La intrarea în veşnicie a marelui duhovnic – Cuvântul IPS Teofan la slujba de înmormântare a Părintelui Arhim. Arsenie Papacioc, 21 iulie 2011.

27 Iulie, 2011 § Lasă un comentariu

Parintele Arsenie Papacioc - foto Silviu-Andrei Vladareanu

Despre părintele Arsenie, ca duhovnic, se pot spune nenumărate lucruri. Cred că oricine a trecut prin chilia Părintelui poate da mărturie, înainte de toate, despre uşurarea de povară pe care o simţea după o întâlnire chiar şi de numai câteva minute cu Părintele. Sufletul parcă zbura!

Încerc să dau mărturie aici doar de trei lucruri: starea de prezenţă pe care el o cerea şi o dădea ca un canon fiecăruia, starea de mărturisitor al dreptei credinţe şi starea de receptivitate a durerilor aşezate în inima Părintelui faţă de toţi cei care au trecut prin chilia Cuvioşiei Sale.

„Dumnezeu nu iubeşte plângăcioşii”, „Dumnezeu îi are în braţe doar pe luptători”, spunea Părintele adesea celor care se apropiau de dânsul cu inima zdrobită. El îi îndemna ca pe lângă cruce să aibă şi sabia, ca pe lângă metanii să aibă şi curajul mărturisitor, căci mare este smerenia – ea te duce la Dumnezeu şi măsoară starea ta duhovnicească -, dar mare este şi curajul mărturisitor. Puterea smereniei, împreună cu puterea mărturisirii, îl îmbracă pe om în puterea Crucii, în puterea biruinţei şi a Învierii. Această stare de luptător Părintele o aşeza la inima fiecăruia pentru că, spunea el: „Dumnezeu te-a creat, Dumnezeu te-a renăscut prin sângele Său şi Dumnezeu te mântuieşte în fiecare clipă. Fii, aşadar, luptător!”.

Părintele dădea un canon celor care treceau prin faţa Cuvioşiei Sale, iar canonul acesta era: prezenţă în faţa lui Dumnezeu, pentru că El te-a creat; prezenţă în faţa aproapelui, pentru că eşti destinat să-l iubeşti şi să te rogi pentru el; prezenţă în faţa lumii, pentru că eşti chemat să porţi lumea întreagă în rugăciunile tale către Dumnezeu; prezenţă în faţa propriei tale conştiinţe, pentru că nu trebuie să fie niciodată adormită.

Dorea Părintele – şi cu voia Celui de Sus a reuşit – să fie viu în adevăratul sens al cuvântului, să alunge moartea din chipul lui şi din chipul celor care-şi plecau genunchii în faţa sa. „Dumnezeu, spunea marele duhovnic, mântuieşte doar pe cei vii, pe cei care pulsează de viaţă, pe cei care trăiesc cu adevărat în fiecare clipă, pe cei care dăruiesc viaţă celor din jurul lor”.

Părintele Arsenie a manifestat receptivitate faţă de durerile oamenilor. Ne putem întreba: de ce atât de mulţi şi-au îndreptat atenţia spre chilia Părintelui de-a lungul celor 35 de ani: la Techirghiol sau cât a zăbovit în Mănăstirea „Dintr-un Lemn” din Vâlcea ori în celelalte mănăstiri din Moldova, din Oltenia, din Muntenia? De ce oare? Pentru că oamenii simţeau povara păcatelor, a necredinţei, a disperării pe umerii sufletelor lor. Veneau la chilia lui, aşezându-şi sufletele lor în mâinile Părintelui, iar el avea darul să-ţi ia sufletul, să-l atingă de sufletul său şi pe amândouă să le aducă înaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, mulţime de arhierei, de stareţi şi stareţe, de preoţi de parohie, demnitari, intelectuali, oameni cu stare sau simpli credincioşi, într-un convoi neîntrerupt, ca o cascadă care curgea valuri, valuri, s-au îndreptat spre chilia Părintelui ca să-şi uşureze sufletul. Părintele ştia un lucru: că trebuie să fie următor Apostolului Pavel, precum Apostolul însuşi a fost următor lui Hristos, Care a spus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Părintele Arsenie a fost un următor al lui Hristos. A luat asupra sa povara lumii, pentru că avea pecetea lui Hristos aşezată pe sufletul lui, pecete care – după mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog – înseamnă să preiei păcatele altora şi să le consideri ca fiind ale tale şi să plângi pentru ele ca şi cum ar fi propriile tale păcate, dându-ţi chiar sufletul pentru aproapele. Astfel dobândeşti pecetea lui Hristos în chipul tău.

