Viata Patriarhului Pavel al Serbiei – noua aparitie la Editura Predania

18 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

CUPRINS

Cuvânt de întâmpinare

Sfântul Episcop de Ras – Prizren Patriarhul Serbiei

Cuvânt la întronizare

Următor al lucrări misionare a Sfântului Nicolae Velimirovici

Pe crucea politici

Icoana călătoare

Mai presus de neam

Rugăciuni pentru Kosovo

Înnoirea duhovnicească

O măsură pentru toate

Rugăciuni şi pentru vrăjmaşi

Războiul drept

A fi om şi printre neoameni

Bisericii, cele ale Biserici …

Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii

Să fim Oameni!

Dezvăluirea rostului şi a ţelului vieţi

Trăirea după măsura vârstei duhovniceşti

Cum să ţinem seama de împrejurări

Viaţa privată a Patriarhului Pavel

Patriarhul neînţeles

Rugăciuni pentru patriarh

Schimbarea nereuşită

Sfârşitul vieţi pământeşti

Cartea poporului

Vremea Patriarhului Pavel Patriarhul Pavel în anecdote

Cuvânt al protodiaconului Momir Lecici, în ziua lansări cărţi la Belgrad

Despre autor

Despre autor

Iovan Ianici s-a născut în 1963 în Vrbici lângă Krupani, Serbia. A absolvit Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii din Belgrad. Din 1990 până în 2010 lucrează ca jurnalist la prestigiosul săptămânal Sârbesc NIN. Înainte de asta, a colaborat la mai multe reviste şi ziare cunoscute din Serbia. A fost consilier în Ministerul Cultelor din Guvernul Republicii Serbia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia. A publicat mai multe cărţi, majoritatea cu tematică bisericească. Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei a fost cartea cea mai bine vândută din Serbia, Muntenegru şi Republica Srpska în anul 2009.

Cuvânt al Secretarului Patriarhului, protodiaconul Momir Lecici, în ziua lansării cărţii la Belgrad, Decembrie 2009

Autorul, Domnul Iovan Ianici, a făcut foarte bine când a dat manuscrisul acestei cărţi chiar Patriarhului Pavel pentru a-l citi şi pentru a primi binecuvântare spre publicare. Patriarhul l-a citit, dar, din pricina smereniei sale, l-a reţinut multă vreme. Totuşi, până la urmă şi-a dat binecuvântarea să apară cartea. Şi eu am citit-o încă din manuscris şi nu am găsit nimic ce-ar fi trebuit îndreptat.

Domnul Iovan Ianici a depus o muncă impresionantă pentru a aduna date despre Patriarhul Pavel şi pentru a scrie această carte pe care poporul a primit-o cu multă bucurie, fapt adeverit şi de numărul mare al reeditărilor. Acum deja se traduce şi în alte limbi…

Rareori se întâmplă să apără cărţi despre personalităţi care sânt încă în viaţă, dar Iovan Ianici a simţit nevoia să scrie această biografie încă din timpul vieţii patriarhului – şi cred că bine a făcut. Citind-o, se poate vedea că a fost scrisă cu o mare dragoste pentru Sfinţia Sa, păstrând totuşi obiectivitatea. Toţi care o vor parcurge vor avea parte de un mare folos în creşterea duhovnicească.

Mulţumesc lui Dumnezeu că m’a învrednicit de cinstea de-a fi colaborator al Patriarhului Pavel. Nu ştiu dacă în lumea de astăzi mai putem găsi un astfel de Om precum Sfinţia Sa, desăvârşit închinat lui Dumnezeu şi neamului său, până la capăt. Cu prilejul întâlnirilor zilnice, când îi aduceam corespondenţa sau veneam să discutăm diverse chestiuni legate de slujbă, de fiecare dată îmi dădea şi câte-un sfat duhovnicesc. Avea o credinţă adâncă, întotdeauna sprijinindu-se pe ajutorul dumnezeiesc. De multe ori, când ne pregăteam pentru a întâmpina diverse personalităţi şi delegaţii din ţară şi străinătate, îl aflam în paraclisul său făcând metanii şi rugându-se.

Sânt adânc încredinţat că Dumnezeu a binevoit ca el să fie ales patriarh pentru că nu-şi dorea şi nici nu aştepta acest lucru.

