Viata Patriarhului Pavel al Serbiei – noua aparitie la Editura Predania

18 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

CUPRINS

Cuvânt de întâmpinare

Sfântul Episcop de Ras – Prizren Patriarhul Serbiei

Cuvânt la întronizare

Următor al lucrări misionare a Sfântului Nicolae Velimirovici

Pe crucea politici

Icoana călătoare

Mai presus de neam

Rugăciuni pentru Kosovo

Înnoirea duhovnicească

O măsură pentru toate

Rugăciuni şi pentru vrăjmaşi

Războiul drept

A fi om şi printre neoameni

Bisericii, cele ale Biserici …

Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii

Să fim Oameni!

Dezvăluirea rostului şi a ţelului vieţi

Trăirea după măsura vârstei duhovniceşti

Cum să ţinem seama de împrejurări

Viaţa privată a Patriarhului Pavel

Patriarhul neînţeles

Rugăciuni pentru patriarh

Schimbarea nereuşită

Sfârşitul vieţi pământeşti

Cartea poporului

Vremea Patriarhului Pavel Patriarhul Pavel în anecdote

Cuvânt al protodiaconului Momir Lecici, în ziua lansări cărţi la Belgrad

Despre autor

Despre autor

Iovan Ianici s-a născut în 1963 în Vrbici lângă Krupani, Serbia. A absolvit Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii din Belgrad. Din 1990 până în 2010 lucrează ca jurnalist la prestigiosul săptămânal Sârbesc NIN. Înainte de asta, a colaborat la mai multe reviste şi ziare cunoscute din Serbia. A fost consilier în Ministerul Cultelor din Guvernul Republicii Serbia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia. A publicat mai multe cărţi, majoritatea cu tematică bisericească. Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei a fost cartea cea mai bine vândută din Serbia, Muntenegru şi Republica Srpska în anul 2009.

Cuvânt al Secretarului Patriarhului, protodiaconul Momir Lecici, în ziua lansării cărţii la Belgrad, Decembrie 2009

Autorul, Domnul Iovan Ianici, a făcut foarte bine când a dat manuscrisul acestei cărţi chiar Patriarhului Pavel pentru a-l citi şi pentru a primi binecuvântare spre publicare. Patriarhul l-a citit, dar, din pricina smereniei sale, l-a reţinut multă vreme. Totuşi, până la urmă şi-a dat binecuvântarea să apară cartea. Şi eu am citit-o încă din manuscris şi nu am găsit nimic ce-ar fi trebuit îndreptat.

Domnul Iovan Ianici a depus o muncă impresionantă pentru a aduna date despre Patriarhul Pavel şi pentru a scrie această carte pe care poporul a primit-o cu multă bucurie, fapt adeverit şi de numărul mare al reeditărilor. Acum deja se traduce şi în alte limbi…

Rareori se întâmplă să apără cărţi despre personalităţi care sânt încă în viaţă, dar Iovan Ianici a simţit nevoia să scrie această biografie încă din timpul vieţii patriarhului – şi cred că bine a făcut. Citind-o, se poate vedea că a fost scrisă cu o mare dragoste pentru Sfinţia Sa, păstrând totuşi obiectivitatea. Toţi care o vor parcurge vor avea parte de un mare folos în creşterea duhovnicească.

Mulţumesc lui Dumnezeu că m’a învrednicit de cinstea de-a fi colaborator al Patriarhului Pavel. Nu ştiu dacă în lumea de astăzi mai putem găsi un astfel de Om precum Sfinţia Sa, desăvârşit închinat lui Dumnezeu şi neamului său, până la capăt. Cu prilejul întâlnirilor zilnice, când îi aduceam corespondenţa sau veneam să discutăm diverse chestiuni legate de slujbă, de fiecare dată îmi dădea şi câte-un sfat duhovnicesc. Avea o credinţă adâncă, întotdeauna sprijinindu-se pe ajutorul dumnezeiesc. De multe ori, când ne pregăteam pentru a întâmpina diverse personalităţi şi delegaţii din ţară şi străinătate, îl aflam în paraclisul său făcând metanii şi rugându-se.

Sânt adânc încredinţat că Dumnezeu a binevoit ca el să fie ales patriarh pentru că nu-şi dorea şi nici nu aştepta acest lucru.

