Biserica Ortodoxa Romana si puterea politica in perioada comunista

8 Februarie, 2010 § 3 comentarii

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi va organiza în perioada 9 – 13 februarie 2010 un ciclu de conferinţe având ca temă Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică în perioada comunistă”.

Astfel, marţi 9 februarie, începând cu ora 18:00, va avea loc conferinţa „Comunismul – o religie atee” avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Domnul Preda este de asemenea membru al în staff-ul Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).

Miercuri 10 februarie, începând cu ora 18:00, se va proiecta filmul documentar „De ce nu canonizăm martirii anti-comunişti?” – o producţie TVR semnată de Rafael Udrişte.

Cea de a doua conferinţă va avea loc joi, 11 februarie de la ora 18.00. Titlul conferinţei va fi „Biserica şi Securitatea”, avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. George Enache, membru CNSAS şi lector la Facultatea de Istorie din Galaţi

Cea de a treia conferinţă „File din Patericul Închisorilor: Valeriu Gafencu” va avea loc vineri, 12 februarie de la ora 18.00. Conferenţiar va fi Monahul Moise, de la Mănăstirea Oaşa – judeţul Alba, autorul cărţii „Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

Toate conferinţele se vor desfăşura în Aula „Mihai Eminescu” din corpul A al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi.

Anunțuri

Povestea unui stareţ ortodox spusă de un pastor luteran

6 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

Richard Wurmbrand este un nume încă puţin cunoscut în România. În schimb, cei care au ales calea exilului înainte de 1989 cunosc notorietatea de care se bucură în lume pastorul luteran născut în România, din părinţi evrei, ulterior convertit la creştinism. Organizaţia creată de el, „Misiunea creştină pentru lumea comunistă“, actuala „Vocea martirilor“, a fost şi este una dintre cele mai importante şi influente pe plan mondial, în investigarea şi denunţarea abuzurilor la adresa libertăţii de credinţă în diverse state ale lumii.

Plecat în 1965 în Occident, Richard Wurmbrand a dat mărturie despre cei pe care i-a întâlnit în temniţele comuniste şi care, indiferent de confesiune, L-au mărturisit pe Hristos. Printre ei, foarte mulţi ortodocşi. Una dintre poveştile cele mai impresionante pe care pastorul Wurmbrand le-a transmis lumii este cea a stareţului Mănăstirii Tismana Gherasim Iscu.


Despre părintele Gherasim Iscu s-a scris mult în ultimii 20 de ani. Din acest motiv, nu vom insista, în cele ce urmează, decât pe acele elemente definitorii ale efigiei sale, lăsând loc mai apoi mărturiei pastorului Wurmbrand.

Un moldovean printre olteni

Gherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912 în comuna Poduri, judeţul Bacău. Deşi moldovean, el şi-a legat cel mai mult din existenţa sa monahală de Oltenia. A devenit călugăr la Mănăstirea Tismana, cu sprijinul acesteia a urmat cursurile Seminarului monahal de la Cernica, pe care le-a absolvit în 1935 ca şef de promoţie, şi tot la Tismana a fost hirotonit ieromonah în 1936.

Pentru vrednicia sa, a fost numit de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului stareţ la Mănăstirea Arnota, cu misiunea de a reface clădirile distruse de incendiu şi a reînvia activitatea spirituală.

La sfârşitul anului 1939, părintele Gherasim a plecat la Seminarul monahal de la Cernica, în postul de bibliotecar-contabil. A trăit alături de profesorii şi seminariştii de aici frământările prin care a trecut România în perioada 1940-1941. Bănuit de simpatii legionare, deşi a refuzat să se înscrie în Mişcare, Gherasim Iscu a fost anchetat de agenţii regimului Antonescu, care au constatat neamestecul părintelui în treburi de ordin politic.