Cred că nimeni altul din Biserica Ortodoxă Sârbă n-ar fi putut să cârmuiască corabia Bisericii cu asemenea vitejie şi vrednicie în vremurile dramatice pe care le-am trăit. Dumnezeu l-a ales pe cel mai smerit dintre slujitorii săi, Om al dragostei şi bunătăţii, adevărat păstor al Bisericii Sale. Era cinstit şi de prieteni, şi de duşmani. Toţi cei ce-l întâlneau recunoşteau în el un adevărat slujitor al Domnului. Ce-i drept însă, au fost din când în când şi atacuri neîntemeiate în presa naţională şi internaţională. Când, în Noiembrie 1993, am ajuns la Viena pentru sărbătorirea a o sută de ani de existenţă a Bisericii Sârbe, au apărut în ziare acuze la adresa patriarhului, cum că a venit să arunce praf în ochii lumii, căci el este susţinător de frunte al „Serbiei Mari.” Acesta a fost prilej pentru ca patriarhul să spună într-o conferinţă cuvintele ce aveau să fie citate în mai multe rânduri: Dacă preţul este uciderea, n-aş accepta ca Serbia să fie nici mare, nici mică şi nici eu să rămân cel din urmă Sârb… Mai bine să murim ca Oameni decât să trăim ca neoameni! S-au scris articole batjocoritoare şi în presa din ţară, chiar s-au publicat nişte caricaturi incalificabile. El nu se tulbura, ci zicea că nimeni altcineva nu îl poate înjosi, în afară de sine însuşi.

Foarte mult îi ajuta pe cei săraci şi nu dorea să se afle despre aceasta. De pildă, a strâns bani şi a cumpărat două case într-un sat lângă Ceaceak pentru două familii cu mai mulţi copii, refugiaţi din Peci – Kosovo şi Metohia. În acelaşi sat, a mai cumpărat o casă pentru o familie cu nouă copii din Kralievo. Până atunci, această familie trăise într-un container metalic de 14 metri pătraţi. Ştiu mai multe exemple de acest fel… Vă pot spune despre o femeie refugiată din Prizren care a venit la patriarh şi s-a plâns că o fată a ei s-a oprit din creştere, iar în Elveţia s-ar găsi un medicament care ar putea s-o ajute, dar e prea scump pentru familia lor. Patriarhul l-a sunat pe preotul nostru din Zurich şi acesta a trimis chiar a doua zi, printr-un pilot de avion, nişte injecţii foarte scumpe. Urmând tratamentul, copila şi-a continuat creşterea firească.

Cu binecuvântarea Patriarhului Pavel, acelaşi preot, Protopopul Draşko Todorovici, ca preşedinte al Organizaţiei Umanitare a Creştinilor Ortodocşi din Elveţia, a trimis trei milioane cinci sute de pachete cu hrană pentru nevoiaşii din Belgrad. Pachetele au fost împărţite prin biserici. Sute şi sute de oameni au primit ajutor de la patriarh, ori medicamente, ori hrană. Toate acestea au fost îndeplinite mai cu seamă prin ajutorul credincioşilor noştri din diaspora.

Mai mult, niciodată nu şi-a luat salariul care îi revenea ca patriarh. Puţinele lucruri de care avea nevoie şi le cumpăra din pensia sa modestă de episcop. Unora le dădea şi bursă din banii săi, bunăoară unui african, student la medicină. Mai ajuta şi un om de ştiinţă cunoscut, care, din păcate, a murit de tânăr. Şi multe alte fapte demne de amintire a mai săvârşit, numai despre ele putându-se scrie o carte aparte.

Patriarhul Pavel nu stătea niciodată degeaba, întotdeauna lucra câte ceva. La început, îndată după alegerea sa ca întâi-stătător al Bisericii Sârbe, adeseori îşi scria singur actele şi le bătea la o maşină de scris veche. Mai presus de toate, era monah şi trăia o viaţă aspră de monah.

Văzându-l zilnic cât de puţin mănâncă, de multe ori mă întrebam cum de nu se îmbolnăveşte, mai ales că se şi îmbrăca sumar, chiar şi atunci când era foarte frig. Sărăcia şi cumpătarea sa întreceau orice măsură. Nu lăsa să se arunce nici măcar o firimitură de pâine. Spunea că hrana a fost făcută cu energia Dumnezeiască, prin razele Soarelui şi pomenea cuvintele Mântuitorului, când a spus să se adune toate fărâmăturile care au rămas după minunata hrănire a celor cinci mii de oameni cu doi peşti şi cinci pâini.

Când trebuia să plecăm la vreo întâlnire, se întâmpla să-l găsesc seara, în chila lui, aproape pe întuneric, citind lângă geam la lumina de la stâlpii de iluminare publică din faţa patriarhiei. Îndată ce se aşeza în maşină, îşi lua cartea de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie ce avea să o sâvârşească a doua zi.

