„Multi romani s-au apropiat de Dumnezeu in aceste vremuri grele” – interviu cu Parintele Melchisedec Velnic

15 Iunie, 2010 § Lasă un comentariu

un interviu de Claudiu Târziu

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Putnei si exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Sucevei, reuseste sa imbine in personalitatea sa calitati aparent contrare: notorietatea cu discretia, autoritatea cu blandetea, pragmatismul administrativ cu delicatetea duhovniceasca. Asa incat e greu sa-l cunosti dintr-o privire, dar odata ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred ca cel mai bine s-a definit singur, explicand intelesul cuvantului „staret”, drept „povatuitor pe calea mantuirii”. Si cine, daca nu un astfel de parinte, ar fi fost mai potrivit sa ne raspunda acum, in postul mare al Pastelui, la intrebarile nascute din framantarile grele ale vremurilor in care traim.

Asadar, am luat calea Putnei, strabatand tara de la un capat la altul, in miezul unui februarie cu ninsori nesfarsite, care ingropasera Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scalda in soare! Pesemne, rugaciunile pelerinilor au aprins vazduhul. Fiind in prima saptamana a Postului Pastelui, multi credinciosi venisera la manastire sa se spovedeasca. Biserica si staretia erau intesate de oameni cu chipuri reculese, asteptand duhovnicul. Parintele Melchisedec ne-a intampinat cu zambet sincer si ocrotitor, daruindu-ne un ceas de zabava.

– Preacuvioase parinte staret, cum se simte zbuciumul lumii romanesti, pe vremuri de criza, la Putna? Ajunge nelinistea lumii pana aici?

– Ca intotdeauna, in Biserica, unde Il avem pe Hristos, sufletul romanului poate fi simtit cel mai bine, cu bucuriile si cu necazurile lui. Sunt multi romani care s-au apropiat mult de Dumnezeu in aceste vremuri grele, dupa cum sunt si multi care s-au instrainat de El, unii intr-atat, incat si-au pus capat vietii. Lipsa de credinta i-a dus aici. N-au crezut in viata de dincolo, pentru care ne pregatim aici, nu au avut incredere ca Dumnezeu ii poate ajuta, prin pocainta si rugaciune. S-au gandit ca lumea aceasta este totul si, nevazand alta scapare, si-au luat zilele. Unui credincios, necazul ii da putere sa se smereasca si sa se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, si atunci este salvat. Cine se increde numai in fortele sale proprii se pierde. Mantuitorul Iisus Hristos ne-a spus: „Fara Mine nu puteti face nimic”, „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

– Ce pot face preotii, pentru a-i ajuta si pe cei mai slabi in credinta, atunci cand sunt in momente de cumpana?

– Mai intai de toate, clerul trebuie sa-i redea romanului nadejdea ca nu este singur, ca exista Cineva care ii poarta de grija. Ca daca omul are credinta si-L are pe Dumnezeu inlauntrul lui, are absolut de toate. Saracia materiala nu trebuie sa determine si o saracie sufleteasca. Credinta face minuni. Avem nenumarate exemple in istorie cand, pentru credinta lor, romanii au fost ocrotiti de Dumnezeu, iar planurile vrajmasilor n-au reusit. Spunea un profesor: „In istorie se aud bubuind pasii lui Dumnezeu”. Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, Sfantul Voievod Stefan cel Mare, scria: „A fost gandul lui Dumnezeu cu el”; aceasta pentru ca si gandul lui a fost la Dumnezeu. Cred ca daca tot poporul ar spune intr-un cuget: „Doamne, ai mila de noi!”, Dumnezeu ne-ar randui conducatori vrednici, care ar schimba fata tarii, chiar si fata lumii. Insa noua ne este greu sa ne smerim si sa ne pocaim. In mandrie, in inchipuire si indreptatire de sine, este foarte greu sa te smeresti si sa ceri ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucratori in via Lui, adica de un cler care sa arate poporului ca slujeste unui Dumnezeu Viu, care poarta de grija turmei Sale. Caci Dumnezeu nu-si paraseste niciodata turma Sa, dar nici nu o ajuta impotriva vointei ei. Iar noi refuzam ajutorul, binecuvantarea, bunatatea si milostivirea Lui, prin modul in care traim.

