Minunea Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă (Calcedon 451)

24 Octombrie, 2008 § 1 comentariu

Sfânta Muceniţă Eufimia

„Dumnezeul meu, Tu eşti cunoscătorul inimii, Tu, Care stăpâneşti tainele înţelepciunii şi dăruieşti comori nepreţuite, Creatorule al cerurilor; Tu, Care ai întins pământul şi l-ai împodobit; Tu, Care cu cuvântul pe toate le-ai adus la viaţă; Tu, Care ai izvorât lumina; Tu, Care cu bunăvoinţa Ta L-ai trimis din ceruri pe Unul Născut Fiul Tău ca să dezlege durerile morţii şi să lege pe stăpânul trufiei; Tu, Care eşti alături de oştenii Tăi, cei care luptă cu tot sufletul pentru numele Tău şi pe care îi înarmezi cu tăria credinţei; Tu, Care ai fost întru toate ajutorul meu, izbăveşte sufletul meu cu rugăciunile sfinţilor Tăi care sunt în închisoare şi aleargă împreună cu Tine pe calea spre dumnezeirea Ta, păzeşte-mă pe mine, roaba Ta, şi sprijineşte-mă să mă unesc cu Duhul Tău Sfânt, căci Tu eşti Cel ce nu pomeneşti răul şi ne mântuieşti în vreme de necaz!”

(rugăciune înălţată către Dumnezeu de Sfânta Eufimia în timpul martiriului)

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar pe 11 iulie se pomeneşte acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi.

Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muţi ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinţii părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi răi credincioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

In ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. In acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Racla cu Sfintele Moaşte al Sfintei Muceniţe Eufimia, în care părinţii de la Calcedon au pus cele două mărturisiri de credinţă

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta mu-ceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească.

La acel sinod, făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credincioşii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi sfinţi părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcre-dincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu postire.

Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.

Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfânta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul.

Iar după ce au trecut mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii muceniţe, a întărit atât mormântul, cât şi fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcându-şi pecetea sa, a deschis ferestruia. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge şi mir? Deci împăratul, cunoscând greşeala sa, s-a căit şi a câştigat mare credinţă şi evlavie către Sfânta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi asupra hotarelor Calcedonului. Şi cuprinzând ei toată cetăţuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii muceniţe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perşii, adunând mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormântul şi, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici aşa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenuşă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.

Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvârşea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvârşeau minuni, precum în Calcedon, şi sângele cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obişnuit.

Deci, trecând mulţi ani şi schimbându-se mulţi împăraţi, şi Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al cincilea şi al şaselea săvârşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc…”. Şi i se împotrivea lui Preasfinţitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de ruşine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.

Deci, văzând şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaştelor, temându-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormântul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioşilor păgâni. Căci perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.

Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaştele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhăreşte acele sfinte moaşte, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie şi închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare.

Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimând moaştele sfintei marii muceniţe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunând că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormântul şi vedeţi care este adevărul!” Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunându-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întâmplase şi s-au umplut de ruşine şi de jale.

Atunci mulţi au socotit că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormântul acela de marmură l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rânduială.

Şi petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau până într-atât sfinţenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaşte ale întru tot lăudatei muceniţe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi fraţi, Serghie şi Sergon. Şi văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Şi sosind la portul care se numeşte „al lui Avid”, au deschis sicriul şi văzând moaştele nestricate şi cu bună mirosire ale sfintei muceniţe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumânări şi nişte bărbaţi prea luminoşi cântând şi lăudând pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Şi rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amândouă s-au îmbrăţişat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: „Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniţă a lui Hristos, fericită Glicheria!” Şi sărutându-se una cu alta, s-au despărţit – Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amândoi fraţii şi s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sunt moaştele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plângând de bucurie. Şi voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfânta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei şi au pornit spre ţara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Şi liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.

Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Şi aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!” Apoi iarăşi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.

Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei şi, fiind în port, au ieşit din corabie la uscat. Şi ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, căci şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede şi să se dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc şi moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Şi săvârşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.

Apoi, săvârşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare şi prealăudată Muceniţa Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie până la sfârşitul vieţii noastre!” Făcând ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vândut toate negu-ţătoriile lor ce le aveau în corabie şi, lepădându-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lângă acea biserică. Şi nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.

Iar mai înainte de sfârşitul lor, au pus pe mormântul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia, care erau purtate de valuri, şi le-am pus aici, după porunca ei”.

După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia. Şi venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, a săvârşit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândeşti, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniţă Glicheria, şi s-o rogi pe ea, căci o voi ruga şi eu, şi ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăşi la locul meu”. Iar episcopul, deşteptându-se din somn, s-a înspăimântat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc, şi făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărână. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmă-şuiau împotriva lor. Şi deşi erau sub ţărână, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvârşeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.

Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvârşindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor şi râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea şi, ieşind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Şi întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârşeşte praznic pentru moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie şi pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând şi zicând: „Oare aşa vă poruncesc vouă împăraţii, o, închinătorilor de idoli şi slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi şi a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de Insuşi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă şi batjocorea pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe la toată răutatea şi la viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece, şi sângele omenesc îl vărsa fără cruţare.

Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său şi a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi, şi a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin îngăduinţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, şi făcând răutăţi fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăţia fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl şi bunicul lui. Apoi luându-şi Leon sfârşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptând toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al şaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinţii Părinţi.

Atunci şi biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o cureţe de spurcăciuni şi să-i înnoiască toată risipirea, înfrumuseţând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte sfinţite şi cu vase de mult preţ. Deci după ce biserica a fost sfinţită, iarăşi se săvârşeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeieşti şi mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.

Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea şi tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi şi se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele sfintei muceniţe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:

În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, şi în care au ascuns cinstitele ei moaşte, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei muceniţe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi câştige iarăşi dregătoria sa.

Şi căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alţii, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor şi ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage.

Şi rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul şi l-a întrebat cine şi de unde este. Şi i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine şi mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?” Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, cea prealău-dată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată şi-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept şi a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numeşti a ta?” Anastasie i-a răspuns: „Am pe moşia mea în biserică cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaştele Sfintei Eufimia, şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaştele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”

Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie şi chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaştele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, aşijderea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.

Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat şi la maica lui, ducând cu dânşii şi pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului şi maicii sale toate cele ce le ştia despre cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.

Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbaţi cinstiţi din rânduiala duhovnicească şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaştele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constanti-nopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească nepreţuită. Şi se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, şi se făcea ceartă în popor.

Şi abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Şi liniştindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei şi au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaşte ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, şi s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări şi cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea; şi a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.

Şi ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul şi maica împăratului şi cu preasfinţitul patriarh au ieşit întru întâmpinarea cinstitelor moaşte ale muceniţei lui Hristos şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta şi Marea Muceniţă Eufimia cea prealăudata şi-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin

Sursa: http://theologhia.wordpress.com/ & http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/

Principalele rătăciri ale necalcedonienilor. Scurt istoric

24 Octombrie, 2008 § 4 comentarii

Pe 26 octombrie, armenii din Iaşi vor participa la slujba de resfinţire a Bisericii Armene cu hramul „Sf. Maria“, după ce toate lucrările, inclusiv cele de finisaj, vor fi terminate. La slujba de resfinţire va fi prezent Karekin al II-lea, Catolicos şi Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor. Acesta va oficia personal slujba de resfinţire a vechiului lăcaş de cult.

Pentru că poate mulţi dintre noi nu ştim prea multe despre credinţa armenilor vă prezentăm următorul material cu nădejdea că va fi spre folos, spre luare aminte şi nu spre smintire.

Abaterea de la adevărata învăţătură de credinţă ortodoxă este căderea în erezie, adică propovăduirea unei învăţături diferite faţă de cea adevărată. Aceasta nu înseamnă că învăţătura sănătoasă se împuţinează, suferă schimbare sau încetează să mai existe, ci că o altă învăţătură, nouă şi contrară, este propovăduită în locul celei sănătoase. Însă după dumnezeiasca purtare de grijă, prin apariţia şi dăinuirea în timp a unei erezii, nu trupul cel sănătos al Bisericii este cel vătămat, ci doar persoane sau grupuri, ca foste mădulare ale Bisericii-Trup, se desprind prin hulele rostite – ca nişte mlădiţe veştejite – de „seva” Duhului Sfânt, punându-şi în mare primejdie mântuirea.