Pe măsură ce va trece vremea, sânt încredinţat că se va vedea din ce în ce mai limpede ce păstor adevărat al Bisericii lui Dumnezeu a avut poporul Sârb în persoana Patriarhului Pavel. A înălţat şi a restaurat numeroase biserici, a pus capăt schismei din Biserica Ortodoxă Sârbă, a făcut vizite canonice în aproape toate Bisericile locale şi i-a întâmpinat pe toţi întâi-stătătorii lor, dimpreună cu delegaţiile lor, a vizitat toate eparhiile Sârbeşti din Europa, America, Australia şi fosta Iugoslavie şi a reuşit să scrie şi câteva cărţi theologice foarte însemnate şi folositoare.

Pe acest om sfânt l-am cunoscut prima data ca elev al Seminarului din Prizren, demult, prin anii ‘50. Ne preda Limba Greacă şi Muzica Psaltică. Simţeam marea lui dragoste pentru noi, seminariştii, deşi la note era aspru, dar drept. Atunci era o vreme de mari lipsuri, vecină cu sărăcia. Mai des erai flămând decât sătul. Niciodată în timpul iernii, nici pe cele mai aspre friguri, nu-şi făcea focul în micuţa sa chilie, iar cota sa de lemne o împărţea prin sălile de clasă. Chiar dacă erau oameni de serviciu în internat, Părintele Pavel, cum îl numeam noi, se trezea înaintea tuturor şi făcea cu mâna lui focul în toate sălile de clasă. Doar de două ori pe săptămână, vreme de două ceasuri, aveam voie să ieşim în oraş, şi întotdeauna ne sfătuia să mergem în grupuri, căci în acea vreme era pericolul să fim atacaţi de cineva. De multe ori, când ne plimbam pe malul Râului Bistriţa, se întâmpla ca Albanezii să arunce cu pietre în noi de pe deal şi din cetate. Mai mulţi elevi au fost răniţi. A fost prins şi bătut de Albanezi şi seminaristul Goiko Mrgea, actualul Mitropolit Nicolae de Dabar în Bosnia. L-au bătut şi pe seminaristul Milivoi Cirici, care a ajuns preot în Varvarin şi a murit ca mucenic în timpul bombardamentelor NATO din 1999. Şi mulţi alţi seminarişti au avut de pătimit, chiar şi patriarhul, pe vremea când era Episcop de Ras–Prizren.

Îi mulţumim lui Dumnezeu care, în veacul al XX-lea, a ridicat dintr-un popor puţin numeros cum este cel al Sârbilor astfel de personalităţi duhovniceşti precum Sfântul Nicolae Velimirovici, Cuviosul Iustin Popovici de la Celie şi Patriarhul Pavel Stoicevici.

COLOFON

Redactor/ Anca Stanciu

Traducere/ Ionuț și Sladjana Gurgu

Fotografii/ Milinko Stefanovici

Concept layout/ Atelieruldegrafică.ro

Dtp/ Remus Brihac

Tipar/ Accent Print Suceava

Distribuție/ Supergraph 021 320 6119

ISBN 978-606-8195-12-4

Identitatea şi libertatea omului în Ortodoxie – Răspunsuri ale Bisericii în privinţa actelor electronice

13 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

În contextul dezbaterilor purtate în România pe tema adoptării actelor electronice şi puţinei cunoaşteri a părerilor duhovniceşti în această privinţă, Editura Predania a avut iniţiativa de a aduna în volumul numit „Identitatea şi libertatea omului în Ortodoxie – Răspunsuri ale Bisericii în privinţa actelor electronice” poziţiile exprimate public de-a lungul timpului în sânul Bisericii Ortodoxe, de către Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, cunoscuţi arhierei, duhovnici şi theologi contemporani din Grecia, Serbia, Rusia, Ucraina şi România. Documentele reunite în această carte dau mărturie de cugetul sobornicesc al Bisericii în această privinţă.

Apariţia acestei cărţi exprimă încă o dată duhul prorocesc al Bisericii.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu o libertate absolută, încât mântuirea este rodul unei îndreptări şi înaintări libere spre Ziditorul nostru. Libertatea interioară este în inima noastră, este tezaurul adâncimii inimii. Ea nu poate fi sechestrată, nu poate fi capturată, nu poate fi desfiinţată. Libertatea exterioară a Creştinilor a fost, este şi probabil va fi tot timpul în primejdie. Vrăjmaşii libertăţii noastre exterioare sânt relaţiile sociale seculare, sistemele politice, instanţele guvernamentale, instanţele sociale şi uneori instanţele juridice laice. Cei ce vor să ne mărginească libertatea sânt liberi s’o facă, iar noi sântem liberi să ne împotrivim.