– Dintre toate provinciile istorice romanesti, Moldova pare cea mai aprinsa de credinta. Aici sunt cele mai multe manastiri, bisericile se umplu in fiecare duminica, de aici pleaca cei mai multi credinciosi in pelerinaje in toata tara. De unde vine aceasta dragoste de Dumnezeu a moldovenilor?

– E adevarat ca multi spun ca in Moldova e mai multa credinta. Cred ca e in firea moldoveanului sa fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru ca se smereste, iar intaia fapta a credintei este smerenia. „Daca este sa vorbim despre dumnezeire”, spune Sfantul Isaac Sirul, „trebuie sa vorbim despre smerenie”. Iar model sa ne fie smerenia Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parca este mai bine asezata in sufletul moldoveanului. Cu siguranta, si manastirile au avut o influenta in aceasta privinta. Dar nu numai moldovenii au in sange credinta, ci si toti romanii. La noi credinta e primita din mosi-stramosi, este o lucrare launtrica de sute de ani. Daca in Muntenia si Transilvania se vede mai putin, este si pentru ca acele provincii au fost incercate mai mult in istorie. Ardealul a avut Golgota lui de urcat si nu s-a facut de ras, ci a dat multi sfinti Bisericii Ortodoxe. Cati n-au vrut sa il abata de la credinta cea dreapta, sa i-l scoata pe Dumnezeu din suflet si n-au reusit? Daca are cicatrice, nu e de mirare, sunt vitregiile istoriei. Nadajduim, cu darul lui Dumnezeu, ca samanta cea buna se va raspandi, credinta se va inmulti si vom fi mai uniti in Duh si in iubirea de Adevar.

– In ultima vreme, credinciosii bat drumul manastirilor ortodoxe cu mare ravna. De ce au oamenii o mai mare evlavie pentru manastiri si le cauta in numar asa de mare?

– Asa cum noi, monahii, tindem spre ceva mai mult decat ne ofera manastirea, adica spre o viata linistita si plina de bucurie duhovniceasca, asa si crestinii cauta ceva mai mult decat le ofera viata de parohie. Nu trebuie blamati pentru aceasta, nici banuiti ca dispretuiesc bisericile lor, nici considerati fanatici. Trebuie sa-i incurajam in drumul spre Dumnezeu. Cautarea lor inseamna ca in interiorul lor se da o lupta, in care merita sa fie sprijiniti.

– Pe de alta parte, observam ca prea multi tineri care se afla in cautare de orizonturi spirituale, de ceva care sa le umple golul din suflet, in loc sa aleaga Biserica si credinta, experimenteaza tot felul de practici orientale si exotice. Ce ii tine departe de Biserica?

– Parintii, preotii si profesorii de religie poarta responsabilitatea pentru ca n-au stiut sa-L prezinte pe Dumnezeu asa cum este El: bun, milostiv, prezent langa tine oricand. Noua, clericilor (si prima data mie) ni se poate reprosa ca nu am reusit pe deplin sa traim Sfanta Liturghie si sa dam crestinilor puterea care vine din comuniunea cu Hristos si cu tainele Bisericii. N-am stiut sa-L traim pe Hristos mai intens, caci, daca am fi facut-o, atunci toti oamenii ar fi simtit lucrul acesta. Daca l-as avea pe Hristos, multi s-ar odihni pe langa mine, dupa cum spune Sfantul Serafim de Sarov: „Aduna-ti pacea si linistea in sufletul tau si multi se vor salaslui pe langa tine”. Ca sa transmiti bunatate, blandete, smerenie, putere de jertfa, pocainta, bucurie, trebuie sa le ai. Daca nu le traiesti, nu le poti da altuia, caci nu ai de unde.

– Suntem in postul Pastelui, si Biserica ne cheama la infranare si rugaciune. Exista insa multi oameni care cred in existenta lui Dumnezeu, dar nu merg la biserica decat intamplator, nu se spovedesc, nu se impartasesc, nu tin post, dar duc o viata curata, fac fapte bune si gandesc frumos. Acestia spun ca au o relatie directa cu Dumnezeu, ca n-au nevoie de un intermediar, de un preot. Pot nadajdui ei la mantuire?