Nevăzându-şi nedestoinicia până astăzi, ereziile secolelor IV-V rămân desprinse de Capul Bisericii-Hristos pe care continuă să-L hulească, semănând confuzie şi tulburare în cugetul cel neprihănit al credincioşilor Bisericii Ortodoxe. În cele ce urmează vom încerca să arătăm, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, cum şi de ce gruparea sectară a monofiziţilor a fost lepădată şi anatemizată de către Biserica Ortodoxă.

Monofizitismul şi ramurile lui sunt o ereticească socotinţă care nu recunosc în Iisus Hristos deopotrivă firea dumnezeiască şi cea omenească.

Sfânta Biserică Ortodoxă ca urmaşă a învăţăturii Apostolilor prin Sfinţii săi Părinţi, învaţă privitor la Dumnezeire: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18). Prin urmare, Dumnezeirea este mai presus şi de neînţeles minţii omeneşti, „căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatăl” (Matei 11.27). Sfântul Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.” (I Corinteni 2.10,11).

Firea dumnezeiască nimeni n-a cunoscut-o vreodată, nu numai dintre oameni, nici chiar Heruvimii şi Serafimii puterilor cereşti, însă cele de folos cunoştinţei şi mântuirii noastre au fost descoperite de Biserică prin insuflarea dumnezeieştilor Părinţi, după cum şi aceştia mărturisesc: în persoana ipostatică a Mântuitorului Iisus Hristos sunt cuprinse în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit cele două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească. Atât şi nimic mai mult, orice adaos sau împuţinare acestei învăţături însemnând neadevăr de credinţă, adică erezie.

Hristos este Adevărul, Unul singur, căci una singură este şi Biserica Sa cea Ortodoxă. Mărturisirea adevărului este doar una, precum o singură credinţă – neschimbată şi neîmpuţinată -întru Hristos mărturisim. Nu pot fi mai multe adevăruri, mai multe biserici sau mai multe crezuri creştine precum nu pot fi mai mulţi hristoşi sau mai multe dumnezeiri, toate acestea fiind chipuri sau deghizări ale minciunii, după cum Sfinţii ne învaţă:

Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă; că este cunoscut şi este în trei ipostase, adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh; că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere, naştere şi purcedere; că Fiul, Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sămânţă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin conlucrarea prea Sfântului Duh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria şi s-a făcut din ea om desăvârşit; că Acelaşi este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din două firi, din Dumnezeire şi omenire, şi în două firi, care au facultatea de a înţelege, de a voi, de a lucra şi de a acţiona liber, şi ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârşite, potrivit definiţiei şi raţiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii şi a omenirii, dar într-o singură persoană; că a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea morţii şi a îngropării de trei zile, s-a înălţat la ceruri, de unde a şi venit la noi, şi iarăşi va veni în vremea de apoi. Şi martoră a acestora este dumnezeiasca Scriptură şi toată ceata sfinţilor.[1]

Istoric vorbind, rădăcina ereziei monofizite se trage din învăţăturile ereticului Nestorie, patriarh al Constantinopolului între anii 428 -431, care învăţa că firile – cea dumnezeiască şi cea omenească – ale lui Hristos sunt total separate şi că Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu ci de om, învăţătură anatemizată de Soborul Sfinţilor Părinţi la cel de al treilea Sobor al Bisericii Ortodoxe ţinut la Efes în anul 431.

Însă scânteia care a dezlănţuit erezia monofizită este Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri de lângă Constantinopol, mort după 451, care arătând o râvnă fără de socoteală împotriva lui Nestorie a căzut în cealaltă extremă, a amestecării firilor. Punctele sale doctrinare se reduceau la următoarele două:

a) după întrupare, Hristos n-a avut decât o singură fire, cea dumnezeiască „absorbind-o” pe cea omenească;

b) Hristos Cel Înviat nu mai are firea omenească.

Cea dintâi plângere care s-a ridicat împotriva lui a fost adusă de Domnus, episcopul Antiohiei, acuzându-l de reînnoirea ereziei lui Apolinarie care învăţa în Iisus Hristos o singură natură şi susţinea că Dumnezeirea a pătimit.

Îndată după aceasta, Eusebie, episcop de Dorileea, la un sinod adunat în 448 la Constantinopol sub patriarhul Flavian, dădu un nou act de acuzare contra lui Eutihie – căruia deja îi făcuse în particular înţelepte mustrări, însă fără de folos. Eutihie a formulat în mai multe rânduri înaintea adunării episcopilor principala sa hulă: „Înaintea unirii [cu trupul], Hristos avea două naturi, iar după această unire nu-i mai mult decât una.” Sinodul a pronunţat anatema contra învăţăturii sale, l-a excomunicat şi depus din treapta preoţiei pe Eutihie ca eretic.

Însă Dioscor, patriarhul Alexandriei, a luat cu hotărâre partea lui Eutihie şi l-a restabilit cu de la sine putere în treapta sacerdotală. Ba mai mult, sub oblăduirea împăratului Teodosie, Dioscor convoacă la Efes în anul 449 un contra-sinod unde pronunţă o anatemă asupra învăţăturii ortodoxe asupra celor două firi.

Victoria monofiziţilor nu a fost lungă. După moartea patriarhului Flavian şi a împăratului Teodosie, noul imperator Marcian, în deplin acord cu noul patriarh Valentinian III, întruneşte la anul 451 la Calcedon al patrulea Sinod A-Toată-Lumea al Bisericii Ortodoxe ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă.

Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu Preasfinţitul Anatolie Patriarhul Constantinopolului, cu Preasfinţitul Iuvenalie Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii Preasfinţitului Leon Patriarhul Romei. Şi au fost de faţă şi rău-credincioşii, între care începători erau Dioscor al Alexandriei, Maxim al Antiohiei şi ceilalţi patriarhi de un gând cu ei, dimpreună cu Eutihie, încât mulţimea ereticilor era fără număr. Şi toţi dimpreună cu Sfinţii Părinţi ţineau Sinodul în Biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, care este în partea dinspre Bosfor, biserică unde se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau mari şi minunate minuni, după cum vom arăta.

Iar acest dumnezeiesc Sobor a înlăturat pe Dioscor din treapta arhierească şi a anatemizat dimpreună cu Eutihie şi Nestorie pe toţi cei care vor îndrăzni a le urma în cugetele lor hulitoare de Dumnezeu, zicând:

Urmând noi, aşadar, Sfinţilor Părinţi, pe Unul şi Acelaşi Fiu a-L mărturisi, pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu un glas toţi învăţăm că desăvârşit [este] întru Dumnezeire şi desăvârşit întru omenire, Dumnezeu cu adevărat şi Om cu adevărat. Acelaşi din suflet cuvântător şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi Acelaşi după omenire, întru toate asemenea cu noi afară de păcat, mai înainte de veci din Tatăl fiind născut după Dumnezeire, iar în zilele cele de apoi Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Maria Fecioara de Dumnezeu Născătoarea după omenire, pe Unul şi Acelaşi Hristos Fiu Domn Unul-născut, în două firi fără amestecare fără schimbare fără împărţire fără despărţire cunoscându-se, nicăieri deosebirea firilor stricându-se din pricina unirii, ci mai vârtos păzindu-se însuşirea amândurora firilor şi într-o faţă şi într-un ipostas aflându-se, nu în două feţe împărţindu-Se sau despărţindu-Se, ci Unul şi Acelaşi Fiu Unul-născut Dumnezeu Cuvântul Domnul Iisus Hristos, precum din început Proorocii pentru El şi Însuşi Iisus Hristosne-a învăţat pe noi şi Simbolul Părinţilor ni l-a dat.