Ateii, când refuză cipurile, se referă la demnitatea umană. Creştinii, când refuză cipurile, sânt îndreptăţiţi şi de dogma puternică a chipului lui Dumnezeu în om.

Cred că pentru credincioşii din România poziţiile oficiale ale celorlalte biserici ortodoxe sânt la fel de preţioase ca şi când ar fi venit din partea ierarhilor noştri.

Biserica Ucraineană consideră informaţiile electronice un „amestec silnic în taina vieţii,” „forme care au înrudire tipologică cu limitările vremurilor apocaliptice,” Patriarhia Rusă vorbeşte despre „refuzul simbolurilor hulitoare,” membrii adunării de obşte a Muntelui Athos îi roagă pe guvernanţi „să respecte poporul Grec,” iar Biserica Greciei vede în biometrie o „ameninţare de coşmar” şi „o provocare şi o sminteală pentru poporul nostru Creştin ortodox.” Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de la Facultatea de Teologie din Athena scrie astfel, legat de această temă: „Creştinul, în orice împrejurare, acţionează ca persoană şi poziţia sa nu este rodul vreunui ordin de la vreun centru coordonator, ci de la harul care locuieşte într’însul.”

Probabil că omul nu se poate pune de-a curmezişul evoluţiei apocaliptice a timpului istoric. Dar „lupta cea bună” este mântuitoare, căci neîndoielnic ne aduce cununa…

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

În spatele duhului lumesc al „libertăţii” de astăzi, al lipsei de cinstire în Biserica lui Hristos faţă de cei mai mari, părinţi şi dascăli, care au frica lui Dumnezeu, se ascunde robia duhovnicească, neliniştea sufletească şi anarhia, ce duce lumea spre impas, spre nimicire sufletească şi trupească. Iar în spatele sistemului perfect de asigurare computerizată, ce se face prin „cartela” electronică, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui antihrist. (…) Hristos să ne lumineze pe toţi. Amin.

Părintele Paisie Aghioritul

sursa: predania.ro

Aparitie editoriala la Predania

19 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Iată, pentru întâia dată într-o versiune integrală, revăzută şi adăugită, o carte anevoie de categorisit: „Gândurile despre bine şi rău” ale Sfântului Nicolae Velimirovici.

Gândurile adunate între coperţile acestei cărţi ne îmbrăţişează cu o gingaşă familiaritate: pentru creştini, ele par să vină nemijlocit din înţelepciunea Cărţii Ecclisiastului, din Pildele lui Solomon, din Psalmi, din pildele Evangheliei, din Pateric şi din capetele Filocaliei; chiar şi necreştinii vor putea regăsi aici căldura de „acasă,” în măsura în care au căutat vreo mângâiere în scrierile vechilor înţelepţi ai Antichităţii. Această culegere de gânduri nu caută să fie, aşa cum s’ar putea crede la prima vedere, o încercare de definire sau de clasificare a binelui şi a răului; este vorba aici despre toate cele ale omului – de la poezie la seceriş, de la theologie la economie. Este o carte unde găsim gânduri despre toate, însă nu toate felurile de gânduri; găsim doar acele gânduri „plimbate prin cer,” aşa cum ne îndeamnă Sfântul Nicolae Velimirovici să facem şi noi.

Nicolae Velimirovici s’a născut pe 23 Decembrie 1880 în sătucul Lélici, în zona apuseană a Serbiei. A fost îndrumat de la început pe drumul duhovnicesc de mama lui, Katarina. De mic a avut o mare capacitate de a înţelege şi de a învăţa limbi străine. A vorbit în total şapte limbi străine. A cunoscut boala din copilărie. La 25 de ani merge la studii în Elveţia. La 28 de ani devine doctor în teologie a Facultăţii de Teologie a vechilor catolici din Berna. Un an mai târziu îşi ia un doctorat în filosofie la Oxford. În 1909 intră în monahism şi este hirotonit ieromonah la Mănăstirea Rakoviţa. Stă un an în Rusia. Este trimis în felurite misiuni diplomatice în lume. Publică multe cărţi admirabile. Dobândeşte încă două doctorate în theologie la Cambridge şi Glasgow. La 39 de ani, este hirotonit episcop al Jiciei şi Ohridei. Călătoreşte în S.U.A. Ţine peste 150 de cuvântări în trei luni. Este numit „al doilea Isaia” şi un „nou Gură-de-Aur.” În 1927, proroceşte al Doilea Război Mondial. Adună pe lângă el tineri excepţionali precum Iustin Popovici şi Ioan Maximovici. În 1946, primeşte al cincilea titlu de doctor la Universitatea Columbia. În 1951 se mută la mănăstirea ortodoxă rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. După cinci ani, la 17 Aprilie 1956, trece la Domnul în timp ce se ruga. Pe data de 19 Martie 2003 a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreuna cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Dumnezeu – roata cea mai mare

Roata mare se învârte mai încet, dar ajunge din urmă roata mică, ce se învârte mai repede.