Apostolat în Transnistria şi în Oltenia

Revenit în Oltenia, el răspunde chemării mitropolitului Nifon Criveanu ca preoţii şi monahii eparhiei să plece în Transnistria, pentru a sprijini renaşterea vieţii religioase în acest teritoriu devastat de război. Părintele Iscu a activat în Transnistria timp de un an (aprilie 1942- aprilie 1943). În acest timp, a slujit la catedrala din oraşul Balta, a contribuit la înfiinţarea Mănăstirii Berşad (unde a fost şi stareţ), a înfiinţat schitul Păsăţel din judeţul Râbniţa, unde a activat, ca mulţi alţi preoţi misionari, şi ca învăţător şi profesor de religie. Deşi cunoştea că misiunea sa este pe termen limitat, părintele s-a străduit să înveţe limba ucraineană pentru a putea sluji şi predica şi în graiul majorităţii locuitorilor din Transnistria şi şi-a luat foarte în serios misiunea care a fost cerută preoţilor români în Transnistria, anume aceea ca ei să reprezinte simbolurilor gândurilor de pace al autorităţilor române pentru locuitorii acestei regiuni, aceştia netrebuind să se simtă ca sub o ocupaţie. De aceea, cu toate riscurile, părintele Iscu a înfruntat adesea autorităţile române din provincie, tentate să facă diverse abuzuri.

Revenit în ţară, părintele Iscu primeşte sarcina de a fi stareţ a marii lavre a Tismanei, într-o perioadă foarte grea din existenţa acesteia. În anii războiului, aici a fost un lagăr pentru legionari şi a fost adăpostit tezaurul Băncii Naţionale. După sfârşitul războiului, Tismana a devenit unul din centrele de îngrijire a orfanilor şi a refugiaţilor din calea foametei din Moldova.

Arestarea, condamnarea şi sfârşitul

În septembrie 1948, părintele Gherasim a fost arestat. Motivul arestării a fost solicitarea adresată lui de gruparea anticomunistă, condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu, de a instala o staţie de emisie-recepţie la Mănăstirea Tismana. Deşi Gherasim Iscu a refuzat montarea staţiei, pentru a evita implicarea mănăstirii în acţiuni de natură a atrage represiuni din partea puterii comuniste, activitatea sa din Transnistria, deja o piatră de moară, şi prezenţa activă în viaţa bisericească din Oltenia au fost elemente care au „ajutat“ la arestarea sa.

Părintele Iscu a fost condamnat prin sentinţa 928/21 iunie 1949 la 10 ani de temniţă grea, deşi la anchetă, în ciuda nenumăratelor bătăi, a refuzat să recunoască ce-i cereau anchetatorii.

A fost deţinut la Aiud şi Piteşti, apoi a fost trimis să muncească la Canal. Bolnav de TBC pulmonar, ulcer cavernos şi TBC intestinal, părintele Iscu a fost trimis, din „mila“ autorităţilor, la penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, unde a murit la 26 decembrie 1951. Despre aceste ultime clipe ale părintelui Iscu ne vorbeşte în amintirile sale pastorul Wurmbrand.

Amintiri negre de la Canal

„Stareţul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei şi a maltratărilor.

Canalul fusese început sub presiunea ruşilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele româneşti din ţară… Planul înghiţea nesăţios toate resursele României şi, între 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a-l construi.

Stareţul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenţie de pe traseu. Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheţa bocnă. Bolile bântuiau. Mulţi deţinuţi se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împuşcaţi.

Conducerea „brigăzilor“ era încredinţată celor mai brutali criminali, care erau plătiţi cu hrană sau ţigări în funcţie de rezultatele obţinute. Cei închişi pentru credinţa lor fusese adunaţi într-o aşa-zisă „brigadă a hoţilor“. Aici, dacă cineva îşi făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paşte…

Despre virtuţile pocăinţei şi puterea iertării

Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii…

Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Vasilescu, condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon îl luase la ochi şi fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult.

Vasilescu avea o faţă pătrată, cu trăsături aspre şi un păr negru, creţ, care-i cădea pe frunte. Fusese ahtiat după cele ce i se păreau a fi bucuriile vieţii, ca să poată duce un trai aşezat, mulţumindu-se cu o ocupaţie stabilă. Avusese o viaţă grea. Era asemenea ucigaşului din Macbeth – „unul pe care nenorocirile şi loviturile vieţii l-au măcinat într-atâta, încât ceea ce făptuia îl lăsa rece: el arunca o sfidare lumii“.

– Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat, ne-a relatat Vasilescu. El n-avusese alte nevoi decât o haină şi o fată pe care s-o ducă la dans, iar partidul îi dăduse să aleagă: să se alăture fie celor supuşi la cazne, fie torţiona-rilor.

Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârşise la Canal. Nu-l cruţase nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea. Într-o noapte s-a trezit gâfâind, respirând greu.

– Domnule pastor, eu mă duc, a zis. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!

A mai dormitat şi s-a trezit din nou, strigând:

– Cred în Dumnezeu! Pe urmă a început să plângă.

În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare.