– Sfantul Ciprian al Cartaginei spune: „Cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tata” si „in afara Bisericii nu exista mantuire”. Poarta mantuirii, a indumnezeirii, a induhovnicirii, a apropierii de Dumnezeu este deschisa pentru fiecare. Nimanui nu-i este refuzata mantuirea. Hristos ne asteapta: „Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi”. Dar ca sa ajungi la Hristos, trebuie sa te simti „ostenit si impovarat”, adica sa te cunosti pe tine insuti: sa-ti cunosti pacatele si povara pe care ele o pun asupra sufletului. Iar asta nu se poate face decat prin spovedanie. Sfintii Parinti spun ca cel care-si cunoaste pacatele sale este mai mare decat cel care invie mortii. Postul este dat ca sa te smeresti, caci fara smerenie si pocainta, n-ai face decat o dieta alimentara. Daca ai unit postul de bucate cu infranarea limbii si a ochilor, daca ti-ai taiat pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii – slava desarta, lipsa smereniei -, esti pe calea cea buna. Mantuitorul spune ca daca vom da un pahar cu apa, vom primi plata. Trebuie sa ai incredere ca Hristos nu-ti ramane dator. Hristos iti da si nu-I pare rau; iti da si nu ia inapoi. Dar pentru a avea incredere in El, trebuie sa crezi ca este viu, ca este langa tine, ca te asculta, ca nu este o notiune abstracta sau o putere indepartata. Atunci ai o nadejde de nezdruncinat. Si te poti nevoi, pentru ca, spune Sfantul Apostol Pavel, „nadejdea nu rusineaza”.

Cei ce se silesc pun mana pe imparatia Lui. Trebuie sa faci ceva pentru mantuirea ta. Dar sa faci cu dragoste de Dumnezeu si din dragoste pentru poruncile lui. A tine un post sau a sluji pe cineva sa nu fie ca o povara, ci sa izvorasca din dragoste. Si aici vreau sa precizez ceva. Crestinii se impart in trei categorii: fii, argati si robi. Cei din starea de fiu le fac pe toate din dragoste fata de parinte si dragostea inlatura frica. Cei din starea de argati implinesc pentru plata: „Tin postul, ca am sa primesc si eu ceva”. Nu, nu facem negot cu Dumnezeu! Iar robii tin poruncile din teama de pedeapsa, de pedeapsa vesnica: „Daca nu postesc, ma duc in iad”.

Trebuie sa tindem si sa ne pastram in starea de fii ai lui Dumnezeu. Iar daca cineva crede ca nu mai este in starea de fiu, sa nu deznadajduiasca. Oricat de mari pacate a savarsit, sa nu-si piarda speranta. Pentru ca diavolul, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, „nu se bucura atat de mult cand pacatuim fata de Dumnezeu, cat se bucura cand deznadajduim”. Hristos ne primeste la El oricand, numai sa vrem.

Cel mai frumos capitol din Evanghelia Sf. Luca este cel despre intoarcerea fiului risipitor. Nu l-a intrebat tatal pe ce si-a irosit tineretea, bogatia si toate cele ale lui, ci s-a bucurat ca s-a intors. Bucuria fiului era ca „pierdut era si s-a aflat”, bucurie omeneasca. Bucuria tatalui era dumnezeiasca: „mort a fost si a inviat”. Fara nici o intrebare si nici un repros, i-a dat haina si inelul si bunastarea cea dintai, bucuros ca fiul s-a intors. Cum frumos spunea cineva: „Hristos sta cu mana streasina la ochi, privind in zare si asteptand sa ne intoarcem la El”. Sa nu dam inapoi, ci sa venim in bratele Lui si va purta grija de toate! Ne cheama: „Fiule, da-Mi inima ta”! Sa nu sovaim, sa pasim cu incredere. Este viu! Este prezent! Este cu noi!

sursa: www.formula-as.ro

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Putnei si exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Sucevei, reuseste sa imbine in personalitatea sa calitati aparent contrare: notorietatea cu discretia, autoritatea cu blandetea, pragmatismul administrativ cu delicatetea duhovniceasca. Asa incat e greu sa-l cunosti dintr-o privire, dar odata ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred ca cel mai bine s-a definit singur, explicand intelesul cuvantului „staret”, drept „povatuitor pe calea mantuirii”. Si cine, daca nu un astfel de parinte, ar fi fost mai potrivit sa ne raspunda acum, in postul mare al Pastelui, la intrebarile nascute din framantarile grele ale vremurilor in care traim.

Asadar, am luat calea Putnei, strabatand tara de la un capat la altul, in miezul unui februarie cu ninsori nesfarsite, care ingropasera Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scalda in soare! Pesemne, rugaciunile pelerinilor au aprins vazduhul. Fiind in prima saptamana a Postului Pastelui, multi credinciosi venisera la manastire sa se spovedeasca. Biserica si staretia erau intesate de oameni cu chipuri reculese, asteptand duhovnicul. Parintele Melchisedec ne-a intampinat cu zambet sincer si ocrotitor, daruindu-ne un ceas de zabava.