Cu cât roata este mai mare, cu atât rotirea este mai înceată şi zgomotul mai mic; cu cât roata este mai mică, cu atât rotirea este mai iute şi zgomotul mai mare. Acest fapt se potriveşte şi lucrurilor, şi oamenilor.

Roata cea mai mare din sufletul omului este Dumnezeu. Marginile ei nu se pot vedea, nici mersul ei nu se poate auzit din pricina mulţimii şi a larmei roţilor celor mici.

Însa în clipa în care toate roţile cele mici din sufletul omului se liniştesc, abia atunci sufletul se oglindeşte în nemăsurata roata dumnezeiască, în care se cuprinde cerul şi pământul. Şi în faţa acestei vederi, pe cât de rară, pe atât de neaşteptată, sufletul simte o bucurie de negrăit.

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie.

Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească.

De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Sufletele tari

Nu ajunge ca omul să aibă numai tăria voinţei, nici numai tăria simţirii, nici numai tăria cugetării. Nici toate acestea împreună nu sânt de ajuns, fără un ţel luminat.

La ce-i folosesc atletului iuţeala picioarelor şi tăria plămânilor, dacă de teama lui toţi îl ocolesc şi nimeni nu-i vrea ajutorul?

Înveşmântate în bezna nopţii, toate stihiile puternice şi învolburate ale naturii îl umplu pe călător de frică; dar când sânt luminate de soarele dimineţii, călătorul se împrieteneşte cu ele.

Asemenea sânt şi aşa-zisele suflete tari. Îmbrăcate în întunericul iubirii de sine şi al deşertăciunii, ele ajung de temut pentru oameni şi natura din jur. Înveşmântate însă în lumina dumnezeiască, ele se fac izvor de bucurie pentru toţi cei din jur.

Grindina este mai tare decât ploaia; cu toate acestea, grindina nu are nici un prieten pe pământ.

Bunătatea este departe văzătoare

Bunătatea este departe văzătoare, şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate. Răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai apropiate.

Răutatea, întocmai ca pasărea, vede că este nevoie de nori ca să plouă. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să plouă.

Răutatea, întocmai ca măgarul, vede că este nevoie de bălegar ca să crească porumbul. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să crească porumbul.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului.

Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură.

Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură.

Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu.

Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare.

De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Omul mare

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort.

Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz.

De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune.

În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Himeră strălucitoare

Ochiul nu se satură de privit, nici urechea nu se satură de auzit. Lumea aceasta este, în întregul ei, asemenea unei himere strălucitoare, dar în parte este numai mâhnire; vitejie de uriaş, în întregul ei, şi frică de şoarece, în parte; avânt nebiruit al vieţii, în întregul ei, şi moarte fără nădejde, în parte.

Şi toată această strălucitoare himeră nu poate îndestula nici un ochi, nici o ureche şi cu atât mai puţin poate ostoi setea dorinţelor trupeşti. Iar cel mai puţin poate potoli setea duhovnicească. Căci aşa cum o picătură de apă cade pe limba arsă a călătorului însetat şi îl adapă, tot aşa şi acest întreg cosmos – o picătură fierbinte – cade pe sufletul însetat al omului şi nu numai că nu-l satură, ba chiar această picătură fierbinte – cosmosul – îl face mai setos şi îi aţâţă setea până la nebunie.

Într’adevăr, lumea e făcută doar să stârnească setea în om, nu să o şi astâmpere.

Sufletul vede

Ochii noştri, prin ei înşişi, văd atât cât văd şi ochelarii noştri. Urechile noastre, prin ele însele, aud tot atât cât aude şi receptorul metalic. Limba noastră, prin ea însăşi, vorbeşte tot atât de lămurit pe cât şi limba clopotului.

De aceea, ce vede sufletul nostru văd şi ochii noştri. De aceea, ce aude sufletul nostru aud şi urechile noastre. De aceea – pentru că sufletul poartă înţelegerea şi limba vorbeşte cu înţeles.

Dacă ochii noştri ar fi ca lacul, fără suflet, ei ar vedea precum vede lacul. Dacă urechile noastre ar fi ca peşterile, fără suflet, ele ar auzi tot atât cât aud şi peşterile. Dacă limba noastră ar fi răsunătoare precum limba fără suflet a clopotului, ea ar vorbi tot atât cât vorbeşte şi limba clopotului.