Cred că nimeni altul din Biserica Ortodoxă Sârbă n-ar fi putut să cârmuiască corabia Bisericii cu asemenea vitejie şi vrednicie în vremurile dramatice pe care le-am trăit. Dumnezeu l-a ales pe cel mai smerit dintre slujitorii săi, Om al dragostei şi bunătăţii, adevărat păstor al Bisericii Sale. Era cinstit şi de prieteni, şi de duşmani. Toţi cei ce-l întâlneau recunoşteau în el un adevărat slujitor al Domnului. Ce-i drept însă, au fost din când în când şi atacuri neîntemeiate în presa naţională şi internaţională. Când, în Noiembrie 1993, am ajuns la Viena pentru sărbătorirea a o sută de ani de existenţă a Bisericii Sârbe, au apărut în ziare acuze la adresa patriarhului, cum că a venit să arunce praf în ochii lumii, căci el este susţinător de frunte al „Serbiei Mari.” Acesta a fost prilej pentru ca patriarhul să spună într-o conferinţă cuvintele ce aveau să fie citate în mai multe rânduri: Dacă preţul este uciderea, n-aş accepta ca Serbia să fie nici mare, nici mică şi nici eu să rămân cel din urmă Sârb… Mai bine să murim ca Oameni decât să trăim ca neoameni! S-au scris articole batjocoritoare şi în presa din ţară, chiar s-au publicat nişte caricaturi incalificabile. El nu se tulbura, ci zicea că nimeni altcineva nu îl poate înjosi, în afară de sine însuşi.

Foarte mult îi ajuta pe cei săraci şi nu dorea să se afle despre aceasta. De pildă, a strâns bani şi a cumpărat două case într-un sat lângă Ceaceak pentru două familii cu mai mulţi copii, refugiaţi din Peci – Kosovo şi Metohia. În acelaşi sat, a mai cumpărat o casă pentru o familie cu nouă copii din Kralievo. Până atunci, această familie trăise într-un container metalic de 14 metri pătraţi. Ştiu mai multe exemple de acest fel… Vă pot spune despre o femeie refugiată din Prizren care a venit la patriarh şi s-a plâns că o fată a ei s-a oprit din creştere, iar în Elveţia s-ar găsi un medicament care ar putea s-o ajute, dar e prea scump pentru familia lor. Patriarhul l-a sunat pe preotul nostru din Zurich şi acesta a trimis chiar a doua zi, printr-un pilot de avion, nişte injecţii foarte scumpe. Urmând tratamentul, copila şi-a continuat creşterea firească.

Cu binecuvântarea Patriarhului Pavel, acelaşi preot, Protopopul Draşko Todorovici, ca preşedinte al Organizaţiei Umanitare a Creştinilor Ortodocşi din Elveţia, a trimis trei milioane cinci sute de pachete cu hrană pentru nevoiaşii din Belgrad. Pachetele au fost împărţite prin biserici. Sute şi sute de oameni au primit ajutor de la patriarh, ori medicamente, ori hrană. Toate acestea au fost îndeplinite mai cu seamă prin ajutorul credincioşilor noştri din diaspora.

Mai mult, niciodată nu şi-a luat salariul care îi revenea ca patriarh. Puţinele lucruri de care avea nevoie şi le cumpăra din pensia sa modestă de episcop. Unora le dădea şi bursă din banii săi, bunăoară unui african, student la medicină. Mai ajuta şi un om de ştiinţă cunoscut, care, din păcate, a murit de tânăr. Şi multe alte fapte demne de amintire a mai săvârşit, numai despre ele putându-se scrie o carte aparte.

Patriarhul Pavel nu stătea niciodată degeaba, întotdeauna lucra câte ceva. La început, îndată după alegerea sa ca întâi-stătător al Bisericii Sârbe, adeseori îşi scria singur actele şi le bătea la o maşină de scris veche. Mai presus de toate, era monah şi trăia o viaţă aspră de monah.