– Preacuvioase parinte staret, cum se simte zbuciumul lumii romanesti, pe vremuri de criza, la Putna? Ajunge nelinistea lumii pana aici?

– Ca intotdeauna, in Biserica, unde Il avem pe Hristos, sufletul romanului poate fi simtit cel mai bine, cu bucuriile si cu necazurile lui. Sunt multi romani care s-au apropiat mult de Dumnezeu in aceste vremuri grele, dupa cum sunt si multi care s-au instrainat de El, unii intr-atat, incat si-au pus capat vietii. Lipsa de credinta i-a dus aici. N-au crezut in viata de dincolo, pentru care ne pregatim aici, nu au avut incredere ca Dumnezeu ii poate ajuta, prin pocainta si rugaciune. S-au gandit ca lumea aceasta este totul si, nevazand alta scapare, si-au luat zilele. Unui credincios, necazul ii da putere sa se smereasca si sa se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, si atunci este salvat. Cine se increde numai in fortele sale proprii se pierde. Mantuitorul Iisus Hristos ne-a spus: „Fara Mine nu puteti face nimic”, „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

– Ce pot face preotii, pentru a-i ajuta si pe cei mai slabi in credinta, atunci cand sunt in momente de cumpana?

– Mai intai de toate, clerul trebuie sa-i redea romanului nadejdea ca nu este singur, ca exista Cineva care ii poarta de grija. Ca daca omul are credinta si-L are pe Dumnezeu inlauntrul lui, are absolut de toate. Saracia materiala nu trebuie sa determine si o saracie sufleteasca. Credinta face minuni. Avem nenumarate exemple in istorie cand, pentru credinta lor, romanii au fost ocrotiti de Dumnezeu, iar planurile vrajmasilor n-au reusit. Spunea un profesor: „In istorie se aud bubuind pasii lui Dumnezeu”. Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, Sfantul Voievod Stefan cel Mare, scria: „A fost gandul lui Dumnezeu cu el”; aceasta pentru ca si gandul lui a fost la Dumnezeu. Cred ca daca tot poporul ar spune intr-un cuget: „Doamne, ai mila de noi!”, Dumnezeu ne-ar randui conducatori vrednici, care ar schimba fata tarii, chiar si fata lumii. Insa noua ne este greu sa ne smerim si sa ne pocaim. In mandrie, in inchipuire si indreptatire de sine, este foarte greu sa te smeresti si sa ceri ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucratori in via Lui, adica de un cler care sa arate poporului ca slujeste unui Dumnezeu Viu, care poarta de grija turmei Sale. Caci Dumnezeu nu-si paraseste niciodata turma Sa, dar nici nu o ajuta impotriva vointei ei. Iar noi refuzam ajutorul, binecuvantarea, bunatatea si milostivirea Lui, prin modul in care traim.

– Dintre toate provinciile istorice romanesti, Moldova pare cea mai aprinsa de credinta. Aici sunt cele mai multe manastiri, bisericile se umplu in fiecare duminica, de aici pleaca cei mai multi credinciosi in pelerinaje in toata tara. De unde vine aceasta dragoste de Dumnezeu a moldovenilor?

– E adevarat ca multi spun ca in Moldova e mai multa credinta. Cred ca e in firea moldoveanului sa fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru ca se smereste, iar intaia fapta a credintei este smerenia. „Daca este sa vorbim despre dumnezeire”, spune Sfantul Isaac Sirul, „trebuie sa vorbim despre smerenie”. Iar model sa ne fie smerenia Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parca este mai bine asezata in sufletul moldoveanului. Cu siguranta, si manastirile au avut o influenta in aceasta privinta. Dar nu numai moldovenii au in sange credinta, ci si toti romanii. La noi credinta e primita din mosi-stramosi, este o lucrare launtrica de sute de ani. Daca in Muntenia si Transilvania se vede mai putin, este si pentru ca acele provincii au fost incercate mai mult in istorie. Ardealul a avut Golgota lui de urcat si nu s-a facut de ras, ci a dat multi sfinti Bisericii Ortodoxe. Cati n-au vrut sa il abata de la credinta cea dreapta, sa i-l scoata pe Dumnezeu din suflet si n-au reusit? Daca are cicatrice, nu e de mirare, sunt vitregiile istoriei. Nadajduim, cu darul lui Dumnezeu, ca samanta cea buna se va raspandi, credinta se va inmulti si vom fi mai uniti in Duh si in iubirea de Adevar.