Dumnezeu l-a chemat la sine pe Părintele Arsenie. Ne întrebăm astăzi: cum de a fost cu putinţă ca o floare atât de frumoasă să odrăslească pe pământul nostru? Cum s-a putut naşte şi creşte un bărbat atât de puternic? Doar mila lui Dumnezeu cunoaşte adâncul acestei taine. Noi ştim că a avut o familie binecuvântată. A avut cei şapte ani de acasă. L-a binecuvântat Dumnezeu să trăiască în strălucita perioadă interbelică, să-şi asume atunci responsabilităţi administrative în viaţa ţării. Prin suferinţă a fost trezit, prin cei 14 ani de închisoare: înainte de venirea comuniştilor la putere şi după aceasta. Şi apoi Dumnezeu – şi aici poate găsim frânturi de răspuns la întrebarea de ce a fost atât de mare acest bărbat – a rânduit ca, mergând la Slatina, să-l întâlnească pe Părintele Cleopa; mergând la Sihăstria, să-l întâlnească pe Părintele Petroniu Tănase; vieţuind la Antim, să cunoască bunătatea Părintelui Sofian; trăind la „Dintr-un Lemn”, să-l cunoască pe marele întru simplitate şi întru sfinţenie, Părintele Teofil Bădoiu. A legat o prietenie mare cu Părintele Gavriil Stoica de la Zamfira. I-a cunoscut la Aiud pe Valeriu Gafencu, pe Ioan Ianolide, pe Mircea Vulcănescu, pe Nichifor Crainic, pe Părintele Benedict Ghiuş, pe Părintele Iustin Pârvu şi pe alţii asemenea lor.

Dumnezeu l-a dăruit neamului românesc pentru a-l ajuta pe acesta să trăiască clipe de adevăr, căci unde este Adevărul – spunea Părintele în urmă cu trei ani – acolo este Biserica; şi Biserica este acolo unde este Adevărul.

Părintele a plecat la cer. Mulţi se întristează. El însă se bucură, căci s-a împlinit cuvântul pe care l-a rostit cu certitudine în inima sa: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule” (Psalm 41, 1). Aproape o sută de ani a aşteptat clipa aceasta, şi anume să intre în cămara de nuntă, în lumina cea neînserată, să şadă la masa Cinei celei de Taină. Şi aceasta nu doar pentru două ore, ci pentru veşnicie.

Acum, în zările Împărăţiei îi are alături: pe Patriarhul Justinian, care i-a fost ocrotitor, pe Patriarhul Teoctist, care a fost ajutat în clipe de cumpănă prin rugăciunea, sfatul şi binecuvântarea Părintelui; pe marele mitropolit Bartolomeu, cel care i-a fost foarte mulţi ani fiu duhovnicesc, plecat ca un înaintemergător; pe Părintele Petroniu Tănase, un alt înainte mergător. Spunea un Părinte de la Muntele Athos: „bătrânii cheamă bătrânii în Împărăţia Cerurilor”.

Nouă nu ne mai rămâne decât să rostim o rugăciune: „Îţi mulţumim, Doamne, că ni l-ai dăruit atâta vreme! Ai milă de noi, Doamne, şi de astăzi înainte cu harul şi cu iubirea Ta de oameni! Amin!

