Interviu cu teologul francez Jean-Claude Larchet – „Fără Hristos spiritualitatea nu este decât o iluzie”

12 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

Cunoscut autor de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului patristic, devenind ortodox la 21 de ani. Invitat la numeroase conferinţe, congrese de teologie şi dezbateri pe teme religioase, teologul francez dă mărturie despre valorile Ortodoxiei.

Scrierile sale se concentrează asupra redescoperirii Tradiţiei Bisericii, ca fundament al existenţei omului contemporan. A scris asiduu despre suferinţa omului, venind inspirat în întâmpinarea problemelor esenţiale în mentalitatea omului de astăzi: de ce există suferinţă? Ce atitudine să avem în faţa bolii şi a morţii? Cum ne putem vindeca de o boală psihică? Să amintim doar câteva titluri: Terapeutica bolilor spirituale, Teologia bolii, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, Terapeutica bolilor mintale, Despre iubirea creştină.

Citind cărţile sale, avem şansa de a descoperi o gândire ortodoxă ancorată solid în teologia Bisericii, o viziune realist mărturisitoare a lui Hristos, astăzi.

Ca un iubitor al gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar şi ca un bun cunoscător al operei acestuia, Jean-Claude Larchet a colaborat la editarea operei Sfântului Maxim Mărturisitorul în limba franceză, alcătuind studii introductive bine documentate, cu o argumentaţie pe cât de coerentă şi profundă, pe atât de accesibilă. Şi-a dezvoltat viziunea teologică la umbra gândirii marilor Părinţi şi teologi mai vechi sau mai noi ai Bisericii.

Doctor în filosofie şi teologie în cadrul Universităţii din Strasbourg, autor a peste optsprezece cărţi de teologie, publicate la edituri de prestigiu şi traduse deja în multe limbi, şi a numeroase studii de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet a devenit un nume de referinţă între teologii ortodocşi contemporani. Teologul francez propune în interviul de faţă un demers echilibrat, bazat pe Revelaţia biblică şi Tradiţia Bisericii, într-un limbaj actual. Secretul său tocmai acesta pare să fie: cunoaşterea rodeşte cu adevărat numai dacă se raportează la Hristos, hrănindu-se din experienţa duhovnicească a Bisericii. Păşind astfel, provocările şi problemele vremii noastre primesc răspuns, întărindu-ne.

Cum aţi ajuns să cunoaşteţi Ortodoxia?

Este deja ceva petrecut cu mulţi ani în urmă, pentru că acum am puţin peste 60 de ani şi am devenit ortodox când aveam 21 de ani. Descoperirea Ortodoxiei s-a făcut prin intermediul Sfinţilor Părinţi, pe care i-am aflat mai întâi în timpul studiilor mele universitare de filosofie, începând cu Sfântul Dionisie Areopagitul, despre care trebuia să alcătuiesc o lucrare la sfârşitul cursurilor de filosofie. Studiind pe Sfântul Dionisie, am fost obligat să citesc şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, în special pe Capadocieni. Am fost, de asemenea, pus în situaţia de a consulta comentatorii Sfinţilor Părinţi. În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Dionisie, comentatorul cel mai avizat, mai competent la acea vreme mi s-a părut Vladimir Lossky. Se înţelege că pe-atunci eram un catolic practicant. Citind pe Sfinţii Părinţi şi pe comentatorii lor ortodocşi, am constatat că de fapt exista un decalaj între catolicism şi modul în care Sfinţii Părinţi exprimau şi trăiau credinţa. Mi-am dat seama că, din contră, în Biserica Ortodoxă, pe cât îmi puteam da seama din operele comentatorilor ortodocşi, exista o apropiere între ei. Găseam o continuitate între Ortodoxie şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi, de asemenea, o continuitate între teologi ortodocşi, Părinţi, şi Biserica primară, aşa cum fusese întemeiată de Hristos şi de Apostolii Săi.

Mi-am dat seama de decalajul existent între catolicism şi acest creştinism oriental apropiat de Biserica primară care mi se revela. Am simţit nevoia de a deveni ortodox ca o împlinire a ceea ce trăiam în catolicism. Am realizat că în Biserica Catolică s-au păstrat o serie de elemente ale creştinismului primar, dar existau diferite erori şi devieri, care nu se regăseau în Biserica Ortodoxă. De aici am început să cunosc mai îndeaproape Biserica Ortodoxă. Am simţit nevoia de a intra în sânul ei, concepând-o ca pe Biserica ce a păstrat plenitudinea vieţii creştine şi, de asemenea, plinătatea harului.