Văzându-l zilnic cât de puţin mănâncă, de multe ori mă întrebam cum de nu se îmbolnăveşte, mai ales că se şi îmbrăca sumar, chiar şi atunci când era foarte frig. Sărăcia şi cumpătarea sa întreceau orice măsură. Nu lăsa să se arunce nici măcar o firimitură de pâine. Spunea că hrana a fost făcută cu energia Dumnezeiască, prin razele Soarelui şi pomenea cuvintele Mântuitorului, când a spus să se adune toate fărâmăturile care au rămas după minunata hrănire a celor cinci mii de oameni cu doi peşti şi cinci pâini.

Când trebuia să plecăm la vreo întâlnire, se întâmpla să-l găsesc seara, în chila lui, aproape pe întuneric, citind lângă geam la lumina de la stâlpii de iluminare publică din faţa patriarhiei. Îndată ce se aşeza în maşină, îşi lua cartea de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie ce avea să o sâvârşească a doua zi.

Pe măsură ce va trece vremea, sânt încredinţat că se va vedea din ce în ce mai limpede ce păstor adevărat al Bisericii lui Dumnezeu a avut poporul Sârb în persoana Patriarhului Pavel. A înălţat şi a restaurat numeroase biserici, a pus capăt schismei din Biserica Ortodoxă Sârbă, a făcut vizite canonice în aproape toate Bisericile locale şi i-a întâmpinat pe toţi întâi-stătătorii lor, dimpreună cu delegaţiile lor, a vizitat toate eparhiile Sârbeşti din Europa, America, Australia şi fosta Iugoslavie şi a reuşit să scrie şi câteva cărţi theologice foarte însemnate şi folositoare.

Pe acest om sfânt l-am cunoscut prima data ca elev al Seminarului din Prizren, demult, prin anii ‘50. Ne preda Limba Greacă şi Muzica Psaltică. Simţeam marea lui dragoste pentru noi, seminariştii, deşi la note era aspru, dar drept. Atunci era o vreme de mari lipsuri, vecină cu sărăcia. Mai des erai flămând decât sătul. Niciodată în timpul iernii, nici pe cele mai aspre friguri, nu-şi făcea focul în micuţa sa chilie, iar cota sa de lemne o împărţea prin sălile de clasă. Chiar dacă erau oameni de serviciu în internat, Părintele Pavel, cum îl numeam noi, se trezea înaintea tuturor şi făcea cu mâna lui focul în toate sălile de clasă. Doar de două ori pe săptămână, vreme de două ceasuri, aveam voie să ieşim în oraş, şi întotdeauna ne sfătuia să mergem în grupuri, căci în acea vreme era pericolul să fim atacaţi de cineva. De multe ori, când ne plimbam pe malul Râului Bistriţa, se întâmpla ca Albanezii să arunce cu pietre în noi de pe deal şi din cetate. Mai mulţi elevi au fost răniţi. A fost prins şi bătut de Albanezi şi seminaristul Goiko Mrgea, actualul Mitropolit Nicolae de Dabar în Bosnia. L-au bătut şi pe seminaristul Milivoi Cirici, care a ajuns preot în Varvarin şi a murit ca mucenic în timpul bombardamentelor NATO din 1999. Şi mulţi alţi seminarişti au avut de pătimit, chiar şi patriarhul, pe vremea când era Episcop de Ras–Prizren.

Îi mulţumim lui Dumnezeu care, în veacul al XX-lea, a ridicat dintr-un popor puţin numeros cum este cel al Sârbilor astfel de personalităţi duhovniceşti precum Sfântul Nicolae Velimirovici, Cuviosul Iustin Popovici de la Celie şi Patriarhul Pavel Stoicevici.

COLOFON

Redactor/ Anca Stanciu

Traducere/ Ionuț și Sladjana Gurgu

Fotografii/ Milinko Stefanovici

Concept layout/ Atelieruldegrafică.ro

Dtp/ Remus Brihac

Tipar/ Accent Print Suceava

Distribuție/ Supergraph 021 320 6119

ISBN 978-606-8195-12-4

Parastas de 40 zile pentru patriarhul Pavle

30 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

În ajunul Crăciunului, la Catedrala „Sf. Sava“ din Belgrad, s-a săvârşit parastasul de 40 de zile pentru sufletul vrednicului de pomenire patriarh Pavle al Serbiei, relatează spc.rs. În prezenţa a mii de credincioşi, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru – Litoral, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie şi slujba Parastasului. La eveniment au participat şi înalţi oficiali de stat, printre care ministrul Cultelor, Bogoljub Sijakovic; prim-ministrul Republicii Srpska, Milorad Dodik; premierul Bosniei, Nikola Spiric, şi reprezentanţi ai Armatei. De la Catedrala „Sf. Sava“ s-a mers la Mănăstirea Rakovica, unde Mitropolitul Amfilohie a săvârşit o slujbă de pomenire la mormântul patriarhului Pavle. Biserica Serbiei a publicat, cu ocazia acestui moment, un album foto dedicat patriarhului Pavle, intitulat „De la moarte la viaţă“.