Acestea, aşadar, din toate părţile cu toată acrivia şi îndemânarea de către noi alcătuindu-se, a hotărât Sfântul şi Ecumenicul Sinod ca nimănui să nu-i fie îngăduit a înfăţişa altă credinţă, nici să scrie, nici să alcătuiască, nici să cugete, nici să înveţe altfel, iar pe cei care îndrăznesc sau să alcătuiască altă credinţă sau chiar să aducă înainte sau să înveţe sau să dea alt Simbol celor ce din voia lor se întorc la cunoştinţa adevărului de la năravurile elineşti sau de la cele jidoveşti sau chiar de la orice fel de erezie, deci, astfel, de ar fi episcopi sau clerici, să fie înstrăinaţi episcopii de episcopie şi clericii de cler, iar de ar fi monahi sau laici, să se dea anathemei.[2]

Dogma de la Calcedon, în acord cu teologia Sfântului Chiril, poate fi pe scurt spusă astfel: unul Fiu şi Domn, Iisus Hristos, Cuvântul întrupat. Din cauza unirii într-o singură persoană a celor două firi – a dumnezeirii şi a umanităţii Hristos Însuşi este cel ce lucrează într-un chip minunat şi neseparat pe cele omeneşti ca Om şi Dumnezeu, iar pe cele dumnezeieşti ca Dumnezeu şi Om. Deci această identitate a persoanei (ipostas) în orice act, omenesc sau dumnezeiesc, se realizează astfel încât o fire să „transmită” celeilalte însuşirile proprii, comunicarea însuşirilor nedesfiinţând firile, căci oricâtă îndumnezeire ar primi firea omenească, tot omenitate rămâne. Astfel, acelaşi Hristos este şi Dumnezeu şi Om, necreat şi creat, nepătimitor şi pătimitor, iar actele Sale fie că sunt înalte, fie smerite, se fac de către Acelaşi. Pentru aceea şi patimile Lui sunt de viaţă făcătoare şi mântuitoare, ca Unul ce săvârşea minunile dumnezeieşti prin pipăit, prin cuvânt, adică prin cele omeneşti.

Însă niciodată nu trebuie să spunem că pe Cruce a pătimit firea omenească, ci Hristos după umanitate, nici să spunem că firea Cuvântului a pătimit după trup, ci Hristos a pătimit după trup. Pe cruce, nici dumnezeirea nu a pătimit (pentru că este nepătimitoare), nici umanitatea singură (pentru că este unită ipostatic cu dumnezeirea Cuvântului), ci a pătimit „Cel ce a spânzurat pământul pe ape” după trup. Hristos a fost omorât după trup de oameni şi a fost înviat în trup prin intermediul energiilor necreate ale Sfântului Duh.

Aşadar neprimind, negând sau răstălmăcind aceste ortodoxe învăţături, practic monofiziţii cred şi propovăduiesc un alt Hristos, o altă Treime, o cu totul altă Dumnezeire!

Amestecând firile într-una singură, Hristosul monofiziţilor potrivnici Sinodului de la Calcedon (numiţi pentru aceasta anticalcedonieni sau necalcedonieni) devine ori pătimitor cu dumnezeirea pe cruce, ori pătimirea răstignirii nu a fost reală (dochetism) ceea ce este o hulă adusă Dumnezeirii; amestecând firile într-una singură, Hristosul monofiziţilor capătă o singură energie (monoergism) şi o singură voinţă (monotelism), aşadar nu mai putea face ascultare şi nu se mai putea răstigni ca om, deci mântuirea noastră nu mai putea fi făcută; amestecând firile într-una singură, Hristosul monofiziţilor devine o formă vizibilă şi panteistă a energiilor iar omul ar putea ajunge să facă parte din Sfânta Treime.

Împăratul Marcian nu numai a adoptat hotărârile Sinodului Bisericii de la Calcedon, ci a oprit eutihienilor – care deja formaseră o sectă, dreptul de a avea cler şi cult particular. Totuşi erezia monofizită nu s-a stârpit, ci fanatici hulitori au înduplecat, prin viclenii şi pactizări cu alţi împăraţi sau ierarhi apostaţi ai vremii, a se aciua prin cetăţi şi a răspândi anatemizata erezie. Unul dintre înalţii clerici care a primit eresul şi i-a adăpostit pe sectarii necalcedonieni este şi patriarhul Sever al Antiohiei (512-518) mort după 530, fiind totodată şi cel mai subtil teolog monofizit, răspândind puternic erezia în tot Orientul. S-a remarcat prin înverşunarea cu care a combătut Hotărârile Sinodului de la Calcedon, vorbind de două firi în Hristos (cea omenească şi dumnezeiască) dar amestecându-le până la dizolvare.

Precum din erezie s-a adăpat, tot o erezie a zămislit, în veacul al VlI-lea monofizismul conducând la apariţia ereziei monotelite, care considera că Hristos are o singură lucrare şi o singură voire. Această erezie a fost condamnată la Sinodul al Vl-lea A-Toată-Lumea al Bisericii Ortodoxe, ţinut la Constantinopol între anii 680­681. Sfinţii Părinţi de atunci au arătat că în Hristos sunt două voiri şi două lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează celei dumnezeieşti.

Din marea erezie monofizită a veacului al V-lea s-au cristalizat până astăzi trei mari adunări eretice anticalcedoniene: copţii din Egipt, sirienii şi malabarezii iacobiţi şi armenii gregorieni.[3]

Dintre grupările monofizite, iacobiţii sirieni şi armenii au cunoscut o dezvoltare în secolul XV, cu toate că încercările de unire cu Roma (sub Papa Eugeniu al IV-lea) le-au au adus dihonii interioare care mai apoi i-au slăbit. În decursul vremii, „abuna” sau căpetenia monofizită din Absinia s-a despărţit de gruparea-mamă din Egipt, luându-şi reşedinţă separată în Alexandria. Mai-marele copţilor egipteni prin egumenul mănăstirii Sfântul Antonie a semnat la 4 februarie 1442 unirea cu Roma, fiind mai apoi urmat şi de monofiziţii din Palestina şi Absinia.

Cât priveşte pe iacobiţii din Siria, aici cruciaţii reuşiseră să producă scindări încă din secolul al XIII-lea. Cele două grupări şi-au ales căpetenii diferite dar sub aceeaşi denumire de „Ignaţiu”, avându-şi reşedinţa unul în Antiohia, altul în Mardin. La 1364 a intervenit o a treia scindare, formându-se o grupare cu centrul în Melitina, iar pe la sfârşitul veacului al XV-lea apare o a patra, cu centrul la Sis. În 30 noiembrie 1444 sirienii orientali s-au unit cu Roma.

Cei mai numeroşi credincioşi monofiziţi din Asia erau armenii, care profitând de avantajele politice oferite de Roma (o bună parte din ei) semnează la 22 noiembrie 1439 unirea cu latinii. De altfel în 1198 regele armean Leon II primise coroana sa de la Roma. Cei care au respins până la capăt uniaţia latină sunt tomiţii de pe coasta Malabar din vestul Indiei care şi-au păstrat credinţa şi tradiţiile lor necalcedoniene. În schimb, maroniţii din Liban au fost atraşi în 1182 la catolicism, părăsindu-şi poziţiile necalcedoniene şi devenind mai apoi cei mai devotaţi dintre toţi cei uniţi cu Roma.

Istoria monofizită ne arată limpede cum despărţirea acestora de credinţa „cea una” a Bisericii lui Hristos le-a adus dihonii şi schisme interioare tocmai din pricina neînţelegerilor ulterioare asupra formulărilor eretice, ajungând -după „modelul” protestant – la o sumedenie de „rituri” şi grupări mai radicale sau mai unioniste. Ereziile se atrag reciproc, căci deşi separate de 21 contradicţii teologice, au între ele înrădăcinată o anumită „solidaritate” dată de răzvrătirea comună împotriva aceleiaşi credinţe ortodoxe.

În acest duh se remarcată şi uşurinţa cu care o bună parte din grupările monofizite au ales a se uni cu Roma primind totodată şi schimbările dogmatice ale latinilor şi recunoscându-l pe papă drept cap al „bisericilor” lor, arătându-şi greaua învârtoşare faţă de primirea învăţăturii curate a Bisericii Ortodoxe de la care plecaseră.

În România erezia monofizită este reprezentată de gruparea armeană care şi-a întemeiat eparhie în judeţul Suceava (m-rea Zamca) sub un anume Dirayr Marichian.

Atenţionăm aici pe credincioşii ortodocşi de confuzia pe care o pot face privind asupra asemănărilor exterioare (biserici, icoane, cruci, lumânări, slujbe) între cultul armenilor şi Biserica Ortodoxă, mai ales că monofiziţii armeni se dau drept ortodocşi tocmai pentru a înşela mai uşor pe ortodocşii naivi şi neştiutori.