În acea vreme, apropierea de Ortodoxie a fost pentru dumneavoastră un demers teoretic sau ceva practic prin întâlnirea cu diferiţi teologi, sau simpli creştini ortodocşi?

La început a fost o apropiere intelectuală, care în acelaşi timp ţinea de experiere. Mi-am dat seama foarte bine că Sfinţii Părinţi nu erau simpli filosofi sau teoreticieni, ci că exista în teologia lor o legătură deosebit de vie cu viaţa spirituală. Teologia lor exprima viaţa spirituală. În ceea ce mă priveşte, eram foarte interesat de anumite aspecte ale spiritualităţii orientale pe când eram catolic: isihasmul, rugăciunea lui Iisus, şi înţelegeam că această rugăciune nu putea fi practicată decât în cadrul spiritualităţii ortodoxe. Aşadar, ambele laturi, teoretică şi practică, m-au călăuzit definitiv către Biserica Ortodoxă.

Astăzi se vorbeşte mult de spiritualitate. Cum aţi defini-o?

Da, într-adevăr, se vorbeşte mult despre spiritualitate, şi ea atrage mulţi oameni, dar există pericolul unei spiritualităţi fără Dumnezeu şi, cu atât mai rău, lipsite de Hristos şi de Duhul Sfânt. Mulţi occidentali sunt atraşi de ceea ce numim spiritualism, o spiritualitate generală, care nu angajează prin nimic viaţa personală, care nu implică nici o credinţă în Cel care pentru noi, creştinii, constituie singurul fundament posibil al vieţii duhovniceşti, adică Hristos. Viaţa duhovnicească este viaţa în Hristos, în care primim harul Duhului Sfânt, care ne conduce la Tatăl. Dimensiunea trinitară a spiritualităţii este singura condiţie a unei spiritualităţi autentice. Se zice uneori că la sfârşitul lumii, Antihristul va veni să propună oamenilor o spiritualitate care îi va seduce pe toţi, însă propriu acestei spiritualităţi va fi lipsa lui Hristos. Este foarte important de subliniat că în zilele noastre nu există spiritualitate autentică care să permită unirea omului cu Dumnezeu în afară de spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt. Orice spiritualitate care atrage pe om prin aspiraţii pozitive, dar în afara lui Hristos şi a Duhului Sfânt, este o iluzie.

Care este specificul spiritualităţii ortodoxe?

Spre deosebire de celelalte confesiuni creştine, specificul acestei spiritualităţi constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârşim zilnic este chemat să-şi afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat şi să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.

Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înşine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existenţă pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esenţial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.

Cum spune Sfântul Apostol Pavel, noi răscumpărăm vremea şi fiecare secundă devine pentru noi ceva care este chemat să joace un rol în mântuirea noastră. Noi suntem chemaţi să trăim în Hristos, prin care noi suntem chemaţi să fim răscumpăraţi şi îndumnezeiţi.

Care este rolul Filocaliei în spiritualitatea ortodoxă? Mai este preocupat omul contemporan de literatura filocalică? Cum mai putem trăi astăzi experienţa Sfinţilor Părinţi?

Cred că Sfinţii Părinţi au o valoare ce dăinuie. Suntem tentaţi uneori să credem că, din cauza faptului că Părinţii Bisericii s-au exprimat într-un anumit context social, istoric, ei şi-au pierdut însemnătatea pentru omul contemporan. Cred că Sfinţii Părinţi au o dimensiune universală pentru că, deşi au fost oamenii unei anumite epoci, opera lor nu rămâne sub vremi. Ei au fost pătrunşi de Evanghelie, care este cuvântul lui Hristos, Care este ieri şi azi şi în veac acelaşi. Părinţii Bisericii au avut dintotdeauna o legătură cu timpul în care au trăit. Au căutat moduri de exprimare care răspundeau problemelor epocii lor, lucru pe care ar trebui să-l îndeplinim şi noi astăzi, în calitate de creştini. Regăsim la Sfinţii Părinţi o ancorare atemporală în Evanghelie, aceasta nefiind o raportare istorică, pentru că Evanghelia nu reprezintă ceva din trecut, ci o realitate pe care ei o trăiau în mod profund. Părinţii Bisericii rămân permanent actuali; gândirea lor nu este o teorie, ci constituie expresia unei experienţe vii. Această experienţă vie a lui Hristos este una întotdeauna actuală, pentru că este reînnoită permanent. Sfântul Irineu de Lyon spune că Sfântul Duh este tinereţea veşnică, adică un izvor de tinereţe eternă. Cred că problema vechimii modei, a modernităţii nu are sens în raport cu credinţa noastră. Este adevărat că noi trebuie să trăim întotdeauna în contemporaneitate, că epoca noastră nu seamănă cu alta, dar este tot atât de adevărat că, în pofida diferenţei epocilor şi a diverselor condiţii sociale, putem identifica şi un element comun; este ceea ce numim kerygma, conţinutul fundamental al mesajului creştin, care rămâne mereu acelaşi, şi pe care trebuie atât să îl păstrăm cu ajutorul Sfintei Tradiţii, cât să-l şi actualizăm cu precădere în lucrarea noastră misionară, care constă în părtăşia cu ceilalţi a darurilor primite de la Dumnezeu.