† Veşnică să-i fie pomenirea!

sursa: Ziarul Lumina – editia de Moldova

Anunțuri

IPS Teofan: Adevăratul creştin este iubitor de vrăjmaşi

20 Iunie, 2011 § Lasă un comentariu

În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte neatinse, şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă… Vrem să facem toate aceste lucruri – lucruri bune în sine – şi dacă nu le realizăm ne supărăm nespus, ne pierdem liniştea şi, de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu, că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol adânc în sufletul nostru, şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce? Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie: „Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 44, 46-48).

Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21). Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească. Dreptatea omenească înseamnă: „ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac bine, mă loveşti, te lovesc”. Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască. Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă, Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat”. O bucurie imensă are omul când se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu. Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi. Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient, inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit.

În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi, şi, prin aceasta, un simţ al realităţii poate îl dobândim. Puţină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile.

Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri”.

Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa.

sursa: Ziarul Lumina – Editia de Moldova

IPS Teofan – Cuvânt de învățătură la Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh (video)

11 Iunie, 2011 § 1 comentariu

sursa: portalul Doxologia

SFINTELE PAŞTI – PUTEREA ÎNVIERII MORŢILOR. Scrisoare pastorală a IPS Teofan la sărbătoarea Învierii Domnului (text & video)

24 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

 

† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi
ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit –
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice”(1)

Fraţi creştini, surori creştine,

HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Acestea sunt cuvintele pe care le rostim de nenumărate ori în noaptea Sfintelor Paşti şi în toate zilele până la Înălţare. Repetarea acestor cuvinte implică răspunsul la frământarea esenţială, conştientizată sau nu, care macină sufletul şi mintea omenească, cea legată de moarte şi de viaţa veşnică: De ce murim?, Ce se întâmplă după moarte?, Care este rostul vieţii?, De ce ne dispar prietenii şi cunoscuţii?
De aceea, în aceastănoapte de lumină se cuvine să medităm la taina Învierii lui Hristos, să medităm la moartea noastră, să medităm la morţii noştri, să medităm la viaţă.

Dintotdeauna, omul a fost preocupat de moarte; s-a înfricoşat de ea, a fugit de ea, a căutat tot felul de formule pentru a o depăşi. De obicei, în faţa morţii semenilor, omul are acum, precum altădată, sentimentul dispariţiei definitive. Concepţia care a dominat lumea în vechime este descrisăde Solomon, cu mii de ani în urmă, în aceste cuvinte: În ochii celor fărăde minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd (2). Nenorocire, prăpăd sunt cuvinte care defineau altădată, ca şi acum, moartea proprie sau a celor din jur. În pofida acestei atitudini, o licărire de speranţăse ivea încădin timpurile vechi: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele… Ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii (3).

Cu toate aceste îndemnuri spre nădejdea în nemurire, oamenii timpurilor de dinainte de Hristos erau dominaţi de concepţia că după moarte nu mai există nimic. Golul, tăcerea, întunericul, nemişcarea, nefiinţa erau termenii care defineau trecerea omului prin moarte. Chiar şi între evrei, pe vremea Mântuitorului, erau unii care nu credeau în înviere (4).

Într-o lume astfel dominată de moarte, coboară la plinirea vremii (5) Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi. Hristos-Dumnezeu ia chip de om, trăieşte printre oameni, poartă povara păcatelor lor, primind răstignirea drept răsplată. Mort pe cruce, Hristos Domnul este pus în mormânt, dar a treia zi mormântul este găsit gol. Hristos înviază din morţi, este văzut de oameni, vorbeşte cu ei, cinează cu ei, se bucură împreună cu ei. Istoria omenirii intră într-o altă fază a desfăşurării ei. Prin moartea lui Hristos, moartea este desfiinţată în realitatea ei distrugătoare şi, prin Învierea Lui, oamenii primesc darul nemuririi.