Tocmai din cauza ereziei şi a pericolului vătămător şi pierzător de suflet, învăţătura de credinţă al celui de al IV-lea Sobor al Bisericii de la Calcedon aduce limpezire şi maturizare în credinţa ortodoxă, păzeşte tradiţia liturgică de înnoiri vrăjmaşe, arată ereticilor calea de îndreptare, dar mai ales povăţuieşte până astăzi mădularele cele vii ale Bisericii întru credinţa cea dreaptă: înomenirea Mântuitorului Iisus Hristos este unirea (firească, fiinţială şi reală) într-o singură persoană a celor două firi – dumnezeiască şi omenească. Iar cei care cugetă diferit sau au în vreun fel părtăşie (vezi mai sus) cu cei care cugetă diferit, sunt deopotrivă anatemizaţi de Biserica Ortodoxă ca eretici.

Deci diferenţa dintre monofiziţi şi ortodocşi nu este o problemă prăfuită a istoriei, o neînţelegere formală asupra unor cuvinte sau a unor termeni teologici, ci este vorba de lupta Bisericii de a păstra curat adevărul credinţei, de a-L păstra întreg pe Hristosul Apostolilor, pe Hristosul Treimii, pe Hristosul Ortodoxiei.


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, p. 12

[2] Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003

[3] Patriarhul Nerses a respins la 527 la Feyion – reşedinţa patriarhiei Armeniei – Soborul de la Calcedon şi de atunci monofizismul s-a stabilit temeinic în această ţară, de unde prin legăturile culturale, comerciale şi politice de mai apois-au întemeiat comunităţi monofizite-armene şi în ţara noastră.

Călugării Sfântului Munte Athos despre dialogul teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieini

23 Octombrie, 2008 § 5 comentarii

I. Dialogul dintre ortodocşi şi monofiziţi

Dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni – adică membrii Bisericilor monofizite din Orient, copţii, armenii şi etiopienii, ostili Sinodului al-IV-lea ecumenic de la Calcedon care a stabilit dogma celor două firi a lui Hristos – dialog dus de mai mulţi ani de Patriarhia Constantinopolului şi de alte Biserici angajate în ecumenism, a stârnit recent neliniştea călugărilor athoniţi. „Memoriul” lor despre acest dialog a rezumat pertinent argumentele teologilor ortodocşi ale căror voci înăbuşite de mass-media îndrăzniseră să se ridice împotriva metodelor antiecleziale ale acestui dialog şi împotriva presupoziţiilor lui dogmatice, aflate la antipodul tradiţiei Apostolilor, Părinţilor Bisericii şi Sinoadelor ecumenice. „Lumina Taborului” a prezentat în editorialul precedent principalele obiecţii ale călugărilor athoniţi.

Acestei provocări lansate de Sfântul Munte i-a răspuns pe larg în paginile revistei „Episkepsis” (nr. 521 din 31 august 1995), Înalt Prea Sfinţia Sa Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei, din Patriarhia de la Constantinopol, şi preşedinte din partea ortodoxă al Comisiei însărcinate cu acest dialog.

II. Critică lui Damaskinos

SOP („Service Orthodoxe de Presse”) a citat pe larg în nr. său din decembrie 1995 textul răspunsului Î.P.S. Damaskinos, care este o critică a poziţiilor călugărilor athoniţi. Rezumăm mai jos principalele puncte abordate de Mitropolitul Elveţiei.

1. O hristologie ambiguă?

Athoniţii critică cele două „Declaraţii comune” (1989-1990), spunând că ele conţin expresii ambigue, care permit o interpretare severiană – conformă, adică, „monofizitismului moderat” a lui Sever. Această doctrină a fost la fel de vehement condamnată de Părinţi că şi „monofizitismul extrem” al lui Eutihie.

Răspuns: Mitropolitul Damaskinos răspunde că pasajele considerate ambigue sunt ortodoxe:

– primul text: „Atunci când vorbim de ipostasul unul şi compus (synthetos) al Mântuitorului Hristos, nu vrem să spunem, că în El se unesc un ipostas divin şi un ipostas uman. Vrem să spunem că ipostasul unul şi veşnic al Celei de a două Persoane a Treimii Şi-a asumat natura umană creată, unind-o cu propria Sănatură divină necreată pentru a alcătui împreună o Fiinţă divino – umană adevărată, unită fără despărţire şi fără amestecare” („Prima Declaraţie”).

Potrivit lui Damaskinos, dacă s-ar fi spus de către Comisie: „O Natură divino – umană unită” i s-ar fi putut reproşa monofizitismul; dar, de vreme ce s-a spus „o FIINŢĂ adevărată”, vinovaţi sunt athoniţii, care se poartă de parcă s-ar fi folosit cuvântul Natură.

– al doilea text: „naturile diferenţiindu-se ….doar în gândire” („A Două Declaraţie”).

Expresia „doar în gândire” (1) vine de la Sinodul al V-lea ecumenic ( 533) şi deci este perfect ortodoxă, spune Damaskinos. Aşadar athoniţii se înşeală încă o dată, făcând astfel de reproşuri.

2. Dioscor, Iacob şi Sever sunt ortodocşi?

Comunitatea athonită învinovăţeşte Comisia interortodoxă de a fi cerut anticalcedonienilor să respingă doar monofizitismul extrem al lui Eutihie şi nu şi pe cel al lui Dioscor şi Sever. La care Mitropolitul Elveţiei răspunde că cercetări recente au dovedit că Dioscor şi Sever au rămas credincioşi învăţăturii hristologice a Sfântului Chiril.

Dioscor, Iacob şi Sever au refuzat să recunoască Sinodul IV ecumenic din Calcedon. Datorită acestui fapt au fost condamnaţi de Biserică. Potrivit Părinţilor Athoniţi, asta înseamnă că erau eretici. Nu, răspunde Damaskinos: „au respins terminologia definiţiei Sinodului («în două naturi»)”, dar „au fost condamnaţi pentru că s-au separat de trupul Bisericii şi nu pentru erezie”.

3. Se pot anula hotărârile unui Sinod ecumenic ?

Comisia a propus să fie ridicate anatemele împotriva lui Dioscor şi Sever date de Sinodul IV şi confirmate de Sinoadele următoare (al VI-lea şi al VII-lea).

Athoniţii susţin că nu e permisă revizuirea hotărârilor unui Sinod ecumenic.

Î.P.S. Damaskinos răspunde că aşa ceva s-a mai întâmplat şi citează patru exemple:

a. revizuirea hotărârilor Sinodului al III-lea ecumenic prin „Decretul de reconciliere” din 433, care a restabilit comuniunea dintre Antiohia şi Alexandria;

b. „învăţătura hristologică a Sinodului al III-lea ecumenic a fost dezvoltată printr-un Horos (Decret, Definiţie dogmatică) al Sinodului al-IV-lea ecumenic”;

c. decretul acestui ultim Sinod a fost interpretat de Sinodul al V-lea ecumenic în lumina celor „Douăsprezece capitole contra lui Nestorie” ale Sf. Chiril şi ţinând cont de terminologia lui hristologică;

d. hotărârea Sinodului al-IV-lea ecumenic asupra ortodoxiei lui Teodorit al Cyrului şi a lui Ibas al Edesei a fost interpretată diferit de Sinodul al V-lea ecumenic.

Pentru Î.P.S. Damaskinos există toate condiţiile necesare, deoarece „Sinodul panortodox ridică anatemele cu privire la Dioscor, Iacob şi Sever.” „Autoritatea Sinoadelor ecumenice nu e pusă în pericol, de vreme ce elementul esenţial al hotărârilor lor dogmatice (Horoi) nu e pus la îndoială”, şi, pe de altă parte, „Sinodul panortodox”, „Întotdeauna aflat în armonie deplină cu conştiinţa trupului Bisericii Ortodoxe, prelungeşte autoritatea Sinoadelor ecumenice istorice în viaţa Bisericii Ortodoxe şi are puterea de a interpreta autentic duhul hotărârilor acestor Sinoade în marşul istoric al Bisericii.”

4. Trebuie să li se impună Bisericilor anticalcedoniene acceptarea celor patru Sinoade ecumenice (IV-VII) pe care le refuză până în ziua de azi ?

Potrivit athoniţilor, care nu fac aici decât să exprime conştiinţa Bisericii Ortodoxe în întregimea ei, faptul că anticalcedonienii continuă să nu accepte explicit decât primele trei Sinoade ecumenice dovedeşte că nu s-a ajuns la nimic: a fi ortodox înseamnă să accepţi toate Sinoadele ecumenice că având aceeaşi valoare. În aceste condiţii, a vorbi de comuniune între anticalcedonieni şi ortodocşi este imposibil.

„Calcedonul” rămâne piatra de încercare.