Studiul spiritualităţii ortodoxe este pus suficient în evidenţă în cadrul învăţământului teologic universitar?

Este important, după părerea mea, ca teologia să se concentreze asupra cercetării Tradiţiei, în particular asupra Sinoadelor Ecumenice şi asupra învăţăturii Părinţilor. Cred că pentru Ortodoxie, teologia presupune o capacitate de adaptare la discursul epocii căreia i se adresează. Ortodoxia nu foloseşte un vocabular invariabil, şi acest lucru l-am putut observa în decursul istoriei, când deseori a trebuit să descoperim noi moduri de exprimare, atât în răspunsul contra diferitelor erezii, cât şi în adaptarea mesajului creştin la popoare cu alte mentalităţi. Cred totuşi că teologia nu are o funcţie fundamentală de a inova. Nu avem aceeaşi mentalitate ca teologia catolică, unde teologul este liber să creeze, să inoveze după bunul plac, potrivit imaginaţiei şi raţiunii sale. Teologia ortodoxă este tributară Tradiţiei, care nu constituie o povară, o constrângere, ci este o garanţie a gândirii şi exprimării continuităţii învăţăturii apostolice, la fel ca şi a cuvântului lui Hristos.

Ancorarea în Scriptură este fundamentală, ca de altfel ancorarea în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi cea patristică. Părintele George Florovsky spunea că există trei fundamente ale Tradiţiei: Scriptura, Sinoadele şi Sfinţii Părinţi. Este important pentru teologie să studiem istoria Bisericii, în special istoria Sinoadelor Ecumenice şi operele Sfinţilor Părinţi.

De asemenea, este capital să ne situăm în continuitatea învăţăturilor lor; acest fapt constituie esenţa Tradiţiei. Aş spune că, în cazul ţărilor ortodoxe, este la fel de important a dobândi o anumită metodă academică, ştiinţifică în studiul Părinţilor, al istoriei Bisericii, cu scopul de a da rezultatului cercetării noastre o bază care poate fi considerată solidă.

În acelaşi timp, în Biserica Ortodoxă, teologia nu a fost niciodată o simplă teorie. Dintotdeauna teologia a avut o legătură strânsă cu viaţa spirituală. Aceasta este şi o preocupare a Părintelui Patriarh Daniel, care, în timpul studiilor sale în Franţa, a consacrat teza sa în teologie legăturii dintre teologie şi spiritualitate. Teologia nu trebuie să fie doar o prelungire a vieţii spirituale, ea trebuie să aibă baza, fundamentul în viaţa spirituală.

Ceea ce Occidentul înţelege prin termenul de teologie nu se regăseşte în Ortodoxie, pentru care teologia înseamnă vederea lui Dumnezeu, lucru aflat în strânsă legătură cu rugăciunea, potrivit cuvântului lui Evagrie Ponticul, care spune: „Teolog este cel care se roagă, şi cine se roagă este teolog”. Expresia e scurtă şi lapidară, dar reuşeşte să exprime faptul că teologia şi spiritualitatea sunt două realităţi de nedespărţit.

Din acest motiv cred că studiul teologiei nu poate fi doar ceva formal şi teoretic, ci o realitate în care viaţa spirituală personală şi comunitară joacă un rol fundamental. Viaţa duhovnicească personală nu-şi găseşte sensul decât în raport cu viaţa comunitară a Bisericii.