Un bust al vrednicului de pomenire patriarh Pavle al Serbiei a fost aşezat în piaţa din faţa Seminarului „Sf. Chiril şi Metodie“ din oraşul sârb Niş, anunţă 02varvara.wordpress.com. În această instituţie de învăţământ, fostul patriarh a predat între 1950 şi 1951. Iniţiativa instalării bustului a venit din partea seminarului.

Patriarhul Pavle a trecut la Domnul în al 96-lea an de viaţă, în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 2009, într-un spital din Belgrad, în urma unor suferinţe îndelungate cauzate de boli ale inimii şi plămânilor. La 22 ianuarie 2010 va fi convocat Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe, care va trebui să aleagă un nou Întâistătător.

sursa: ziarullumina.ro

Inmormantarea patriarhului Pavle in imagini

23 Noiembrie, 2009 § 1 comentariu

Un baiat asista la slujba de inmormantare a Patriarhului Pavle al Bisericii Ortodoxe Sarbe in fata Catedralei Sf. Sava din Belgrad 19 noiembrie 2009

Mii de oameni merg tacuti in procesiune spre Catedrala Sf. Sava la inmormantarea Patriarhului Pavle al Bisericii Ortodoxe Sarbe, Belgrad 19 noiembrie 2009

Trupul Patriarhului Pavle este purtat spre Catedrala Sf. Sava din Belgrad 19 noiembrie 2009

Chipul bland al Patriarhului Pavle dincolo de moarte (FOTO: SILVIU ANDREI VLADAREANU)

Poporul sarb isi ia ramas bun de la Patriarhul Pavle in biserica Saborna Crkva in Belgrad 16 Noiembrie 2009

sursa: reuters.com & Silviu Andrei Vlădareanu

Patriarhul Pavle al Serbiei va fi înmormântat mâine, 19 noiembrie 2009

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Comitetul de organizare a funeraliilor patriarhului Serbiei a anunţat că mâine Sfânta Liturghie va începe la ora 7:30 (CET), la Catedrala patriarhală. Două ore mai târziu, sicriul cu trupul neînsufleţit va fi dus la Biserica „Sf. Sava“, unde, de la ora 11:00, se va oficia slujba înmormântării. Înmormântarea se va face, la dorinţa sa, în curtea Mănăstirii „Sfântul Arhanghel Mihail“ din Rakovica (suburbie a Belgradului).

Atribuţiile Preafericirii Sale au fost preluate de către locţiitorul de patriarh, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru.

Arhiepiscop de Peci, Mitropolit al Belgradului şi Karlovaci, Patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sârbe, în vârstă de 95 de ani, a trecut la Domnul duminică, în Spitalul Militar Universitar din Belgrad, după ce s-a împărtăşit, a anunţat glassrbije.org.

Trupul său a fost dus în Catedrala patriarhală din Belgrad, de un cortegiu funerar din care au făcut parte Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru, preşedintele Serbiei, Boris Tadic, şi secretarul de stat pentru Culte, Dragan Curovic. Zeci de mii de oameni au trecut pe la catafalcul patriarhului pentru un ultim omagiu.

Partide politice, organizaţii şi personalităţi au trimis condoleanţe Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru „imensa pierdere“. În scrisori se spune că „Patriarhul Pavle a arătat cum trebuie să gândească şi să acţioneze cineva în cele mai dificile momente precum acelea depăşite de poporul sârb. Era singurul om în jurul căruia sârbii erau uniţi. Cuvintele sale erau un balsam preţios şi un izvor de adevăr şi mângâiere, moartea sa fiind o pierdere pentru toţi cei care respectă valorile umane şi creştine“. Parlamentul Serbiei a ţinut, înaintea şedinţei de luni, un minut de reculegere în memoria Întâistătătorului Bisericii naţionale.