Î.P.S. Damaskinos răspunde că „Bisericile orientale” (adică anticalcedoniene) acceptă credinţa formulată în decretele celor şapte Sinoade (2), dar că, „în ciuda acestui fapt, problemă enumerării formale a acestor Sinoade printre Sinoadele ecumenice comune, deşi puse de nenumărate ori şi cu insistenţă de Comisia interortodoxă pe parcursul reuniunilor în plen ale Comisiei mixte – a fost socotită prematură şi intempestivă de reprezentanţii vechilor Biserici orientale, dat fiind faptul că presupune, pe de o parte, ridicarea anatemelor pronunţate de Bisericile noastre contra lui Nestorşi Sever, şi, pe de altă parte, studiul sistematic al actelor acestor Sinoade, care ar necesita un timp îndelungat.”

III. Răspunsul Părinţilor athoniţi.

Sfânta Comunitate a Sfântului Munte a răspuns criticii, pe care am rezumat-o, printr-o analiză detaliată de 102 pagini, din care ziarul „Orthodoxos Typos” a publicat un rezumat în numerele 1169 şi 1170 (din 12 şi 26 aprilie 1996). Iată traducerea acestui text intitulat „Observaţiile Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte. Dialogul teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieni. Răspuns la critica Mitropolitului Damaskinos al Elveţiei.”

Introducere

Buletinul ecleziastic „Episkepsis” (521, 31.08.1995) a publicat răspunsul Î.P.S. Mitropolit al Elveţiei, Damaskinos, Preşedintele Comisiei interortodoxe pentru dialog între Biserica Ortodoxă şi Bisericile anticalcedoniene la „Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte asupra dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni”, din 14/27 mai 1995.

Călugării athoniţi constată că, rezultatele dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni, aşa cum au fost ele transcrise în Acordurile Conferinţelor neoficiale (1964- 1941), şi apoi în Declaraţiile Comune ale Întâlnirilor oficiale ale Comisiei mixte (1985-1993), nu laşa loc unor speranţe prea mari de a-i vedea pe anticalcedonieni revenind la Biserica de care s-au despărţit acum 1500 de ani ca eretici, deoarece teologia acestor „Declaraţii Comune” nu se acordă cu dogma ortodoxă.

În 1992, după încheierea discuţiilor teologice, am aşteptat un examen critic sinodal şi o judecată a diverselor Prea Sfinte Biserici Ortodoxe locale asupra concluziilor Dialogului teologic. Am sperat că va trece un timp suficient pentru ca să se maturizeze conştiinţa Bisericii şi să accepte hotărârea unanima a ierarhilor Bisericii asupra problemei de a şti dacă anticalcedonienii contemporani sunt său nu ortodocşi.

Din păcate, înainte de orice judecată sinodală, a fost făcută publică afirmaţia Comisiei mixte privind ridicarea din partea ortodocşilor a anatemelor asupra lui Dioscor şi Sever („Comunicatul de la a IV-a Întâlnire”, 1993). În urma anumitor afirmaţii ale unor teologi particulari, Dioscor şi Sever au fost socotiţi ortodocşi în simţire şi doctrină şi, ca urmare, s-a considerat că ar fi posibil ca autoritatea sinodală actuală a Bisericii să ridice anatemele care apaşa asupra lor. Ridicarea anatemelor realizată de cele două părţi aflate în dialog ar trebui să însemne restabilirea deplinei comuniuni sacramentale.

Diferitele obiecţii şi reacţii ale credincioşilor Bisericii împotriva acestui soi de unire pripită – de vreme ce anticalcedonienii n-au acceptat câtuşi de puţin credinţa ortodoxă – n-au fost luate în considerare de principalii agenţi ai acestei uniri.

Sfânta Comunitate a Sfântului Munte, neliniştită şi îngrijorată de cursul pe care l-a luat acest dialog teologic, a alcătuit mai întâi de toate un „Raport al Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte asupra dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni”, în care şi-a exprimat rezervele asupra felului în care se desfăşoară acest dialog. Dar deoarece Î.P.S. Mitropolit al Elveţiei, Damaskinos, în articolul său, „Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile orientale. Reflecţii şi perspective”, a prezentat concluziile Comisiei Mixte nu ca pe simple oferte prezentate acestor Biserici, ci ca pe texte ţinând de credinţa şi tradiţia ortodoxă, Sfânta Comunitate a publicat un „Memoriu” în care a dezvăluit Bisericii deviaţiile dogmatice (hristologice şi ecleziologice) ale Comisiei interortodoxe. Scopul „Memoriului” a fost acela de a informa membrii Bisericii asupra caracterului non – ortodox al „Declaraţiilor Comune” şi de a încerca să aşeze dialogul pe baze ortodoxe astfel încât credinţa Bisericii să rămână neschimbată şi anticalcedonienii să realizeze că se află în erezie, de la care trebuie să se întoarcă spre ortodoxie.

În răspunsul său la „Memoriul” Sfintei Comunităţi, Mitropolitul Elveţiei a reformulat teoriile neortodoxe ale Comisiei Mixte în materie de hristologie şi ecleziologie.

De asemenea, el acuză Sfânta Comunitate că vorbeşte din propria sa autoritate, că învinovăţeşte, în mod arbitrar, teologii Comisiei interortodoxe, că pune în discuţie ideea că Bisericile vor să accepte cu entuziasm concluziile Dialogului, în sfârşit, că ignoră faptul că aceste concluzii sunt în deplin acord cu rezoluţia celei de a treia Conferinţe Panortodoxe Presinodale în ceea ce priveşte progresul Dialogului.

Sfânta Comunitate a cântărit bine aceste acuzaţii ale mitropolitului şi, considerând că afirmaţiile sale se îndepărtează în puncte esenţiale de credinţa ortodoxă şi de Tradiţia Bisericii, a făcut următoarele remarci:

1) Peştele este înecat

Înalt Prea Sfinţitul aminteşte poziţia ostilă a Sfintei Comunităţi faţă de acest dialog, apoi critică declaraţiile acesteia ca „făcute din proprie autoritate”, ca şi acuzaţiile „arbitrare” aduse Comisiei interortodoxe, şi în sfârşit, împotrivirea sa la voinţa celei de a treia Conferinţe Presinodale. Aceste observaţii nu vor, însă, decât să-l facă pe cititor să piardă din vedere esenţa problemei. Ele nu lămuresc pe nimeni dacă neliniştile Sfintei Comunităţi în legătură cu evoluţia Dialogului sunt nejustificate sau greşite.

2) Conştiinţa eclezială

Poziţia rezervată a Preafericirii Sale, Patriarhul Diodor al Ierusalimului, a atâtor alţi ierarhi ai Bisericii, a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte, a numeroşilor profesori de la şcolile teologice şi a unei mari părţi a credincioşilor Bisericii dovedeşte că, în realitate, conştiinţa Bisericii n-a fost mulţumită de rezultatele Dialogului şi cere o nouă fixare a direcţiilor în care trebuie să se desfăşoare.

3) Texte în mod deliberat ambigue

Afirmaţia Mitropolitului Elveţiei că soluţiile aduse problemelor teologice sunt conforme învăţăturii Sfintelor Sinoade ecumenice este total nefondată.

Acordul comun care s-a semnat în cadrul Dialogului nu reprezintă credinţa Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor ecumenice, ci texte artistic fabricate astfel încât să cuprindă în acelaşi timp teologia ortodoxă şi cea severiană. Aceste documente nu folosesc terminologia Hotărârilor Sinoadelor ecumenice decât pentru a ascunde compromisul dogmatic astfel obţinut.

Cu voie său fără de voie, delegaţia ortodoxă a făcut concesii dogmatice anticalcedonienilor. Iată-le:

a) introducerea unor formule monofizite în „Declaraţiile Comune” ca de ex.: „Ipostasul (ca distingere) NATURII Cuvântului întrupat”. Termenul „physis„, natura, care nu poate însemna ipostas, este folosit strâmb, într-o maniera kakodoxă în locul formulării ortodoxe care ar fi „NATURILOR Cuvântului întrupat”.

b) acceptarea că naturile lui Hristos se disting numai în gândire, expresie care, în contextul „Declaraţiilor comune”, este susceptibila de o interpretare severiană şi ascunde în ea monofizitismul şi monoenergetismul. Pretenţia mitropolitului Elveţiei, care susţine că expresia „doar în gândire” vine de la hotărârea Sinodului al V-lea ecumenic, n-are nici o relevanţă de vreme ce conţinutul expresiei (în contextul şi în forma existentă în document: „naturile se disting numai în gândire”) este radical diferită de conţinutul dogmatic al formulei Sinodului al V-lea: „Dacă cineva mărturiseşte cele două naturi ale Singurului Domn Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, dar fără să se înţeleagă diferenţa doar în gândire… şi se foloseşte de numărul lor pentru a arăta că Mântuitorul are naturi separate şi idioipostatice (având fiecare ipostasul propriu), să fie anatema”.