În Biserică nu suntem doar un grup de individualităţi separate, ci alcătuim un trup, o comunitate, şi legătura cu viaţa spirituală în Biserică este ceva fundamental în învăţământul teologic.

Repet, nu putem da la o parte anumite metode pe care le-am putea numi chiar ştiinţifice, care vor da mai multă forţă argumentării sau temeiului patristic pe care îl utilizăm.

Personal, am redactat două teze de doctorat, una în filosofie şi alta în teologie. Nu acord nici o importanţă titlului de doctor, dar, cu toate acestea, faptul de a elabora studii teologice într-un cadru universitar este ceva care, spre deosebire de celelalte confesiuni occidentale, permite să dea o greutate suplimentară cercetării duhovniceşti pe care o experiem în noi înşine, lucru poate imposibil de simţit celor din afara Ortodoxiei.

Mari teologi ai Bisericii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Grigorie Palama, nu respingeau această dimensiune raţională şi argumentativă a teologiei. Tratatele însele contra Filioque ale Sfântului Grigorie Palama sunt opere care apără dimensiunea argumentativă a teologiei. Una din controversele sale cu Varlaam este consacrată ideii că teologia nu trebuie să ezite să recurgă la argumentaţie şi raţiune. De asemenea, ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, cum ar fi Sfântul Nil Cabasila, susţin aceeaşi idee. Sfântul Maxim era de părere că, în cadrul teologiei, raţiunea nu trebuie lăsată deoparte, ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie utilizată cu măsură. Este foarte important să cunoaştem de asemenea limitele ei şi să ne oprim acolo unde ea nu poate pătrunde, lăsând loc atât intelectului, cât şi intuiţiei şi Revelaţiei.

Raţiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba Revelaţiei şi poate o metodă de cercetare care ne călăuzeşte către ea, dar care nu trebuie să aibă niciodată autonomie.

Ce pot face teologii, preoţii şi monahii pentru a spori cunoaşterea teologiei Părinţilor?

Socotesc că este importantă mai întâi lectura textelor Sfinţilor Părinţi. Mai degrabă studenţii trebuie să se deprindă cu lectura textelor Părinţilor. Unul dintre pericolele existente în sistemul teologic universitar este de a studia comentariile asupra Părinţilor fără a citi textul Sfinţilor Părinţi. Personal, am început cu textele Părinţilor; am fost absorbit de operele lor, găsindu-le foarte ziditoare şi vii, pentru că erau rezultatul trăirii lor. Nu erau nişte reflecţii abstracte, iar eu eram fascinat de scrierile Părinţilor înşişi. Nu toţi Părinţii sunt uşor de citit, există diferite niveluri de înţelegere, dar cred că trebuie să-i sfătuim pe oameni să-i citească pe Părinţi, începând cu aceia care sunt mai accesibili. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare teolog, care ştia în fiecare duminică să se adreseze unui public foarte larg. El avea o teologie profundă, dar în acelaşi timp simplă, ajungând să exprime prin cuvinte simple o mare profunzime teologică.

Aceasta este important; dacă preotul se adresează într-o manieră formală, teoretică şi ceea ce spune nu exprimă ceea ce el trăieşte, atunci nu va avea nici o putere, nici o influenţă.

De ce marii părinţi duhovniceşti, aşa cum aveţi în România, de ce aceşti sfinţi atrag mulţimile de oameni?

După părerea mea, nu este vorba doar de cuvintele lor, ci de faptul că aceste cuvinte revelează ceva din ceea ce ei trăiesc într-un mod foarte profund, adică pe Hristos şi Duhul Sfânt. Duhul sălăşluieşte în ei şi lucrează prin cuvintele lor. Ceea ce mi se pare important este faptul că aceste cuvinte sunt izvorâte din viaţă. Dacă Părinţii sunt convingători şi seducători, aceasta se datorează faptului că discursul lor este unul izvorât din experienţă. În Hristos Însuşi exista o perfectă identitate între ceea ce El spunea şi ceea ce era. Părinţii sunt, la rândul lor, ceea ce spun. Şi de aceea şi noi avem datoria de a fi ceea ce spunem şi de a spune ceea ce suntem. Regăsim aici legătura dintre teologie şi spiritualitate, despre care vorbeam mai devreme.