Iubiţi credincioşi,

În noaptea Sfintelor Paşti, noi, creştinii, suntem chemaţi să pătrundem adânc în taina acelui mormânt găsit gol a treia zi după moartea lui Hristos, în taina a ceea ce s-a petrecut atunci pentru viaţa lumii, pentru viaţa fiecărei fiinţe umane, pentru existenţa universului.

Îndrăzniţi, pământenilor!, Îndrăzniţi, muritorilor! (6) Sunt cuvinte prin care Biserica ne cheamă să îndrăznim a cunoaşte, a recunoaşte, a primi adevărul că moartea a fost golită de conţinutul ei distrugător prin moartea şi Învierea lui Hristos. Imnele rostite la sfintele slujbe în aceste zile dau mărturie în acest sens: Puterea morţii şi stricăciunea ai stricat-o cu moartea Ta cea de viaţă aducătoare, Stăpâne, şi tuturor ai izvorât viaţa veşnică şi oamenilor celor muritori înviere le-ai dăruit (7); Hristos, Mântuitorul nostru, (…) stăpânirea morţii a zdrobit (8), prin moartea Sa, împărăţia morţii a surpat (9) şi ne-a scos pe noi din întuneric şi din umbra morţii (10).

Recunoaştem în aceste cuvinte mărturisirea adevărului că Învierea lui Hristos are drept scop învierea omului. Învierea lui Hristos este învierea omului. Un teolog ortodox al zilelor noastre afirmă că Învierea Domnului fără învierea omului, fără abolirea morţii ar fi un adevăr incomplet (…) fără nici o legătură cu peripeţia existenţială a fiecărui om, cu viaţa şi cu moartea lui (11). De aceea, taina morţii şi a Învierii lui Hristos o trăieşte Biserica drept mod şi cale care fac pe fiecare om părtaş al vieţii dumnezeieşti, al nemuririi şi al nestricăciunii (12): modul de existenţă al lui Hristos devine modul vieţii (13) pentru tot omul care se deschide spre revărsarea în el a tainei morţii şi Învierii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.

Pentru a înţelege moartea noastră şi a celor din jur în adevărata sa semnificaţie şi a o accepta fără căderea în disperare, Biserica ne aşază în faţă moartea şi Învierea lui Hristos. Din Crucea Răstignirii şi din mormântul Învierii izvorăsc înţelegerea sensului morţii noastre şi puterea învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel explică legătura dintre moartea şi Învierea lui Hristos, pe de o parte, şi moartea şi învierea noastră, pe de altă parte. Dacă Hristos a înviat, înviază şi cei ce L-au primit pe El în viaţa lor: Dacă am murit împreună cu Hristos, spune Sfântul Pavel, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi (14). DacăHristos n-a înviat, nici morţii nu înviază (15). În acest caz, totul este zadarnic. Zadarnică ne este viaţa, zadarnică ne este trecerea prin moarte, zadarnică este şi credinţa noastră: Dar acum, continuă Apos-tolul neamurilor, Hristos a înviat din morţi fiind începătură(a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (16).

Dreptmăritori creştini,

Acum aproape două milenii au avut loc moartea şi Învierea lui Hristos. Din acel moment, oamenii au avut posibilitatea să înţeleagă cu adevărat rostul vieţii şi al morţii, rostul existenţei pe pământ şi a ceea ce se întâmplă după moarte. O parte a umanităţii s-a lăsat cuprinsă de adevărul Învierii lui Hristos, o altă parte a contestat şi contestă acest adevăr.

Este de datoria noastră, a celor născuţi şi crescuţi sau convertiţi la credinţa dreptslăvitoare în moartea şi Învierea lui Hristos, să căutăm a ne altoi continuu pe tulpina numită Hristos pentru a fi părtaşi şi ai Învierii Lui (17). Din martori şi trăitori în propria noastră viaţă ai morţii şi Învierii lui Hristos, suntem chemaţi să mărturisim acest adevăr către cei de aproape şi către cei de departe. Cuvântul îngerului rostit femeilor purtătoare de mir aflate lângă mormântul de unde înviase Hristos săfie cuvântul nostru adresat lumii: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Alergaţi şi vestiţi lumii căa înviat Domnul, omorând moartea, căeste Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omenesc (18).