Convorbire

Singura întrebare sinceră a învăţatului către natură este:

– Natură, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Singura întrebare sinceră a istoricului către istorie este:

– Istorie, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Singura întrebare sinceră a sfântului către Dumnezeu este:

– Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Răspunsul, negreşit, în toate cele trei cazuri, este:

– Omule, află-mă în tine!

Câştigul şi paguba

Când câştigul este privit de aproape, se vede ca un câştig. Când câştigul este privit de departe, se vede ca o pagubă.

Când paguba este privită de aproape, se vede ca o pagubă. Când paguba este privită de departe, se vede ca un câştig.

Câştigarea lui Dumnezeu este singurul câştig care rămâne câştig şi privit de aproape, şi de departe.

Pierire

Cel mai mare vei fi atunci când te vei preschimba pe tine, cu gândul, în nimic; când te vei ridica cu duhul până la Duhul cel nesfârşit şi nemărginit, şi vei privi din înălţime şi din depărtare la tine ca asupra unui lucru, tot aşa de nepărtinitor precum priveşti acum, în trup, toate celelalte lucruri din jurul tău; când, din acea depărtare şi înălţime, vei privi asupra ta ca la cineva care a murit, ca la cineva risipit în praf şi cu desăvârşire pierit; şi vei simţi toate celelalte trupuri – pe toate şi pe fiecare – ca pe propriul tău trup; când vei via întru Nemurire şi Viaţă, şi vei privi lucrarea neînsemnată şi zadarnică a morţii şi vei privi însăşi moartea în trecut; zic în trecut, dar unul fără prezent şi viitor.

Atunci moartea, care necontenit ameninţă să-ţi ia trupul, nu-ţi va părea mai de temut decât vântul care ameninţă să-ţi ia pălăria, deoarece atunci vei cunoaşte că sufletul tău poate fiinţa şi fără trup, ca şi capul fără pălărie.

Iarăşi despre pieire, puţin altfel

Orice virtute aduce uitarea de sine. Orice virtute, în toată măsura ei, aduce pieirea de sine. Virtutea cea mai de seamă, dragostea, este cea mai deplină uitare de sine şi cea mai deplină pieire de sine.

Uitarea de sine se preschimbă în pieire de sine, iar aceasta duce la viaţa veşnică.

Prin ceea ce este lung, cunoaştem ce este scurt, iar prin ceea ce este scurt, cunoaştem ce este lung. Prin ani lungi de trudă, lehamite şi de iubire de sine cunoaştem această scurtă vremelnicie, iar prin scurtele clipe de virtute cunoaştem veşnicia cea nemăsurată.

sursa: predania.ro

O noua carte a Sfantului Nicolae Velimirovici la Predania

4 August, 2009 § Lasă un comentariu

In colectia “Sfantul Nicolae Velimirovici” a editurii Predania a aparut o noua carte, intitulata “Simboluri si semne”. Este vorba de un eseu din 1932 de “filosofie creştină,” adresat tinerilor studenţi theologi (dar şi tuturor creştinilor), ce se doreşte a fi “un îndrumător de nădejde care vă va putea sluji cu folos în propria voastră cercetare şi descifrare a minunilor lumii lui Dumnezeu” – după cum o mărturiseşte însuşi autorul.

Nicolae Velimirovici s’a născut pe 23 Decembrie 1880 în sătucul Lélici, în zona apuseană a Serbiei. A fost îndrumat de la început pe drumul duhovnicesc de mama lui, Katarina. De mic a avut o mare capacitate de a înţelege şi de a învăţa limbi străine. A vorbit în total şapte limbi străine. A cunoscut boala din copilărie. La 25 de ani merge la studii în Elveţia. La 28 de ani devine doctor în teologie a Facultăţii de Teologie a vechilor catolici din Berna. Un an mai târziu îşi ia un doctorat în filosofie la Oxford. În 1909 intră în monahism şi este hirotonit ieromonah la Mănăstirea Rakoviţa. Stă un an în Rusia. Este trimis în felurite misiuni diplomatice în lume. Publică multe cărţi admirabile. Dobândeşte încă două doctorate în theologie la Cambridge şi Glasgow. La 39 de ani, este hirotonit episcop al Jiciei şi Ohridei. Călătoreşte în S.U.A. Ţine peste 150 de cuvântări în trei luni. Este numit „al doilea Isaia” şi un „nou Gură-de-Aur.” În 1927, proroceşte al Doilea Război Mondial. Adună pe lângă el tineri excepţionali precum Iustin Popovici şi Ioan Maximovici. În 1946, primeşte al cincilea titlu de doctor la Universitatea Columbia. În 1951 se mută la mănăstirea ortodoxă rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. După cinci ani, la 17 Aprilie 1956, trece la Domnul în timp ce se ruga. Pe data de 19 Martie 2003 a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. « Read the rest of this entry »

