, mărturiseşte voinţa stareţului, în repetate rânduri exprimată în scrierile sale, ca toţi cei ce se pierd să se mântuiască. Intenţia profundă a sta­reţului e, mai mult încă, ca toţi să primească în iubirea de vrăj­maşi harul pe care el însuşi 1-a primit de la Duhul Sfânt, să simtă ca şi el pacea şi blândeţea lui şi să cunoască în el bunăta­tea, mila şi iubirea lui Dumnezeu, iar prin această cunoaştere a lui Dumnezeu să ajungă la pacea şi bucuria desăvârşită a împă­răţiei cerurilor.

sursa: Jean Claude Larchet, Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, ediţie îngrijită şi traducere de Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 132- 136.

Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la Naşterea Domnului

25 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

„Iar dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,

în zilele lui Irod împărat, iată Magii  de la Răsărit

au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul

Iudeilor cel ce s-a născut?” (Matei 2, 1-2).

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).

Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lancier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?

Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primejdie? « Read the rest of this entry »

Omilie a Inaltpreasfintitului Mitropolit Augustin de Florina la duminica dinaintea Naşterii lui Hristos (Matei 1, 1-25)

21 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

HRISTOS NE MÂNTUIEŞTE! DE CE?

„…şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21)

Iubiţii mei, cât de repede trece timpul! Peste puţin timp vom sărbători pentru încă o dată marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos.

***

Sfânta noastră Biserică a hotărât să se citească astăzi ca Evanghelie începutul sau primul capitol din prima Evanghelie, cea după Matei. Este un catalog al strămoşilor lui Hristos.

– Dar a avut strămoşi Hristos?…

Ca Dumnezeu fără început, nu a avut. Drept tată îl are pe Tatăl cel Ceresc. Dar odată ce s-a arătat pe pământ, ca om desăvârşit în afară de păcat, înseamnă că a purtat trup din curatele sângiuri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi s-a născut într-un mod supranatural. Tată pământesc nu are, ci doar mamă. Mama Sa este Preasfânta (Panaghia) noastră. Iarăşi, părinţi ai Preasfintei sunt Ioachim şi Ana, iar părinţii lui Ioachim şi ai Anei sunt alţii şi aşa mai departe. În felul acesta se formează un mare lanţ de strămoşi.

Primul inel al lanţului strămoşilor lui Hristos este o mare personalitate istorică, Avraam. Lui Avraam, după cum am auzit la Apostol, i s-a făcut o mare făgăduinţă şi anume că din urmaşii săi, din seminţia lui Iuda, se va naşte Izbăvitorul. « Read the rest of this entry »

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XXV-a după Rusalii (Luca 10, 25-37)

16 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

samarineanul  milostiv

DRUMUL IUBIRII

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:

– Plec.

– Îngerul meu, unde mergi?

– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.

– Opreşte, îi zic şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.

– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina. Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

Episcopul Augustin

traducere: monahul Leontie

sursa: vatopaidi.wordpress.com

Omilie a mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XXIV-a după Rusalii

10 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

CE ESTE CREDINŢA?

„Credinţa ta te-a mântuit…”

„Doar crede şi se va mântui”

(Luca 8, 48, 50)

Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă? « Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently browsing the Tâlcuiri din Sfânta Scriptură category at Cidade de Deus.