Omenirea are nevoie imensă de martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos pentru a nu se lăsa stăpânită de duhul morţii, care se impregnează tot mai mult în mintea şi inima oamenilor.

Să fim, aşadar, oameni ai Învierii, fii şi fiice ai Învierii. Taina Învierii lui Hristos săne cuprindă fiinţa lăuntrică şi, de aici, lumea să fie pătrunsă de biruinţa lui Hristos asupra morţii şi întunericului.

Cum putem face aceasta? Acceptându-L pe Hristos în viaţa noastrăşi înrădăcinându-ne noi pe viaţa Lui. Prin rugăciune, prin participarea la Sfintele Taine, viaţa lui Hristos devine viaţa noastrăşi viaţa noastră devine viaţa Lui. Prin post şi prin metanii întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii (19). Prin iubirea de vrăjmaşi, prin iertare şi smerenie, mintea, inima şi sufletul nostru devin locaşuri ale Duhului Sfânt. Prin fapte de milostenie preluăm asupra noastră suferinţa semenilor, fiind următori lui Hristos Care a luat asupra Sa suferinţa întregului neam omenesc.

Suntem fii şi fiice ai Învierii şi prin păstrarea legăturii, prin rugăciune şi milostenie, cu cei plecaţi dintre noi. Precum Domnul Hristos a coborât la iad între cei morţi la Învierea Sa, tot astfel suntem chemaţi să mergem la mormintele cunoscuţilor spre a le vesti nădejdea Învierii, rugându-ne pentru odihna sufletelor lor. Să nu-i uităm pe eroii neamului, pe cei morţi în închisori, pe cei doborâţi de furia cutremurelor sau a revărsărilor de ape. Suferinţa lumii să fie suferinţa noastră, căci numai aşa ne asemănăm cu Hristos în moartea Lui pentru a fi părtaşi ai Învierii Lui.

Aşezându-vă la inimă aceste gânduri, rog pe Dumnezeu să vă înveşmânteze viaţa cu multă lumină, să vă dăruiască pace în suflet, să vă ocrotească familia, pruncii, ogorul şi tot ce vă este drag. Iubirea faţă de toţi să vă umple de înviere, deoarece cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte, iar noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi (20), după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.

Bucuraţi-vă întru Domnul! Răspândiţi bunătate în jur! Fiţi purtători de înviere! Mărturisiţi tuturor că Hristos a înviat!

Al vostru părinte şi frate către Dumnezeu rugător,

† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice
1. Cântarea a VII-a, 3 de la Canonul Utreniei din noaptea Învierii.
2. Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 2-3.
3. Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 1.3-7.
4. Matei 22, 23; Marcu 12, 18; Luca 20, 27; Fapte 23, 8.
5. Galateni 4, 4.
6. Cântarea a VI-a – Canonul Mironosiţelor 2, 3 de la Canonul Utreniei din Duminica a treia dupăPaşti.
7. Stihira I la Stihoavna Utreniei, glasul al doilea.
8. Stihira a II-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din Duminica Învierii.
9. Stihira a III-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din ziua de Miercuri a Săptămânii Luminate.
10. Stihira a VI-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia Duminicii a treia dupăPaşti.
11. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 137.
12. Ibidem.
13. Ibidem, p. 143.
14. 2 Timotei 2, 11-13.
15. Cf. 1 Corinteni 15, 16.
16. 1 Corinteni 15, 20-22.
17. Romani 6, 5.
18. Ipacoi, glasul al 4-lea, Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti.
19. Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 123.
20. 1 Ioan 3, 14.

sursa: Portalul Doxologia (video) & mmb.ro (text)

Slava Domnului! Afisele despre homosexualitate, date jos de pe panourile din Iasi

21 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

Afisele care promovau sexualitatea prin intermediul imaginii unui bebelus au fost retrase ieri, 21 aprilie, de pe panourile publicitare din Iasi. Asta dupa ce la inceputul acestei saptamini in zona centrala a Iasului au fost montate afise care ilustrau un bebelus avind legata la mina eticheta „homosexual”, alaturi de care era scris textul „orientarea sexuala  nu este o alegere, nu este boala”.