A două formulare mărturiseşte diferenţa naturilor care există în mod esenţial în Hristos şi respinge separarea naturilor, dar insinuează ideea unei naturi compuse.

c) Folosirea expresiei „ca să formeze (Cuvântul) o singură şi reală FIINŢĂ (hyparxis, Fiinţă sau subzistenţă) divino-umană”, expresie specifică tradiţiei teologice severiene pentru care Hristos nu este asemenea ca ipostas Ipostasului lui Dumnezeu Cuvântul. Consecinţele acestei teze, atât pe planul teologiei treimice, cât şi pentru doctrina mântuirii, sunt extrem de grave.

d) Concesia făcută opiniei că Sfinţii Părinţi ar fi folosit termenii natură şi ipostas unul în locul altuia şi cu aceeaşi semnificaţie. Astfel se dă posibilitatea anticalcedonienilor să citească „Declaraţiile comune” aşa cum vor, după propria lor credinţă, care e monofizitismul severian, fără să-şi dea seama de eroarea teologică în care se află.

e) Formularea nesatisfăcătoare a dogmei ortodoxe despre cele două voinţe şi cele două energii în Hristos, formulare care face imposibilă excluderea ereziei monoenergetismului. Afirmaţia mitropolitului Elveţiei că, în ceea ce priveşte această problemă, „Declaraţiile Comune” reproduc cu fidelitate Definiţia Sinodului VI ecumenic, este total nefondată.

f) Acceptarea neortodoxă a ideii că anticalcedonienii pot mărturisi o singură natură divino-umană, atâta timp cât nu neagă prezenţa dinamică şi constantă (suneche) a divinului şi a umanului în Hristos. Printr-o astfel de mărturisire, anticalcedonienii nu recunosc ca ipostas, ceea ce este ipostatic în Hristos ci ca o natură divino-umană compusă. De asemenea, în locul unei existenţe (hyparxis, subzistenţă) esenţiale a naturilor în Hristos, este mărturisită doar prezenţa proprietăţilor (idiotetes) divine şi umane în El.

Aşadar, prin toate acestea e mărturisită tocmai natura compusă a tradiţiei severiene pe care au condamnat-o Sfinţii Părinţi.

g) Concesia făcută anticalcedonienilor, prin folosirea denumirilor de „precalcedonieni”, „necalcedonieni”şi „ortodocşi orientali” nu ca simpli termeni tehnici în desfăşurarea Dialogului, ci înţeleşi în conţinutul lor teologic, aşa cum se poate constata cu uşurinţă, examinând rezultatele dialogului.

h) Recunoaşterea că monofizitismul aşa-zis moderat al lui Dioscor şi Sever nu este o erezie şi că anatema lansată împotriva lor de Sinoadele VI şi al VII-lea ecumenice nu s-a datorat învăţăturii lor eretice, ci doar faptului că divizaseră Biserica.

Toate aceste lucruri pe care le susţine, de asemenea, Mitropolitul Elveţiei, se dovedesc eronate în baza Actelor Sinoadelor ecumenice al V-lea, al IV-lea şi al VII-lea locale, din Constantinopol (536) şi Lateran (649), precum şi în baza scrisorilor şi operelor dogmatice ale marilor Învăţători şi Părinţi ai Bisericii: Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Fotie cel Mare, etc. Potrivit tradiţiei Sfinţilor Părinţi, Dioscor şi Sever sunt eretici în toată puterea cuvântului.

Cunoscând toate aceste lucruri, Comisia interortodoxă a comis o gravă eroare nepretinzând anticalcedonienilor să accepte pur şi simplu anatema asupra pretinşilor „învăţători” Dioscor, Sever, Filoxenie, Iacob şi alţii, ca o condiţie indispensabilă unirii.

i) Formula „naturile sunt unite ipostatic şi natural” (3), în care adăugarea adverbului „natural” (care pentru ortodocşi nu înseamnă nimic altceva decât unirea după ipostas) înseamnă pentru anticalcedonieni unirea naturilor ca atare (luate în ele însele) într-o unică natură compusă. Teza severiană mărturisită de anticalcedonieni produce o confuzie completă în taina Iconomiei divine.

j) Acordul pentru o respingere generală şi necondiţionată a interpretării sinoadelor, ceea ce nu se potriveşte cu hotărârea Sinodului al III-lea ecumenic şi cu „Reconcilierea” din 433 (4).

Aceasta indeterminare ne laşa în incertitudine: anticalcedonienii acceptă Sinodul al IV-lea ecumenic şi Sinoadele ecumenice următoare ale ortodocşilor, ori, dacă resping sinodul tâlhăresc de la Efes şi celelalte nenumărate sinoade întrunite de nelegiuiţi împotriva Sfântului Sinod al IV-lea ecumenic.

4) Ridicarea anatemelor ?

Î.P.S. Damaskinos este de acord cu părerea comisiei mixte că e posibilă ridicarea anatemelor pronunţate împotriva lui Dioscor şi Sever de către Sinoadele ecumenice. Pentru a susţine acest lucru, mitropolitul foloseşte argumente imposibil de acceptat din punct de vedere istoric şi teologic. Iată-le:

a) „Hotărârile Sinodului al III-lea ecumenic au fost revizuite prin Decretul de Reconciliere, ca atare ar fi posibil astăzi ca un act de aceeaşi valoare al Bisericii să revizuiască anatemele împotriva lui Dioscor şi Sever.”

Acest argument este clar respins de scrisorile Sfântului Chiril. Biserica admite completarea, dezvoltarea şi explicarea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor ecumenice, dar niciodată revizuirea lor.

b) „Sfântul Chiril n-a pretins adoptarea celor Douăsprezece capitole ale sale în Decretul Reconcilierilor ci s-a mulţumit cu o condamnare generală a nestorianismului. Tot astfel, noi, ortodocşii, trebuie să ne mulţumim cu o condamnare generală a eutihianismului pe care o produc anticalcedonienii ca suficientă pentru a-i putea defini că având un sentiment ortodox.”

Acest argument se dovedeşte de asemenea înşelător, pentru că Sfântul Chiril a cerut Recunoaşterea celei de a IV-a anateme îndreptate împotriva celor care spun că prin Reconciliere el se contrazice. În plus, toată tradiţia ulterioară a Părinţilor cere o mărturisire exactă şi detaliată a credinţei, nu doar declaraţii generale.

c) „Reabilitarea lui Teodorit şi a lui Ibas de către Sinodul al IV-lea ecumenic şi condamnarea operelor lor greşite în credinţă de către Sinodul al IV-lea ecumenic au servit unităţii Bisericii. Tot astfel reabilitarea lui Dioscor şi Sever ar servi astăzi acestei uniri”.

Raţionamentul este greşit. Reabilitarea lui Teodoret şi Ibas nu s-a făcut prin revizuirea unui Sinod ecumenic cu autoritate de lege în Biserică, ci prin revizuirea unui fals sinod, un sinod eretic (aşa numit „tâlhăresc”). Nici o decizie dogmatică luată de sinoadele anterioare n-a fost încălcată prin această reabilitare, care n-a avut loc decât după ce Nestorie a fost anatemizat în faţa sinodului. Tot astfel, condamnarea scrierilor lor eretice de către Sinodul al V-lea nu a contrazis vreo acceptare a lor anterioara, făcută de vreun Sinod ecumenic. În concluzie, aceste două acte ale Bisericii au servit unitatea ei, pentru că ceea ce s-a căutat atât într-unul, cât şi în altul, a fost integritatea credinţei ortodoxe. Dimpotrivă, reabilitarea lui Dioscor şi Sever, care se încearcă a se face astăzi, vrea să accepte drept ortodoxă, învăţătura eretică a lui Sever. Învăţătura constantă a Bisericii referitoare la Sinoade este astfel complet răsturnată, iar unitatea Bisericii încă o dată sfâşiată.

d) „Sinodul al III-lea ecumenic nu l-a anatemizat pe Teodor de Mopsuestia din iconomie, pentru a salva unitatea Bisericii. Din acelaşi motiv ar fi bine să practicăm azi încă o dată iconomia şi să-i reabilităm pe Dioscor şi Sever.”