– In ultima vreme, credinciosii bat drumul manastirilor ortodoxe cu mare ravna. De ce au oamenii o mai mare evlavie pentru manastiri si le cauta in numar asa de mare?

– Asa cum noi, monahii, tindem spre ceva mai mult decat ne ofera manastirea, adica spre o viata linistita si plina de bucurie duhovniceasca, asa si crestinii cauta ceva mai mult decat le ofera viata de parohie. Nu trebuie blamati pentru aceasta, nici banuiti ca dispretuiesc bisericile lor, nici considerati fanatici. Trebuie sa-i incurajam in drumul spre Dumnezeu. Cautarea lor inseamna ca in interiorul lor se da o lupta, in care merita sa fie sprijiniti.

– Pe de alta parte, observam ca prea multi tineri care se afla in cautare de orizonturi spirituale, de ceva care sa le umple golul din suflet, in loc sa aleaga Biserica si credinta, experimenteaza tot felul de practici orientale si exotice. Ce ii tine departe de Biserica?

– Parintii, preotii si profesorii de religie poarta responsabilitatea pentru ca n-au stiut sa-L prezinte pe Dumnezeu asa cum este El: bun, milostiv, prezent langa tine oricand. Noua, clericilor (si prima data mie) ni se poate reprosa ca nu am reusit pe deplin sa traim Sfanta Liturghie si sa dam crestinilor puterea care vine din comuniunea cu Hristos si cu tainele Bisericii. N-am stiut sa-L traim pe Hristos mai intens, caci, daca am fi facut-o, atunci toti oamenii ar fi simtit lucrul acesta. Daca l-as avea pe Hristos, multi s-ar odihni pe langa mine, dupa cum spune Sfantul Serafim de Sarov: „Aduna-ti pacea si linistea in sufletul tau si multi se vor salaslui pe langa tine”. Ca sa transmiti bunatate, blandete, smerenie, putere de jertfa, pocainta, bucurie, trebuie sa le ai. Daca nu le traiesti, nu le poti da altuia, caci nu ai de unde.

– Suntem in postul Pastelui, si Biserica ne cheama la infranare si rugaciune. Exista insa multi oameni care cred in existenta lui Dumnezeu, dar nu merg la biserica decat intamplator, nu se spovedesc, nu se impartasesc, nu tin post, dar duc o viata curata, fac fapte bune si gandesc frumos. Acestia spun ca au o relatie directa cu Dumnezeu, ca n-au nevoie de un intermediar, de un preot. Pot nadajdui ei la mantuire?

– Sfantul Ciprian al Cartaginei spune: „Cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tata” si „in afara Bisericii nu exista mantuire”. Poarta mantuirii, a indumnezeirii, a induhovnicirii, a apropierii de Dumnezeu este deschisa pentru fiecare. Nimanui nu-i este refuzata mantuirea. Hristos ne asteapta: „Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi”. Dar ca sa ajungi la Hristos, trebuie sa te simti „ostenit si impovarat”, adica sa te cunosti pe tine insuti: sa-ti cunosti pacatele si povara pe care ele o pun asupra sufletului. Iar asta nu se poate face decat prin spovedanie. Sfintii Parinti spun ca cel care-si cunoaste pacatele sale este mai mare decat cel care invie mortii. Postul este dat ca sa te smeresti, caci fara smerenie si pocainta, n-ai face decat o dieta alimentara. Daca ai unit postul de bucate cu infranarea limbii si a ochilor, daca ti-ai taiat pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii – slava desarta, lipsa smereniei -, esti pe calea cea buna. Mantuitorul spune ca daca vom da un pahar cu apa, vom primi plata. Trebuie sa ai incredere ca Hristos nu-ti ramane dator. Hristos iti da si nu-I pare rau; iti da si nu ia inapoi. Dar pentru a avea incredere in El, trebuie sa crezi ca este viu, ca este langa tine, ca te asculta, ca nu este o notiune abstracta sau o putere indepartata. Atunci ai o nadejde de nezdruncinat. Si te poti nevoi, pentru ca, spune Sfantul Apostol Pavel, „nadejdea nu rusineaza”.
Cei ce se silesc pun mana pe imparatia Lui. Trebuie sa faci ceva pentru mantuirea ta. Dar sa faci cu dragoste de Dumnezeu si din dragoste pentru poruncile lui. A tine un post sau a sluji pe cineva sa nu fie ca o povara, ci sa izvorasca din dragoste. Si aici vreau sa precizez ceva. Crestinii se impart in trei categorii: fii, argati si robi. Cei din starea de fiu le fac pe toate din dragoste fata de parinte si dragostea inlatura frica. Cei din starea de argati implinesc pentru plata: „Tin postul, ca am sa primesc si eu ceva”. Nu, nu facem negot cu Dumnezeu! Iar robii tin poruncile din teama de pedeapsa, de pedeapsa vesnica: „Daca nu postesc, ma duc in iad”.