Tot ieri, Mitropolia Moldovei si Bucovinei a reactionat impotriva acestei campanii trimitan un comunicat de presa.

Având în vedere faptul că în municipiul Iași, într-o zonă intens circulată, s-a afișat, pe un panou publicitar, o imagine cu un copil având de mână eticheta ”homosexual”, alături de care este textul ”orientarea sexuală / nu este o alegere / nu este boală”, aducem la cunoștința opiniei publice următoarele:

Este regretabil ca într-un loc public să fie expus un astfel de panou, întâmplător sau nu, chiar în perioada în care creștinii ortodocși (majoritari în municipiul Iași) se pregătesc să serbeze Sfintele Paști.

Homosexualitatea (ca și alte devieri în comportamentul sexual) nu reprezintă o orientare înnăscută, cum sugerează panoul respectiv, existând și studii ale unor specialiști care combat această idee.

Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, condamnă în mod clar și fără echivoc orice fel de comportament sexual deviant. În cartea Leviticului, Dumnezeu le spune fiilor lui Israel ”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (capitolul 18, versetul 22). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ”Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).

Este evident, așadar, că pentru un creștin (dar și pentru alte religii monoteiste) homosexualitatea este un păcat. Cei care au căzut într-o astfel de patimă au însă șansa de a se ridica, prin pocăință și spovedanie, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea lor, condamnând însă cu fermitate păcatul, indiferent de contextul social sau de ideile care sunt la modă la un anumit moment.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

sursa: Ziarul de Iasi & mmb.ro

Concertul corului Byzantion – „Lumina Crucii“, la Catedrala mitropolitană din Iaşi (foto/audio/video)

19 Aprilie, 2011 § 3 comentarii

Corul „Byzantion” din Iaşi a susţinut sâmbătă, 16 aprilie, la Catedrala mitropolitană din Iaşi concertul de muzică bizantină „Lumina Crucii”.

În cadrul evenimentului, Corul „Byzantion” şi câţiva elevi ai Colegiului Naţional de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, sub bagheta prep. univ. Adrian Sîrbu, au susţinut un repertoriu care a cuprins tropare, stihiri din Triod, pericope evanghelice, catavasii, fragmente din Prohodul Domnului, Heruvicul din Sâmbăta Patimilor, „Să tacă tot trupul”, dar şi Binecuvântările Învierii. Manifestarea a fost moderată de Andrei Fermeşanu şi a avut sprijinul Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a şi participat la eveniment, precum şi alţi invitaţi, alături de un public numeros.