Deşi faptul istoric relatat aici este exact, concluzia este greşită. Iconomia practicată de Sfântul Chiril nu implica sub nici o formă acceptarea doctrinei lui Teodoret. Reabilitarea lui Dioscor şi Sever care se propune astăzi se bazează explicit pe recunoaşterea şi acceptarea ereziei lor.

e) „Sfântul Vasile cel Mare sugera restabilirea comuniunii ecleziale cu homoiousienii care, printr-o îndelungată comuniune de viaţă cu ortodocşii s-ar maturiza şi ei în credinţa ortodoxă. Restabilirea comuniunii cu anticalcedonienii ar putea avea loc într-o manieră asemănătoare”.

Cu toate acestea exemplul Sfântului Vasile cel Mare nu e tocmai potrivit ca soluţie astăzi, pentru că Sfântul Vasile a cerut homoiousienilor să accepte fiecare literă a mărturisirii de credinţă de la Niceea, să accepte că nu trebuie socotit Sfântul Duh o creatură şi să refuze comuniunea cu cei care-L socotesc astfel. Astăzi, dimpotrivă, nu li se cere anticalcedonienilor nici să accepte credinţa Calcedonului, deci şi expresia „în două naturi”, nici să-i renege pe învăţătorii lor, Dioscor, Sever şi alţii, care nu mărturisesc cele două naturi.

5) Nerecunoaşterea Sinoadelor

Mitropolitul Elveţiei susţine că recunoaşterea formală a Sinoadelor ecumenice (IV-VII) prin adăugarea lor la lista celor deja acceptate – se poate face după restabilirea comuniunii ecleziastice. Este încălcat astfel actul fundamental care asigură unitatea Bisericii, şi anume, mărturisirea comună de credinţă făcută de toţi episcopii Bisericii Ortodoxe în momentul sfinţirii lor.

6) Pot fi modificate textele liturgice ?

Propunerea de a scoate din textele liturgice ale Bisericii expresiile care pun probleme – evident în ochii anticalcedonienilor, şi să li se ceară să renunţe la erorile dogmatice conţinute în aceste forme pentru a putea reveni în sânul Bisericii.

7) Trebuie rescrise istoriile bisericeşti?

Editarea de cărţi teologice şi de popularizare, destinate să-i informeze pe teologi şi pe restul oamenilor despre identitatea dogmatică descoperită între ortodocşi şi anticalcedonieni, precum şi organizarea de întâlniri între culte pe baza schimburilor reciproce (5) sunt acte imposibil de acceptat de păstorii Bisericii care încă mai au conştiinţa responsabilităţii preoţeşti în Biserică.

Pentru toate aceste motive, Sfânta Comunitate aşteaptă răspunsul succint al întregului corp al Bisericii şi aşezarea cât mai rapid posibil pe baze ortodoxe a dialogului teologic. Numai astfel unirea cu anticalcedonienii ar avea loc în adevăr şi în dreapta credinţă.

IV. Istoria se repetă

Acesta este textul athoniţilor.

În timpul Sfântului Atanasie al Alexandriei, un pseudosinod socotise rezolvată neînţelegerea dintre ortodocşi, care mărturisesc că Fiul este deofiinţă cu Tatăl (homoousios), şi, arieni, care-L consideră o creatură a Tatălui. Acel Sinod folosea expresia de o natură asemănătoare (homoiousios), care părea să împace atât dogma ortodoxă, cât şi erezia. Sfântul Grigorie de Nazians a asemănat această născocire de cuvinte unui pantof bun pentru amândouă picioarele şi unei momeli care ascunde cârligul ucigaş al nelegiuirii („Omilia despre Sfântul Atanasie”)

Tot astfel, în loc de a spune ortodox „două naturi într-un singur ipostas”sau de a mărturisi ca adevar „o singură natură divino – umană”, „Declaraţiile” se joacă u cuvintele, vorbind de „o singură si reala Fiinţă divino – umană” şi menajând astfel cele două opinii contrare printr-un termen foarte vag: hyparxis (fiinţa reala). Aceasta gaselnita nu uneşte în aceeaşi credinta, ci laşa pe fiecare să îşi păstreze convingerile sale.

În plus, se conturează o opoziţie la unirea de la Chambésy chiar din partea necalcedonienilor. Ziarul „Lumea copta” a oferit deja în rezumat obiecţiile profesorului Rachad Mounirn Shoucri faţă de „Declaraţia comună”. Iată câteva din ele:

„În ceea ce priveşte evenimentele de la Sinodul de la Calcedon (451) şi, în particular, poziţia călugărului Eutihie, se poate stabili categoric, prin documente istorice, că acesta şi-a menţinut o poziţie contrara definiţiei de credinţa a Sfântului Chiril în legătură cu natura lui Hristos? Există de fapt documente care contrazic aceasta interpretare. (Autorul indica mai multe.) Aceste documente îl arăta pe Eutihie mai ortodox decât Flaviu din Constantinopol…Contradicţiile dintre Sinodul al II-lea de la Efes (449) şi Sinodul de la Calcedon (451) nu sunt rezolvate; nu e oare necesar să se clarifice aceasta problemă înainte de a merge mai departe?…Credinţa comună a ortodocşilor calcedonieni şi necalcedonieni n-ar putea oare să se întemeieze doar pe primele trei sinoade ecumenice şi pe diferenţele de credinţa formulate de Sfântul Chiril, rămânând apoi că fiecare Biserica să fie libera în a-şi stabili propria tradiţie, respectând-o pe cea a celorlalte Biserici?” („Lumea copta”, nr. 19, iulie 1991, pg. 141)

Referindu-ne la unirea de la Florenta şi la o altă formula cu dublu înţeles, Sfântul Marcu al Efesului spunea: „Acest soi de formula ne va uni? şi ce vom face când vom începe să ne analizam reciproc dogmele şi părerile?” Nu tocmai acest lucru e pe cale să se producă acum între necalcedonieni şi ortodocşi ?

Se pare că ignoranta împreună cu dezinformarea (care dispune de mijloace materiale tot mai mari) fac să se prindă în capcana un mare număr de oameni. Dar oricât de mulţi ar fi peştii care musca din momeala, ortodocşii vor sta deoparte de aceasta. Deja episcopii ruşi au respins acest acord pregătit la Chambésy, pe care Istoria îl va înregistra că „întâlnirea tâlhărească de la Chambésy”.

Note:

1. „Cele două familii acceptă că naturile, cu propriile lor energii şi voinţe, sunt unite ipostatic şi natural, neamestecat, neschimbat, neîmpartit şi nedespărţit, şi că sunt distinse doar în gândire…Ortodocşii orientali acceptă că ortodocşii folosesc pe buna dreptate formula celor două naturi, deoarece recunosc că distincţia este doar în gândire” („A două declaraţie comună”).

2. El spune caşi acceptarea credinţei Sinoadelor a fost proclamata explicit în cele două „Declaraţii comune”şi chiar referindu-se mod repetat, până la limitele suportabilului, la Horoi ale Sinoadelor ecumenice al IV-lea, al V-lea, al VI-leaşi al VII-lea. Ce ortodocşi ! Nu-şi suporta să-şi audă credinţa !

3. Punctul 4 din „A două declaraţie comună”.

4. Punctul 6 din „A două declaraţie comună”.

5. Recomandarea nr. 4 care a urmat după „A două declaraţie”:

„În localităţile în care coexista cele două Biserici, comunităţile ar trebui să organizeze participarea barbatilor, femeilor, tinerilor, copiilor şi, dacă se poate, a preoţilor unei Comunităţi la viaţa celeilalte, asistând la jertfa euharistica duminicile şi în zilele de sărbătoare”.