După dorinţa patriarhului, oamenii au fost rugaţi să nu aducă coroane de flori, ci doar să aprindă lumânări şi, în schimb, după posibilităţile lor, să dea acei bani necesari finalizării Bisericii „Sfântul Sava“ din Belgrad. În Rakovica pregătirile sunt în plină desfăşurare. Grădina este curăţată, totul este înfrumuseţat de către maicile de aici şi de localnici. Sicriul cu trupul neînsufleţit al Patriarhului Pavle va fi îngropat lângă cel al patriarhului Dimitrie, trecut la Domnul în 1930. Decizia Patriarhului Pavle de a fi îngropat aici nu a fost o surpriză pentru maicile de la Rakovica şi nici pentru localnici. Cu toate acestea, decizia sa nu şi-a argumentat-o public. În altă ordine de idei, este aproape sigur că la funeralii va participa şi Sanctitatea Sa, Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, după cum a declarat PS Irineu, episcop de Backa, membru în comitetul de organizare a evenimentului de mâine.

sursa: ziarullumina.ro

Patriarhul Pavle al Serbiei – un sfânt care păşea până acum pe pământ de acum păşeşte în ceruri

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.

Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.

În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.

Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.

A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.

Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.

După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.

În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte: „Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”. A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.

S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că : „Sub soare există destul spaţiu pentru toţi” şi că : „De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.

Aceste continuu repetate cuvinte ale sale – „să fim oameni” – au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.

Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel, în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale, când a hotărât să viziteze Australia – printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni – unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.

Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat: „Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?…”.

Patriarhul sârb a răspuns: „Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”. Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.

Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.

Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.

Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.

În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.

Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele…

Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi : „Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”.

De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!

Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca!

traducere: Monahul Leontie

sursa: vatopaidi.wordpress.com

Mesajul de condoleante a PF Daniel la moartea patriarhului sârb

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Înalt Preasfinţitului Părinte Amfilohie,

Mitropolit de Muntenegru – Litoral,

Preşedintele interimar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe

Înalt Preasfinţia Voastră,

Cu profundă durere creştinească am primit vestea trecerii din această lume, în dimineaţa zilei de duminică, 15 noiembrie 2009, a Preafericitului Părinte Pavle, Patriarhul Serbiei, păstor înţelept şi duhovnicesc timp de peste cinci decenii, dintre care ultimii 19 ani ca patriarh.

Moartea sa reprezintă un moment de tristeţe nu doar pentru întreaga Biserică Ortodoxă Sârbă, ci şi pentru noi, cei care l-am întâlnit personal de mai multe ori.

Rugăm pe Hristos Domnul, Cel pe Care L-a slujit de-a lungul vieţii sale, adesea în condiţii grele pentru Biserica Ortodoxă Sârbă, să îi odihnească sufletul împreună cu drepţii şi cu sfinţii Săi slujitori.

În numele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi al nostru personal, exprimăm frăţeşti condoleanţe pentru întreaga Biserică Ortodoxă Sârbă şi ne rugăm Preasfintei Treimi să o păstreze în unitatea şi iubirea lui Iisus Hristos, Arhiereul veşnic şi Capul Bisericii.

Veşnica lui pomenire!

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: ziarullumina.ro

Un prunc de 95 de ani care „s-a întâmplat” să devină şi patriarh: Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Sfinţenia nu-şi face publicitate, şi totuşi este recunoscută. Nu sună din trâmbiţă, dar se impune într-un mod tainic. Nu se descrie, ci se trăieşte.

Toţi aceia care au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Patriarhul Pavel al Serbiei s-au bucurat de „fericita întâmplare” a dobândirii unor picături din sfinţenia acestui om, prin vederea, dar şi prin cuvântul său.

Cu câţiva ani înainte s-a organizat în Patmos mari festivităţi prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Ioan Teologul, festivităţi la care au participat conducătorii bisericeşti şi politici din întreaga lume. Cu toate acestea, cel care a atras privirile şi interesul celor mai mulţi jurnalişti a fost smeritul patriarh Pavel al Serbiei. În fiecare zi slujea Dumnezeiasca Liturghie, fapt care a constituit cauza adunării a sute de creştini care alergau să ia binecuvântarea sa.