La finalul concertului, Înalt Preasfinţitul Teofan a adresat un cuvânt de învăţătură în care a apreciat faptul că prin cântările înălţate la acest concert credincioşii vor fi ajutaţi să înţeleagă deniile din Săptămâna Patimilor. „Prin slujba Deniei, creştinul este ajutat să înţeleagă de ce Dumnezeu a coborât pe pământ, de ce a trăit printre oameni, de ce a fost răstignit. În faţa acestor adevăruri cutremurătoare „să tacă tot trupul omenesc”, după cum spune Heruvicul Sfintei Liturghii din Sâmbăta Mare. În această seară a fost condensată întreaga ambianţă a Săptămânii Mari prin spendoarea Catedralei mitropolitane, prin lumânările purtate în mâini de prunci, prin inima dumneavoastră receptivă care doreşte să se umple de harul şi binecuvântarea săptămânii care urmează şi, mai ales, prin cântările înălţate de Corul „Byzantion”. Cântările din această seară ne-au ajutat să mergem la Ierusalim şi în Betania, să urcăm pe Golgota şi ne-au lăsat în faţa mormântului în care trupul Domnului Hristos a fost aşezat. După ce vor trece câteva zeci de ceasuri, vom găsi mormântul gol, care va deveni Lumina răsărită în Ierusalim ce S-a răspândit până la marginile lumii. Suntem aici în această seară (n.r. sâmbătă seara) în numele momântului gol. Pentru acest mormânt gol omul posteşte, se roagă şi se jertfeşte”, a spus IPS Teofan, care a mulţumit celor care s-au ostenit în organizarea concertului „Lumina Crucii”. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a oferit Crucea Moldavă părintelui conf. dr. Florin Bucescu, la împlinirea a 60 de ani de când slujeşte muzica bisericească. Înalt Preasfinţitul Teofan i-a mulţumit părintelui Florin Bucescu pentru toată osteneala pe care a depus-o în calitate de profesor ce a format multe generaţii de elevi seminarişti şi studenţi. Corul „Byzantion”, care are în componenţă mulţi dintre foştii elevi ai părintelui profesor Florin Bucescu, i-a cântat cu emoţie „Vrednic este”.

Concertul Corului „Byzantion” de acum două zile a fost o punere în aplicare a experienţelor pe care formaţia de muzică bizantină le-a dobândit la festivalurile unde a fost invitată, în Europa, în bisericile din Sfântul Munte Athos, sau în parohiile din Grecia. „Ne-am gândit să creăm un sincretism între sunet şi partea vizuală: veşmintele copilaşilor, lumânările şi luminile. Copiii din această seară au fost acei „canonari” pe care îi întâlnim de obicei în bisericile greceşti, cu o moştenire care vine din Constantinopol de la Patriarhia Ecumenică”, a afirmat prep. univ. Adrian Sîrbu, care a continuat să explice că în momentul în care a fost ales repertoriul s-a ţinut seama de mai multe criterii. „Cântările pe care le-am ales au trebuit să aibă o anumită autenticitate, să aparţină unor compozitori cunoscuţi, pe cât se poate de naţionalitate română. Am avut cântări care merg până în sec. al XVIII-lea, cum ar fi Catavasiile Floriilor, o melodie originală românească, după cum afirmă Sebastian Barbu Bucur în lucrarea sa de doctorat, care nu se mai întâlneşte la celelalte popoare ortodoxe. A trebuit să ţinem cont de cronologia evenimentelor, de un anumit traseu al lui Hristos. Am început cu cântări specifice începutului Postului Mare, apoi am continuat cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi am terminat cu Prohodul Domnului”, a precizat prep. univ. Adrian Sîrbu, care a apreciat faptul că evenimentul care a avut loc în Catedrala mitropolitană din Iaşi este rodul unei munci în echipă. „Aici mă refer la părinţii copiilor care ne-au acompaniat şi care sunt membri ai Corului de Stat Moldova Iaşi sau cadre didactice. Trebuie să menţionez sprijinul pe care ni l-a acordat domnul Bogdan Ursuleanu din Bucureşti, care a asigurat în mod gratuit partea tehnică (lumini, sunet şi video). Nu pot să uit ajutorul pe care l-au oferit profesorii mei de la Conservatorul din Iaşi şi reprezentanţii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei”, a adăugat Adrian Sîrbu.

Înregistrarea unei părţi a concertului

sursa: Ziarul Lumina – Ediţia de Moldova

IPS Teofan – Predica la Duminca Floriilor 2011 (video)

17 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

Înalt Preasfinţitul Teofan a fost prezent ieri în cartierul ieşean Tătăraşi, unde a slujit Sfânta Liturghie în Biserica „Intrarea Domnului în Ierusalim”. Lucrările la sfântul lăcaş, singurul din Iaşi cu acest hram, se apropie de final, iar anul viitor va fi sfinţit.

sursa: Portalul Doxologia

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with IPS Teofan at Cidade de Deus.