– Sunteţi prea bolnav ca să vă vindecaţi, au spus ei.

Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare.

– Ce se întâmplă? Ce vrea să facă? întrebau. S-o facem noi!

– Nu puteţi voi face asta, a zis el. Daţi-mă jos din pat!

L-au sprijinit, ridicându-l.

Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care-l torturase şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ.

– Linişteşte-te, i-a spus pe un ton consolator. Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci.

Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului.

– Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer.

A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.

În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână.“

(Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, 2007, pp. 112-117)

autor: George Enache

sursa: ziarullumina.ro

Crăciunul în temniţe

30 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Din mulţimea de oameni care au trecut prin infernul închisorilor comuniste, puţini au avut ocazia şi puterea să mărturisească pentru cei de azi tragediile de care au avut parte. Cu atât mai mult mărturiile acestora sunt preţioase, cu cât nici un dosar al Securităţii nu consemnează durerea, dar şi măreţia suferinţelor din temniţă.

Citind aceste mărturii, observăm, dincolo de diversitatea lor inerentă, două elemente care-i preocupă pe toţi cei care au cunoscut experienţe carcerale: controlul asupra timpului şi căutarea unei căi de a ieşi din cotidianul sordid şi oribil al închisorii. « Read the rest of this entry »

Pastoralele speranţei. Crăciunul anului 1940

30 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Anul 1940 a fost unul de grele încercări pentru România. Mai întâi, pierderile teritoriale masive: iunie – Basarabia şi Bucovina de Nord; august – Ardealul de Nord-Vest, septembrie – Cadrilaterul. Fraţii au fost rupţi de fraţi, mulţi au luat calea pribegiei, iar organizarea statului a fost dată peste cap.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, pe 10 noiembrie 1940 a avut loc un cutremur cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, cu efecte devastatoare. Conform statisticilor oficiale, dincolo de imensele pierderi materiale, au existat 1.000 de morţi şi 4.000 de răniţi. România şi lumea întreagă, cuprinsă de război, părea că se prăbuşeşte. Şi atunci, ca şi cu alte prilejuri din istoria românească, Biserica s-a dovedit un centru de coagulare şi ordonare a energiilor naţionale risipite. Pastoralele date cu ocazia Crăciunului din anul 1940 de către ierarhii din acea vreme ai Bisericii Ortodoxe au constituit prilejuri foarte potrivite pentru elaborarea unui discurs bine articulat, adresat credincioşilor care simţeau că Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a părăsit. « Read the rest of this entry »

Decretul 410/1959 – un scurt bilanţ la 50 de ani de la adoptare

28 Octombrie, 2009 § 2 comentarii

Obştea Mănăstirii Slatina (1950)

La 28 octombrie 1959, Prezidiul Marii Adunări Naţionale adopta Decretul 410, care aducea o serie de amendamente Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase. Aplicate retroactiv, măsurile cuprinse în Decretul 410 au avut efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România, care cu greu au putut fi contracarate.

Acum, la 50 de ani de la adoptarea acestui decret de tristă amintire, încercăm să răspundem la o serie de întrebări privind cauzele şi contextul adoptării, modul de aplicare, reacţiile oamenilor Bisericii şi efectele pe care acesta le-a avut. « Read the rest of this entry »

Campania „Din temniţe spre Sinaxare”

25 Octombrie, 2008 § Lasă un comentariu

Afişul campaniei “Din temniţe spre Sinaxare”

Deviza campaniei: „Să ne cunoaştem trecutul!

„Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.”

Noul mucenic Valeriu Gafencu

varianta completă a programului campaniei –

Campania Din temniţe spre Sinaxare a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, dată reprezentativă pentru trecerea a douăzeci de ani de la căderea regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu.

În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinţii închisorilor este foarte diferită, de la o indiferenţă totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?». Ce credeţi că am răspuns? «Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi.”

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că un mucenic este sfânt din clipa morţii. Singura condiţie pentru canonizare este ca acesta să fi mărturisit dreapta credinţă a Bisericii. Sinodul nu face altceva decât să constate că mucenicul a dat mărturia cea bună. Pentru canonizarea sfinţilor mucenici nu e nevoie de minuni – deşi s-au săvârşit deja unele minuni prin rugăciunile acestor mărturisitori.

Credem că Sfântul Sinod ar putea alege o zi de prăznuire a întregului sobor de noi mărturisitori, în care să fie cinstiţi şi cei despre ale căror pătimiri muceniceşti nu s-au păstrat mărturii scrise sau orale. Pătimirea lor o ştie doar Dumnezeu, Cel care i-a primit în Împărăţia Sa.