Trebuie sa tindem si sa ne pastram in starea de fii ai lui Dumnezeu. Iar daca cineva crede ca nu mai este in starea de fiu, sa nu deznadajduiasca. Oricat de mari pacate a savarsit, sa nu-si piarda speranta. Pentru ca diavolul, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, „nu se bucura atat de mult cand pacatuim fata de Dumnezeu, cat se bucura cand deznadajduim”. Hristos ne primeste la El oricand, numai sa vrem.
Cel mai frumos capitol din Evanghelia Sf. Luca este cel despre intoarcerea fiului risipitor. Nu l-a intrebat tatal pe ce si-a irosit tineretea, bogatia si toate cele ale lui, ci s-a bucurat ca s-a intors. Bucuria fiului era ca „pierdut era si s-a aflat”, bucurie omeneasca. Bucuria tatalui era dumnezeiasca: „mort a fost si a inviat”. Fara nici o intrebare si nici un repros, i-a dat haina si inelul si bunastarea cea dintai, bucuros ca fiul s-a intors. Cum frumos spunea cineva: „Hristos sta cu mana streasina la ochi, privind in zare si asteptand sa ne intoarcem la El”. Sa nu dam inapoi, ci sa venim in bratele Lui si va purta grija de toate! Ne cheama: „Fiule, da-Mi inima ta”! Sa nu sovaim, sa pasim cu incredere. Este viu! Este prezent! Este cu noi!

sursa: www.formula-as.ro

Scoala de Vara ASCOR la manastirea Putna

6 Septembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Sub ocrotirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna a găzduit în acest an, în perioada 12-19 iulie, o școală de vară la care au fost prezenţi foști și actuali membri ai ASCOR din toată ţara. Organizată cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuţilor și al Episcopiei Slatinei și Romanaţilor, școala de vară s-a dorit o punte de legătură între noile și vechile generaţii care menţin vie activitatea unei asociaţii a cărei principală menire într-o lume plină de confuzie este aceea de a-L aduce pe Hristos în mijlocul tinerilor studenţi, pentru ca aceștia, la rândul lor, să intre în Biserică și să devină mădulare vii ale Trupului Său. Tocmai de aceea s-a subliniat în cadrul întâlnirilor legătura vie ce trebuie să lege ASCOR de trupul Bisericii, prin înrădăcinarea fiecărei filiale într-o parohie. Istoria ASCOR arată că tocmai această înrădăcinare concretă în viaţa Bisericii, în viaţa întru Hristos, a determinat trăinicia de-a lungul timpului și puterea de-a face faţă unor provocări care păreau cu mult peste puterile unor tineri entuziaști și nepricepuţi în treburile lumii. Dar „puterea Domnului în slăbiciune se desăvârșește” (II Cor. 12:9)! Nu în ultimul rând, școala de vară s-a dorit un mijloc prin care diferitele filiale să facă un schimb de experienţă și să întărească unitatea ASCOR la nivelul întregii ţări. « Read the rest of this entry »

Tatăl nostru – Gând pentru prieteni

19 Noiembrie, 2008 § 2 comentarii

par-nicodim-petrede ieromonah Nicodim Petre – manastirea Putna

M-a întrebat, nu demult, cineva:

– Credeţi că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Oraşele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante şi locuri de distracţii unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviinţă, departe de cuminţenia bătrânilor noştri.

Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iaşi, pe când eram student. Era prin 1998, în primăvară, cred. Era seară şi, afară, destul de călduţ. Ieşenii urmăreau la televizor – ca aproape toată ţara – un meci de fotbal. România – Anglia. Dacă băteam, ne calificam în nu ştiu ce cupă sau campionat. Mă plimbam cu încă un frate pe aleile din curtea mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Era un aer plăcut iar noi aveam o dispoziţie bună pentru meditaţie şi conversaţie. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din faţa mănăstirii dar şi de mai departe.

– Este meci – remarc cu voce tare.

– Da. Cine joacă ?

– Nu ştiu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede ţipenie de om pe stradă.

Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piaţa Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm şi să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Fratele, cu oarecare vechime în mănăstire, mai scăpa şi câte o sentinţă. Se pronunţa din când în când, cu autoritate şi siguranţă asupra lucrurilor. Am uitat de meci. Strigătele pasionaţilor de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri dar ne-am învăţat cu ele şi nu ne mai distrăgeau atenţia. Eram absorbiţi de ale noastre când… o izbucnire de goooool…! gol – gol – gol…! ne-a făcut să stăm în loc. Ne-am oprit. Strigăte de bucurie, de entuziasm…goool. Vibrau blocurile. Unii mai ieşeau pe balcon, apoi intrau iarăşi în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neştiind parcă cum să-şi mai manifeste bucuria.

Mi-am adus aminte atunci cu voce tare de Nadia Comăneci şi de Ilie Năstase, de Dan Grecu şi Paţaichin. Eram mic, mă uitam cu ai mei la televizor şi când un român lua locul I la vreo Olimpiadă sau concurs internaţional, urca pe podium în mijloc, se înălţa tricolorul românesc şi se cânta imnul nostru naţional „Trei culori…”. Eram tare mândri. Pentru noi, copiii, sportivii ăştia erau nişte eroi. Îi învingeau pe toţi din toate ţările chiar dacă ei aveau ţări mari: America, Rusia, China. Părinţii şi rudele o lăudau pe Nadia.

– Uită-te la copila asta cât e de mică şi arată şi ea lumii că există România. Eu mă fuduleam că sunt născut în Oneşti, de unde era Nadia. Când începea imnul României şi se ridica tricolorul şi tot stadionul sta drept şi în linişte, la mulţi din casă le curgeau lacrimile. Ne plăcea şi Paţaichin. Era înalt şi puternic şi parcă zbura cu caiacul sau pe apă.

Meciul a mai durat un numar de minute si s-a încheiat. Bucurie generală, vibraţie, balcoanele pline de oameni, străzile străbătute la intervale de maşini claxonând, steaguri fluturând, scoase pe geamurile maşinilor, fete cu steaguri deasupra pe jeep-uri, asemenea vestalelor de demult, ieşenii în stradă, mişcându-se spre nici unde. Totul într-un iureş de claxoane şi voci. Maşini după maşini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliţiei. Ciocănesc cu degetul în microfoane şi anunţă la megafoane că „Se opreşte circulaţia pe bulevardul „Ştefan cel Mare, vă rugăm eliberaţi bulevardul”. Va fi un meeting al studenţilor din Tudor până sus în Târguşor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenţi din complexul Tudor Vladimirescu vor să-şi arate solidaritatea faţă de echipa României. Cine poate să-i oprească ? N-au mai făcut cerere la primăria cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15-20 de minute au început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a! Fratele era nemulţumit, chiar tulburat văzând toată brambureala asta.

– Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge ţara asta ?

Din când în când, scăpa cuvinte şi mai aspre care m-au făcut să mă reţin de la vreo observaţie. Era pornit. Frontul studenţilor ajunse în faţa Palatului Culturii şi de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ştefan. Erau mulţi. Studenţilor li s-au alăturat şi mulţi ieşeni. În faţă erau mai rari dar după ei, front compact. Poate vreo 200 de metri de popor, sau şi mai mult. Când am văzut atâta lume care, de acum, ajunsese în faţa mănăstirii ne-am tras mai spre interiorul curţii. Era o gălăgie că eu cu fratele nu ne mai puteam înţelege. L-am privit şi avea o expresie de nemulţumire şi de dezaprobare adâncă pe chip. Când mijlocul frontului de studenţi şi ieşeni au fost în dreptul porţii noastre, s-a întâmplat ceva neaşteptat: într-un moment scurt, de linişte, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre ei: „Băi, Tatăl nostru! ” Şi am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiţii. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă i-ar fi comandat vreun general de Armată sau mai ştiu eu cine. Nu am avut timp să ne dăm seama. Într-o clipă au fost în genunchi cu faţa spre biserica Trei Ierarhi şi au început să rostească rar şi tare: ” Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească- Se numele Tău…” . Noi, parcă ruşinaţi, ne-am dat după o tuia. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială şi măreaţă. Cuvintele rostite de studenţii în genunchi şi cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii şi se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din faţa bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau şi de-a lungul şoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia de exorcizare a văzduhului.