“Viata Sfantului Nicon, ultimul Staret de la Optina”, noua aparitie editoriala la Predania

8 Iulie, 2009 § 1 comentariu

La editura „Predania” a apărut un nou titlu în cadrul colecţiei “Părinţi duhovniceşti”“Viaţa Sfântului Nicon, ultimul Stareţ de la Optina,” scrisă de fiica sa duhovnicească, Monahia Maria (Dobromîslova); raducere din limba Rusă de Pr. Teoctist Caia. « Read the rest of this entry »

„Omenia si frumusetea cea dintai” – carte in format electronic

30 Iunie, 2009 § 1 comentariu

Gheorghe_Racoveanu-Omenia(coperta1)

Apărută iniţial ca o comunicare adresată Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, ţinut la Veneţia în 1961, „Omenia şi frumuseţea cea dintâi” analizează o trăsătură a poporului român din perspectivă theologică şi etnografică. Sântem purtaţi astfel într’o Scară sui-generis ce urcă de la „iubirea de oaspeţi” şi „iubirea de străini,” prin „viaţa în Hristos,” „omenie şi (non)violenţă,” „rănile păcatelor şi frumuseţea cea dintâi” către „omenie şi sfinţenie” – căci „omenia este rezultatul trăirii româneşti a adevărului Evangheliei.”

Gheorghe Racoveanu, scriitor, publicist şi theolog ortodox născut chiar la început de veac 20, în 1900; absolveşte, în perioada interbelică, Facultatea de Theologie şi apoi cea de Filosofie la Bucureşti, devenind mai apoi redactor la „Cuvântul” lui Nae Ionescu şi cofondator împreună cu acesta al revistei theologice „Predania.” După 1944, continuă în exil o susţinută activitate publicistică şi asociativă, curmată doar de moartea sa din 1 mai 1967.

Cu prilejul praznicului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Editura Predania vă dăruieşte această carte în format electronic (PDF) AICI.

Mai multe detalii despre aceasta carte gasiti intr-un articol de-am meu mai vechi AICI.

Sfântul Ioann Scărariul – “Scara”, Editura Predania, 2008

20 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

copertai-scara

Editura Predania continuă seria de surprize editoriale în acest an, venind cu un cadou pentru Sfântul Prasznic al Naşterii Domnului (de altfel mult aşteptat). Astfel, a apărut al doilea volum din colecţia patristică „Izvoarele Orthodoxiei”: Sfântul Ioann Scărariul – „Scara.”

Această vestită scriere ascetică a Sfântului Ioan Sinaitul, adresată iniţial monahilor, a devenit unul dintre cele mai însemnate îndreptare ale Bisericii către dobândirea mântuirii. Numită uneori „Scara dumnezeiescului urcuş,” cartea este împărţită în treizeci de „trepte” şi înfăţişează un tablou al tuturor virtuţilor (faptelor bune), alături de multe pilde şi referinţe istorice, luate îndeosebi din viaţa monahală, ce zugrăvesc aplicarea practică a învăţăturilor. „Scara” a avut o mare înrâurire asupra vieţii multor Sfinţi, printre care Theodor Studitul, Petru Damaschin, Serghie din Radonej, Theofan Zăvorâtul. Între numeroasele traduceri româneşti ale „Scării,” ediţia Mitropolitului Veniamin din 1814 (prima ediţie tipărită în limba română) este o realizare de vârf. Părintele Dumitru Stăniloae socotea că „un merit deosebit al versiunii tipărite de Veniamin Costache este că, pe de-o parte, ea caută să redea textul neparafrazat şi cât mai pur al Scării, pe de alta, că adaugă la sfârşitul fiecărui «Cuvânt» un număr mare de «scolii» care-l explică, şi anume un număr cu mult mai mare decât cele din P. G. După toată probabilitatea, Veniamin Costache a luat aceste scolii din manuscrisele greceşti folosite.”