Campania îl are ca patron pe Noul Mucenic Valeriu Gafencu, cunoscut ca „sfântul închisorilor”. El, părintele Ilarion Felea şi Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) vor fi propuşi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare. Iniţiativa canonizării Noului Mucenic Valeriu Gafencu (care s-a arătat plin de harisme dumnezeieşti încă din timpul vieţii) aparţine unui grup de foşti deţinuţi politici, mireni şi preoţi. Iniţiativa canonizării părintelui Ilarion, marele teolog şi mărturisitor mort în închisoarea de la Aiud, a avut-o un grup de credincioşi de la parohia Şega 1 din Arad, de la biserica ctitorită de părintele Ilarion. Iniţiativa canonizării Cuviosului ieroschimonah Daniil i-a aparţinut Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a declarat următoarele: „Unii din oamenii aceştia s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai întors niciodată… A murit la Aiud. El poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, un Sinod de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui”.

În paralel cu aceste trei propuneri de canonizare – pentru care se va face un Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se vor cerceta şi vieţile celorlalţi mucenici – preoţi, călugări sau mireni (cum sunt stareţul Gherasim Iscu, Mircea Vulcănescu, maica Mihaela Iordache, Costache Oprişan şi mulţi alţii). În acelaşi timp se vor cerceta şi vieţile celor care, ieşind din închisorile comuniste, au dus o viaţă de sfinţenie – cum sunt părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Benedict Ghiuş sau alţii (un amănunt din Vieţile Sfinţilor merită menţionat aici: Sfânta Mare Muceniţă Tecla a murit la bătrâneţe, la zeci de ani după ce fusese chinuită pentru credinţa în Hristos…)

Campania nu se ocupă de studierea vieţii tuturor ortodocşilor care au trecut prin închisorile comuniste, ci se ocupă doar de cercetarea vieţilor celor care au dat acolo mărturia jertfelnică a credinţei în Hristos şi în adevărul Bisericii Sale.

Campania va consta în organizarea de conferinţe, dezbateri, tipăriri de cărţi, broşuri şi pliante de popularizare, în proiecţii de filme documentare, în organizarea de întâlniri cu cei care au supravieţuit închisorilor comuniste dar şi de pelerinaje la locurile în care au fost îngropaţi sfinţii mărturisitori.

Prima acţiune este editarea volumului Din temniţe spre sinaxare, la Editura Areopag, şi sprijinirea editării numărului 3 din Revista Atitudini – cu materiale despre canonizarea sfinţilor închisorilor. Ultima acţiune va avea loc în postul Crăciunului anului 2009 – când se va organiza un pelerinaj la Aiud, la mormintele şi moaştele mărturisitorilor.

Pe site-ul oficial al campaniei, www.sfintii-inchisorilor.ro, se va face o bibliotecă digitală care va pune gratuit la dispoziţie cărţi esenţiale din literatura închisorilor. Blogg-er-ii şi web-master-ii pot susţine această campanie prin promovarea logo-ului campaniei.

Campania are un caracter apolitic.

Este foarte important ca această campanie să coaguleze cât mai bine persoanele, grupările şi asociaţiile care conştientizează nevoia recunoaşterii valorii jertfei noilor mărturisitori.

Pe data de 1 decembrie 2008 va fi făcută publică lista principalilor susţinători ai acestei campanii (asociaţii, personalităţi, publicaţii, edituri, clerici, mănăstiri, schituri).

Iniţiatori: Danion Vasile (Director Editura Areopag), Gigel Chiazna (Web-master sfintii-inchisorilor.ro), Laurenţiu Dumitru, Răzvan Codrescu (reprezentant Editura Christiana şi Revista Puncte cardinale), Romeo Petraşciuc (director Editura Agnos), Florin Bulică (Web-master ortodoxradio.ro ), Claudiu Târziu (Revista Rost), Răzvan Bucuroiu, Mircea Platon.

Aceasta este forma finală a campaniei. Poate fi preluată de alte site-uri. Lista de susţinători (personalităţi, site-uri, publicaţii, edituri) se va deschide luni, 27 octombrie 2008.

Mulţumiri tuturor celor care au contribuit la îmbunătăţirea programului campaniei.

sursa: http://www.danionvasile.ro/blog/

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with comunism at Cidade de Deus.