Din periodicul „La lumière du Thabor” Nr. 47- 48/1996 Paris, editat de „Fratia Ortodoxă Sfântul Grigorie Palama”

Traducere de Ileana Netoiu

Sursa: http://www.ortodoxie-ecumenism.com/2007/03/31/anticalcedonieni/

Resfinţire a Bisericii Armene cu hramul „Sf. Maria” – duminică, 26 octombrie

23 Octombrie, 2008 § 3 comentarii

Biserica armeană din Iaşi - după restaurare

Pe 26 octombrie, armenii din Iaşi vor participa la slujba de resfinţire a Bisericii Armene cu hramul „Sf. Maria“, după ce toate lucrările, inclusiv cele de finisaj, vor fi terminate. La slujba de resfinţire va fi prezent  Karekin al II-lea, Catolicos şi Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor. Acesta va oficia personal slujba de resfinţire a vechiului lăcaş de cult.

basilica.ro informează că: „Sâmbătă, 25 octombrie 2008, orele 12.30, la Reşedinţa patriarhală, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, îl va primi pe Sanctitatea Sa Karekin al II-lea”

Originile armenilor în România, după cum consemnează multiple izvoare istorice, sunt foarte vechi. Primii imigranţi armeni au ajuns pe teritoriile româneşti în secolul al X-lea (anul 1060), după masacrul perşilor asupra ţării lor de obârşie. Au urmat apoi alte valuri, armenii fugind din calea năvălirilor tătare, prin Crimeea, în nordul Moldovei, aşezându-se în mai multe oraşe şi târguri: Săveni, Suceava, Botoşani, Dorohoi, Iaşi, mergând în jos, până la Brăila. Una dintre cele mai puternice comunităţi de armeni din ţară s-a conturat, astfel, în Iaşi, unde, în urmă cu câteva sute de ani, existau peste 30.000 de familii de armeni. Mărturie în acest sens stă Biserica Armeană de pe strada cu acelaşi nume, construită în 1395, care confirmă faptul că aici a existat o comunitate armeană numeroasă. „Trebuie să înţelegem un lucru. Existenţa bisericii nu înseamnă neapărat şi o comunitate puternică, pentru că armenii (primul popor care a adoptat creştinismul în stat, în anul 301), de la începutul istoriei, este un popor profund religios. Şi acolo unde a existat chiar o mică comunitate armeneasă, prima preocupare a lor a fost întotdeauna să construiască un mic lăcaş de cult. La Iaşi, însă, au trăit foarte mulţi armeni, iar acest fapt este confirmat de case, străzi“, ne-a explicat dr. Zare Nazaryan, preşedintele Consiliului parohial al Bisericii Armene din Iaşi.

Neguţători pricepuţi

Potrivit datelor prezentate de istoricul N. A. Bogdan în „Monografia Oraşului Iaşi“, armenii erau buni neguţători încă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun, când se îndeletniceau de la negustoria cu care, până la cele mai însemnate activităţi: bacali (negustori de produse alimentare), bogasieri (negustori de pânzeturi fine), postăvari, importatori de lucruri orientale, blănari, argintari. Cu trecerea timpului, şi îndeletnicirile s-au înmulţit, astfel că, prin secolele XVIII-XIX, se numără printre cei mai de seamă cafegii, mindirigii (plăpumari), croitori, cizmari, pitari, cofetari sau plăcintari ai Iaşului. De asemenea, armencele erau foarte pricepute în arta cusutului şi brodatului.

În Iaşi a existat chiar aşa-numita Mahala Armenească, populată în totalitate de armeni.

Comunitatea armeană din Iaşi a continuat să reziste, numeroasă, până în anii 1945-1965. După această perioadă, schimbându-se regimul politic, armenii au emigrat masiv, în Iaşi rămânând astăzi doar câteva familii.

„Armenii sunt un popor liber, care nu suportă îngrădirile de nici un fel, dar, mai ales, în ceea ce priveşte religia. De aceea au şi plecat“, a precizat domnul Nazaryan.

Biserica Armeană din Iaşi, cea mai veche mărturie a oraşului

Construită în chiar centrul Iaşului, lânga Biserica „Sf. Sava“, Biserica Armeană se numără printre cele mai vechi biserici din oraş.

O inscripţie în piatră, chiar la intrarea în lăcaş, lămureşte asupra datei construcţiei – 1395. În anul 1451, biserica cu hramul Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu, a primit în dar o preţioasă Evanghelie scrisă la 1351 în oraşul Caffa din Crimeea. Ambele scoarţe ale acestei Evanghelii, lucrate în argint, reprezintă o adevărată capodoperă în arta legătoriei.

Graţie eforturilor comunităţii armene, extrem de numeroase, biserica a fost bine întreţinută, renovată şi consolidată în permanenţă. Asta s-a întâmplat până în anul 1928, când s-au făcut ultimele lucrări serioase de consolidare. Au urmat apoi anii de exod a armenilor, de plecare din ţară; numărul celor din comunitate a scăzut dramatic, iar cei care au rămas nu au mai avut puterea financiară de a repune în bună rânduială zidurile vechiului lăcaş. „Asta a dus la degradarea serioasă a clădirii. În 1977, în urma cutremurului, biserica noastră a suferit enorm şi, în primul rând, cele două turle. Atunci a existat riscul ca acestea să se prăbuşească. A intervenit profesorul Mihu de la Facultatea de Construcţii, împreună cu asistentul lui (astăzi profesor) Gosav Ionel, care au legat cele două turle între ele printr-un sistem care a rezistat. Cu timpul, degradările s-au accentuat, astfel că situaţia bisericii a devenit critică. În anul 2003, am solicitat o inspecţie tehnică, iar specialiştii au constatat că, la un cutremur de 4,5 grade pe scara Richter, exista riscul prăbuşirii bisericii“, a mai spus dr. Zare Nazaryan.

2006, anul începerii refacerii Bisericii Armene

Cele câteva familii de armeni din Iaşi nu aveau puterea de a-şi reface biserica, mai ales că valoarea investiţiei, dată fiind degradarea avansată a zidirii, era de ordinul zecilor de miliarde. A început, astfel, lungul şir al vizitelor preşedintelui Consiliului parohial, Nazaryan, la toate instituţiile de resort din România, cele în drept să poată ajuta la consolidarea bisericii.

Demersurile au început în 2001 şi au continuat până în 2005. „În toţi aceşti ani, peste tot unde m-am dus, mi s-a spus că am nevoie, mai întâi, de o expertiză tehnică şi de un proiect. Cu destule greutăţi financiare, expertiza şi proiectul au fost realizate de profesorul Gusav şi aşa a început istoria refacerii bisericii. Am ajuns apoi la Ministerul Construcţiilor şi Locuinţelor, la Inspectoratul în Construcţii şi, pentru că trebuia intervenţie de urgenţă, am primit şi primii bani. Asta se întâmpla în 2004. Primii bani au venit prin Comisia Naţională de Investiţii (CNI). După aproape doi ani de zile, pe 5 decembrie 2006, au început lucrările, asta după ce senatorul Varujan Vosganian s-a implicat activ în alocarea de fonduri. Contractul a fost semnat pe 36 de luni“, a mai spus dr. Nazaryan.

Pentru a vedea lucrurile bine puse la punct şi pentru ca lucrările să aibă un ritm susţinut, mai ales că starea construcţiei necesita intervenţii rapide, dr. Zare Nazaryan şi-a neglijat şi viaţa de familie, şi profesia, şi timpul liber.

Eforturile lui au fost răsplătite pe deplin, pentru că, la nici 24 de luni de la semnarea contractului, lucrările de consolidare şi renovare a bisericii au fost finalizate. În prezent, muncitorii lucrează doar la retuşuri şi finisaje, urmând ca, până la sfârşitul lunii octombrie, totul să fie gata, iar biserica să-şi poată primi, din nou, credincioşii.

Costul refacerii bisericii: 3 milioane de lei

Din cauza stării accentuate de degradare, intervenţia în cazul Bisericii Armene a fost una dificilă şi costisitoare. Pentru refacere, au fost alocate 12 miliarde de lei vechi de la Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţelor, din partea Inspectoratului din cadrul acestui minister, care intervine în situaţii de urgenţă, în special în cazul monumentelor istorice. Alte 15 miliarde de lei vechi au venit apoi din partea Ministerului Culturii şi Cultelor. Costul total se ridică, astfel, la 27 de miliarde de lei vechi. Alte trei miliarde de lei vechi vor fi investite în pictura bisericii şi în finisaje, astfel că valoarea refacerii integrale va fi, în final, de 30 de miliarde de lei vechi, bani care nu s-au cheltuit în zadar, având în vedere importanţa Bisericii Armene ca monument istoric al Iaşului.

După finalizarea completă a lucrărilor, Consiliul parohial al bisericii, prin preşedintele Zare Nazaryan, va începe demersurile pentru înscrierea Bisericii Armene din Iaşi pe lista monumentelor aflate în patrimoniul UNESCO.

sursa: Ziarul Lumina, Agenţia de ştiri Basilica

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with monofiziti at Cidade de Deus.