Sfântul Ioan Scărarul a intrat în Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai la sfârşitul veacului al 6-lea, la şaisprezece ani. După moartea Stareţului său, Cuviosul Martirie, se retrage în pustie, într’un loc numit Thola, unde a vieţuit vreme de 40 de ani. Ajunge vestit pentru marea sa măsură duhovnicească. Spre sfârşitul vieţii, monahii îi cer să primească a fi igumenul Mănăstirii Sinai. În acest răstimp, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea igumenului Ioan al Mănăstirii învecinate Raith. Biserica îl prăznuieşte la 30 Martie şi în Duminica a Patra din Marele Post.

Între numeroasele traduceri româneşti ale vestitei scrieri ascetice a Sfântului Ioan Sinaitul, ediţia Mitropolitului Veniamin din 1814 (prima ediţie tipărită a Scării în limba română) este o realizare de vârf, reprezentând „prima versiune cu un evident caracter ştiinţific” (Oana Panaite, Leastviţa sau Scara Raiului, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007). Mitropolitul Veniamin Costache (1768-1846), îngrijitorul celei dintâi ediţii tipărite a Scării în română, este unul dintre cei mai mari cărturari şi un prolific traducător bisericesc din perioada Şcolii Nemţene, de pe urma căruia ne-au rămas câteva sute de traduceri din Sfinţii Părinţi şi texte liturgice, o bună parte încă nepublicate.

Părintele Dumitru Stăniloae socotea că „un merit deosebit al versiunii tipărite de Veniamin Costache este că, pe de-o parte, ea caută să redea textul neparafrazat şi cât mai pur al Scării, pe de alta, că adaugă la sfârşitul fiecărui «Cuvânt» un număr mare de «scolii» care-l explică, şi anume un număr cu mult mai mare decât cele din P. G. După toată probabilitatea, Veniamin Costache a luat aceste scolii din manuscrisele greceşti folosite” (D. Stăniloae, „Introducere,” în Filocalia, vol. 9).

Traducerea aceasta, aşa cum precizează Veniamin Costache în Prefaţa cărţii, a luat ca text de bază o ediţie greco-latină a textului Scării, probabil cea a iezuitului german Matthäus Raderus (Paris, 1633; text inclus ulterior în P. G., vol. LXXXVIII, col. 634-1210), confruntat însă cu două manuscrise greceşti athonite, ca şi cu unele versiuni neogreceşti.

Deşi citată şi folosită de mulţi autori (e de-ajuns să menţionăm că, în ediţia sa, Păr. D. Stăniloae a preluat masiv din scoliile Scării lui Veniamin Costache), această traducere nu a fost reeditată niciodată, rămânând practic necunoscută cititorului obişnuit, necunoscător de slovă chirilică. Este o traducere deosebit de valoroasă, atât prin exactitatea ei, cât şi prin frumuseţea şi bogăţia limbii româneşti folosite de traducător, prezentând pe alocuri variante ale textului ce nu se află în ediţiile moderne ale Scării.

Deci, precum însuşi Mitropolitul Veniamin îşi îndemna cititorii de acum două veacuri, la fel vă îndemnăm şi noi [Predania], iubiţi cititori:

Cetiţi-o des, şi cu luare aminte, că negreşit ea iaste oarecare toiag Moisaicesc, prin care veţi putea desface marea vieţii aceştiia céii mult învăluite, şi a patimilor celor înviforâtoare, şi fără de primejdie o veţi trece, şi pre Faraon cel gândit, ádecă pre diavolul, întru dânsa îl veţi vedea cufundat, ca şi Israil cel dedemult pre Eghipteni. Ea iaste mannă carea îndulceşte simţirile sufletului ceale amărâte de patimile şi de valurile vieţii aceştiia; liman care izbăveşte pre cei ce scapă la cetirea ei, şi îi slobozeşte de cufundarea în păcatele ceale mult încungiurătoare, şi îi face pre dânşii să înnoate fără de primejdie apele vieţii aceştiia ceale mult turburate; pământ al făgăduinţii, întru care tot sufletul cel iubitoriu de Dumnezeu întrând, poate să-şi secere mănunchele fericirii céii de-a pururea vecuitoare; scara aceaia pre carea o au văzut Iacov cel dedemult, al căriia căpătâiul ajunge până la Ceriu, întru carea Dumnezeu iaste întărit, pre carea Îngerii ádecă să pogoară ca nişte duhuri slujitoare pentru cei ce vor să moştenească mântuirea, iară sufletele ceale ce să mântuesc printr’însa să sue, şi Dumnezeu le priimeaşte, şi întru Împărăţiia sa le sălăşluiaşte; şi sorb ceresc iaste ea, carele poate să tragă pre suflet dintru adâncul păcatelor, precum acela apa din fundul mării, şi să le pue înnaintea lui Dumnezeu curăţite de toate întinăciunile.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Editura Predania at Cidade de Deus.