Cred că dacă cineva are o viaţă duhovnicească şi este ceea ce spune, atunci va fi convingător. Dacă el însuşi a realizat ceea ce sfătuieşte pe alţii să facă, atunci el va putea cu adevărat să-i ajute pe cei cărora le predică. Cei mai mari misionari în Biserică au fost sfinţii, pentru că ei au clădit în ei înşişi desăvârşirea mesajului evanghelic.

Interviu realizat de pr. Georgian Păunoiu şi tradus de Ionuţ Marinescu

sursa: Ziarul Lumina

Anunțuri

De hramul Sfintei Parascheva Editura Doxologia lansează patru cărţi

9 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

În perioada 12-17 octombrie 2010, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei organizează mai multe lansări de carte după cum urmează:

  1. 12 octombrie 2010, ora 12:00 – volumul „Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei (1977-1986)”, locaţia Sala ,,Dr. Iustin Moisescu” a Centrului eparhial Iaşi;
  2. 12 octombrie 2010, ora 18:00 – „Dicţionar bilingv de termeni religioşi ortodocşi”, în două volume: român-francez şi francez-român, autor lect. dr. Felicia Dumas. Manifestarea este organizată în cadrul unui parteneriat cultural încheiat între Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Centrul Cultural Francez, locaţia Centrul Cultural Francez din Iaşi;
  3. 14 octombrie 2010, ora 18:30 – Lucrarea „Mănăstirea Golia, 350 de ani de la sfinţire”, locaţia Muzeul Unirii din Iaşi;
  4. 15 octombrie 2010, ora 19:00 – volumul „Sfântul Maxim Marturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus”, autor Jean-Claude Larchet, locaţia Aula ,,Mihai Eminescu” a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi. Acest moment va fi urmat, în aceeaşi locaţie, de Conferinţa „Actualitatea teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul” susţinută de dr. Jean-Claude Larchet, organizată în parteneriat cu Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.

Lansare carte si Conferinta la Iasi cu participarea Prof. Dr. Jean-Claude Larchet

7 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

Sub înaltul patronaj al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în cadrul unui parteneriat dintre Editura mitropolitană Doxologia şi Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” din Iaşi, în data de 15 octombrie 2010, începând cu orele 19,00, în Aula ,,Mihai Eminescu” a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi, va avea loc lansarea volumului Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus, în prezenţa autorului, prof. dr. Jean-Claude Larchet, lansare urmată de Conferinţa intitulată Actualitatea învăţăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul, susţinută de teologul şi patrologul francez de credinţă ortodoxă, Jean-Claude Larchet.
Evenimentul se va desfăşura în cadrul extins al evenimentelor prilejuite de Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva şi de aducerea la Iaşi a moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Profesorul Jean-Claude Larchet, născut în 1949, este Doctor în filozofie (1987) şi Doctor în teologie (1994). În anul 1972, la vârsta de 23 de ani, în perioada studiilor de filozofie se converteşte la ortodoxie. S-a impus în conştiinţa publică prin publicarea celor două două teze de doctorat: prima, în filozofie, intitulată Terapeutica bolilor spirituale. O introducere în tradiţia ascetică a Bisericii Ortodoxe (Cerf, 1992) şi a doua, în teologie, intitulată Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul (Cerf, 1996). Profesorul Larchet este unul dintre cei mai buni cunoscători ai teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, căruia i-a consacrat trei cărţi: teza de doctorat amintită anterior, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus (Cerf, 1998-ediţia în limba franceză şi Doxologia, 2010-ediţia în limba română) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (2003). Jean-Claude Larchet este autorul a peste 15 cărţi şi a numeroase studii de spiritualitate ortodoxă.

Duminica a 19 a dupa Rusalii – Predica de pe munte – despre iubirea vrajmasilor

3 Octombrie, 2010 § 1 comentariu

Întrucât în perioada 9-15 octombrie teologul francez Jean-Claude Larchet (cel mai important cunoscător ortodox actual a operei Sfântului Maxim) va fi prezent la Iași pentru a sustine o conferenția în  data de 15 octombrie în Aula Universității ”Al. I. Cuza”, am ales ca și comentariu la Evanghelia Duminicii de astăzi un fragment dintr-un text al său referitor la iubirea vrăjmașilor în Tradiția Ortodoxă și în special la Sf. Siluan Athonitul.