– „…şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin.”

Fratele a început să-şi facă cruce. Larg şi rar. A mai spus apoi doar de câteva ori : Na… na…

Studenţii s-au ridicat şi şi-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târguşor, cu aceleaşi ovaţii de România… România… M-am gândit atuncea: Tinerii aceştia nu sunt pierduţi şi nu sunt golani. Sunt tinerii noştri, români, care-şi striga ţara: România şi care ştiu încă să spună „Tatăl nostru”.

Tinerii nu trebuie judecaţi ci ajutaţi. Dar mai întâi, trebuie înţeleşi.

Secularizarea vieţii morale şi spirituale atinge în epoca noastră nu numai maturii ci, mai ales, copiii şi tinerii care nu au încă un discernământ format. Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câţiva ani de la revoluţie, atitudinile, obiceiurile şi felul lor de acţiona s-au schimbat radical datorită societăţii de consum. Mijloacele de informare modernă au şi ele impact asupra copiilor şi tinerilor care nu au nici o putere de a controla şi evalua informaţia primită şi care cu timpul devine convingere influenţând imaginea, limbajul şi atitudinea tânărului. Tânărul începe a primi tot acest complex de informaţii, cel mai adesea contradictorii, chiar din prima copilărie. Întâlneşte opinii relative şi se găseşte în situaţia de a nu cunoaşte adevăratul sens al acestor opinii. În interiorul acestui pluralism de idei şi de atitudini, Dumnezeu, credinţa, Biserica devin, adesea, foarte relative şi ele ca şi celelalte valori umane. Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuşi, şi , de multe ori, este în contradicţie cu sine: trăieşte într-o lume în plină schimbare şi contradicţie. Cum să se descurce? O fată de liceu de 15-16 ani spunea o dată: lumea crede că trebuie să fim fericiţi doar pentru că suntem tineri. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi. Aproape toate cercetările asupra condiţiei tinerilor pun în prim plan constatarea că marea majoritate a tinerilor trăiesc mai mult sau mai puţin o criză a propriei identităţi.

Copilul de ieri care era foarte legat de judecăţile părinţilor săi, caută un nou echilibru cu el însuşi, cu spaţiul familial, social, moral în care trăieşte şi cu propriul său mod de acţiune şi gândire. Cu alte cuvinte, încearcă o nouă identitate.

Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identităţi fragmentare, ambivalente, contradictorii şi neajunse la maturitate.

Este de înţeles să trăieşti o criză a identităţii personale când nu mai reuşeşti să te adaptezi la schimbări atât de rapide şi dese, în sistemul de învăţământ şi în modelele socio-culturale. A nu avea o identitate coerentă în lumea socială a zilelor noastre e reţinut de foarte mulţi tineri ca fiind un lucru normal.

Apoi, un alt lucru care-l caracterizează – poate în primul rând – pe adolescent este dorinţa sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate şi la toţi (sfidarea diferitelor forme ale autorităţii, ş.a.). Adăugăm că mulţi trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinţi alcoolici sau divorţaţi. Noi îi întâlnim pe aceşti tineri dar nu ştim de unde vin.

În condiţiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată iar retragerea în autoritarism creează distanţă şi nu duce nicăieri. Toţi tinerii au ceva în comun: căutarea. (Se şi zice că

„Doar un tânăr în căutare, este cu adevărat, tânăr”). Dar trebuie ajutaţi în căutarea lor. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generaţii care sunt deschise vieţii duhovniceşti sau care sunt în căutare. Altfel, este riscul să „găsească” în alte spaţii. Să-şi oprească căutările dezamăgiţi sau blazaţi, să se mulţumească cu aparenţe de autentic. Să eşueze.

Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de a fi ascultaţi şi înţeleşi. Şi de asemenea, au nevoie de a li se răspunde în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp. Şi, peste toate, să-i iubim.

Dacă ne preocupă viaţa lor, nu ne rămâne decât să îi luăm în serios.

sursa: hamangia.ro

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with manastirea Putna at Cidade de Deus.