Un alt fapt, pe de o parte lipsit de importanţă, dar în acelaşi timp mişcător era modul în care Patriarhul Pavel şi-a luat micul dejun, după Dumnezeiasca Liturghie praznicală prilejuită de încununarea festivităţilor. La masă stăteau Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, politicieni şi între ei Patriarhul Pavel. Jurnaliştii şi camerele se îmbulzeau să redea evenimentul. Singurul care rămăsese netulburat, în mijlocul zgomotului provocat de aglomeraţia cooperărilor, era Patriarhul Pavel, care îşi înmuia un biscuite în ceai. Chipul său netulburat şi pacea sa blândă iradiau ceea ce se numeşte sfinţenie.

În zilele grele ale războiului din Iugoslavia, Patriarhul Pavel a fost chemat să-i întărească pe credincioşi şi să înveţe drept cuvântul Adevărului, într-un mediu al minciunii, al răutăţii şi al crimelor. Atunci, iarăşi dintr-o „fericită întâmplare” l-am întâlnit pe Patriarhul Pavel la Belgrad, pentru un scurt interviu pentru postul de televiziune de altădată „Logos”. Desigur că în afara sfintei personalităţi a patriarhului, am întâlnit şi un cuvânt deosebit de cutremurător, nu fără legătură cu cuvântul fericitului Arhiepiscop Hrisostomos I. Patriarhul mult nevoitor a citat printre altele şi un proverb sârbe, dar pur ortodox: „Eroismul înseamnă să mă apăr de duşman, dar onestitatea înseamnă să-mi apăr duşmanul de mine însumi”. Fără naţionalisme, fără cuvinte mari, fără frică – chiar atunci când drumurile erau pline cu anunţuri de decese, oameni care fuseseră ucişi în război – îndrăznea să impună chintesenţa cuvântului: „Cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului Cezarului”. Dar una este eroismul, care pretinde război, ucideri, viclenii şi cu siguranţă jertfe. Şi altceva este onestitatea, care pretinde sfinţenia vieţii, iubire, care atinge şi pe vrăjmaş, iar în cele din urmă ajunge până la sacrificiul de sine. Una este statul şi autoritatea, care sunt bune numai atunci când se limitează la ritmarea vieţii sociale şi oferă siguranţă. Dar altceva este viaţa în Hristos care – fără canoane şi norme, fără presiuni religioase, ci numai cu puterea iubirii – îl conduce pe om în rai şi la adevărata fericire.

Cu câteva zile în urmă Biserica Serbiei a sărbătorit prin cei 95 de ani ai Patriarhului Pavel Dumnezeiasca Liturghie. Acesta fiind încă bolnav, era îngrijit la un centru medical din Belgrad. Evenimentul nu a trecut neobservat în întreaga Biserică Ortodoxă. Dumnezeiasca Liturghie a fost slujită de Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru şi Litoral, însoţit de Episcopul Constantin al Europei Centrale şi de Episcopul Atanasie de Hvostanis. În ziua sa de naştere l-au vizitat pe patriarh Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi Prim-ministrul Mirko Zvetkovici, care i-au urat patriarhului grabnică însănătoşire. Patriarhul Pavel s-a născut pe 11 septembrie 1914 în satul Kućanci din Slavonia (actualmente aparţine Croaţiei). A rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă. A studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad. După Al Doilea Război Mondial s-a dus din nou la Belgrad, ca refugiat şi a avut diferite slujbe pentru a supravieţui (a muncit chiar şi ca zidar). În 1948 a fost tuns monah, iar până în 1955 a aparţinut Mănăstirii Raţia. În 1954 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1957 a fost hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 şi-a făcut studiile postuniversitare la Universitatea din Atena. Întorcându-se în ţară, a fost ales Episcop de Raska şi Prizren, în Kosovo. A fost ales Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990 printr-o modalitate apostolică, adică prin tragerea la sorţi din trei persoane alese.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

traducere: monahul Leontie

sursa: ΠΟΛΙΤΗΣ – 20/09/2009 via vatopaidi.wordpress.com

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with patriarhul Pavle at Cidade de Deus.