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Evanghelia după Luca 6, 31- 36

Iubirea de vrăjmaşi, semn şi criteriu al desăvârşirii duhovniceşti

Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmaşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc de­săvârşit este” (Mt. 5, 48), mulţi Părinţi văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmaşi un semn al desăvârşirii duhovniceşti.

Iubirea de vrăjmaşi e într-adevăr un criteriu al împlinirii primei porunci, aceea ce a iubi pe Dumnezeu (Mt 22, 37-38), căci, după cuvintele

Sfântului Ioan Teologul: „Dacă spune cine­va că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, min­cinos este. (…) Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21). Sfântul Maxim se face în mod nemijlocit ecoul acestei ultime afirmaţii: „Cine iubeşte pe Dumnezeu iu­beşte întru totul şi pe aproapele său”.

Atunci când este bine înţeleasă, iubirea de vrăjmaşi e un criteriu al împlinirii celei de-a doua porunci, asemenea primei (Mt 22, 39): nu putem pretinde că iubim pe aproapele nostru dacă am exclude pe cineva de la această iubire. Aşa cum observă Sfântul Ignatie Brianceaninov, „iubirea de vrăjmaşi e treapta cea mai înaltă pe scara iubirii de aproapele”.

Ea este, spune Sfântul Maxim, semnul şi criteriul posesiunii „celei mai mari avuţii, care este dragostea desăvârşită; pe care e cu neputinţă să o aibă cine nu iubeşte pe toţi oamenii deopotri­vă, asemenea lui Dumnezeu”.

Sfântul Siluan consideră şi el că iubirea de vrăjmaşi e un criteriu al iubirii de Dumnezeu: „Cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu”. Iubirea de Dum­nezeu e iubirea omului pentru Dumnezeu, dar şi iubirea lui Dumnezeu pentru om. La întrebarea: „Cum să cunosc dacă Dumnezeu mă iubeşte sau nu?”, stareţul răspunde: „Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatului, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti încă şi mai mult iubit de Dumne­zeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Dom­nului, Care şi-a pus şi El sufletul pentru noi”. Aceste afir­maţii sunt paradoxale în măsura în care ne îngăduie să presu­punem că Dumnezeu ar putea să nu-1 iubească pe om, în timp ce stareţul afirmă în repetate rânduri că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii fără excepţie, inclusiv pe păcătoşi. Am putea pre­supune că iubirea lui Dumnezeu e când mai mare când mai mi­că, că Dumnezeu îi iubeşte mai mult pe cei ce fac voia Sa, dar aceasta nu s-ar potrivi cu afirmaţia constantă că iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. Într-adevăr, ni se pare că stareţul nu se aşează aici în punctul de vedere al lui Dumnezeu, care îşi dă iu­birea Sa tuturor în mod egal, ci în punctul de vedere al omului care simte şi primeşte mai mult sau mai puţin această iubire, după treapta curăţiei şi virtuţii sale. Trebuie să avem aici în vedere numeroasele pasaje din scrierile Sfântului Siluan unde acesta afirmă că iubirea de vrăjmaşi ne îngăduie să cunoaştem, cu alte cuvinte să simţim în noi cum ne iubeşte Dumnezeu sau să avem „cu noi” iubirea Domnului .

Sfântul Siluan consideră şi el iubirea de vrăjmaşi drept un criteriu al adevăratului cult al lui Dumnezeu. „Cine vrea să cu­noască pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmaşi”. În schimb, „cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela (…) nu-L cu­noaşte pe Dumnezeu”; „cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt”. Am văzut cum iubirea de vrăjmaşi ne îngăduie să cunoaş­tem, prin experienţa imitării lui Dumnezeu şi a asemănării cu El, dar şi prin „învăţătura” Duhului Sfânt, ceea ce Dumnezeu este în chip fundamental: Iubire ( I Ioan 4, 8). Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, consideră deosebit de importantă această recunoaştere a

iubirii de vrăjmaşi drept criteriu al adevăratei contemplaţii şi al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, mergând până la a scrie despre Sfântul Siluan: „Mărturia centrală a întregii sale vieţi e că iubirea de vrăjmaşi e absolut indispensabilă cunoaşte­rii tainelor dumnezeieşti”. Vom mai observa că înţelegerea stareţului în această privinţă (pe care am întâlnit-o deja, deşi mai puţin puternic afirmată, la Sfântul Diadoh al Foticeei) pre­lungeşte în linie dreaptă concepţia Sfântului Apostol Ioan: „Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lu­mină” (I Ioan 2, 9-11).

Criteriu al iubirii şi al cunoaşterii lui Dumnezeu, iubirea de vrăjmaşi este prin ea însăşi un criteriu şi al unirii cu Dumnezeu, al comuniunii cu El, al prezenţei în noi a harului şi a sălăşluirii Duhului Sfânt. Stareţul afirmă în repetate rânduri: „Cine nu iu­beşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte (…) dulceaţa Duhului Sfânt”; „cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu”; cine „nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi” arată că „n-a primit pe Duhul Sfânt”; sau „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu”; în schimb, „unde e Duhul Domnului, acolo domneşte negreşit smerita iubire de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru lume”, iar acolo unde e iubirea de vrăjmaşi, acolo e Duhul Sfânt; „când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine”.

Iubirea de vrăjmaşi, condiţia mântuirii

Dacă iubirea de vrăjmaşi mărturiseşte prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt şi a harului, faptul de a nu iubi pe vrăjmaşii noştri, de a nu încerca compătimire şi de a nu ne ruga pentru ei mărturiseşte nu numai absenţa Duhului Sfânt şi a harului, dar şi prezenţa şi lucrarea în noi a unui demon: „dacă gândeşti rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi acesta îţi insuflă gânduri rele împotriva oamenilor”; „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”. Cine are atitudini potrivnice iubirii de vrăjmaşi face voia demonilor, se face imitatorul lor, le deschide uşa sufletului său şi lasă câmp liber lucrării lor. „Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor”.

Stareţul pare să aibă o viziune extrem de pesimistă despre starea şi despre chinul duhovnicesc al celor ce nu au această virtute. După el, cine nu iubeşte pe vrăjmaşi se predă întuneri­cului şi tulburărilor lăuntrice. „Dacă dispreţuim pe fratele nos­tru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă şi pierdem pacea”. „Despre cel ce nu-i iubeşte pe vrăjmaşi nici nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe al­ţii”. Lucru mai grav decât acesta, cine nu-şi iubeşte vrăjma­şii se exclude din rai şi se hărăzeşte întunericului

din afară şi chinurilor iadului: „Cel ce nu-i iubeşte pe vrăjmaşi (…) nu cu­noaşte pe Domnul”; „dacă cineva [care nu-i iubeşte pe vrăjmaşii săi] nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul”.

Această viziune radicală a stareţului care vede în iubirea de vrăjmaşi o condiţie absolută a mântuirii, e fără îndoială legată de experienţa sa personală: el însuşi se simţea menit ia­dului din pricina păcatelor sale, şi ştim că se simţea vinovat înaintea lui Dumnezeu pentru că nu iubea îndeajuns pe toţi oa­menii. Ştim de asemenea că stareţul avea o foarte ma­re compătimire pentru păcătoşi. Scopul său nu e, aşadar, de a-i osândi prin asemenea cuvinte pe cei ce nu-şi iubesc vrăjmaşii, ci de a-i face să conştientizeze gravitatea stării lor duhovniceşti şi să-i îndemne la căinţă şi la întoarcere lăuntrică. Îndată după ce a constatat: „Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”, sfătuieşte: „Sileşte-te prin pocăinţă să te slobozeşti de el [acest duh rău]”. După ce a spus celui ce priveşte pe cineva cu duşmănie că s-a făcut sluga demonilor, îl sfătuieşte îndată: „Nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele tău, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău”. În altă parte notează: „Dacă cineva îi bleste­mă şi-i ocărăşte [pe vrăjmaşi], e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele”. După care adaugă: „Să iz­băvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!”.

Această ultimă dorinţă, în formă de rugăciune, mărturiseşte voinţa stareţului, în repetate rânduri exprimată în scrierile sale, ca toţi cei ce se pierd să se mântuiască. Intenţia profundă a sta­reţului e, mai mult încă, ca toţi să primească în iubirea de vrăj­maşi harul pe care el însuşi 1-a primit de la Duhul Sfânt, să simtă ca şi el pacea şi blândeţea lui şi să cunoască în el bunăta­tea, mila şi iubirea lui Dumnezeu, iar prin această cunoaştere a lui Dumnezeu să ajungă la pacea şi bucuria desăvârşită a împă­răţiei cerurilor.

sursa: Jean Claude Larchet, Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, ediţie îngrijită şi traducere de Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 132- 136.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Jean Claude Larchet at Cidade de Deus.