Radu Preda la TVR: “IPS Bartolomeu a fost un supravietuitor al propriei cautari de a fi liber” (video)

10 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

sursa: Razboi întru Cuvânt

Vlad Pintea (BuzzNews) și Radu Preda despre I.P.S. Bartolomeu Anania

10 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

Recunoasterea bisericească a Parintelui Anania a venit târziu, după vârsta de 70 de ani, din cauza duşmăniei pe care i-au purtat-o prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, a declarat in cadrul unui interviu acordat in exclusivitate BuzzNews teologul clujean Radu Preda, unul dintre puţinii confidenţi ai celui care a fost Mitropolitul Bartolomeu. Cine sunt detractorii Parintelui? Raspunsul se ascunde in paginile “Memoriilor” acestuia.

In interviu, Radu Preda mai vorbeste despre rezistenta prin cultura in timpul regimului comunist a intelectualilor de prima marime carora a avut privilegiul sa li se alature (Parintele Anania, Petre Tutea sau Părintele Stăniloae etc.), despre profilul celui care ar trebui sa-i urmeze la Mitropolie IPS Bartolomeu.

Exista intalniri decisive in viata. Cum v-a marcat intalnirea cu parintele Bartolomeu – literatul si teologul – pe plan intelectual si personal? Ce i-ati spune in primul rand unui tanar despre IPS Bartolomeu?

Întâlnirea mea cu Părintele Anania, aşa cum îi spuneam în epocă şi cum i se adresa şi Teodor Baconschi sau cel care avea să devină mai târziu Patriarhul Daniel, a avut loc pe etape.

Prima a fost lansarea, în 1990, a cărţii lui “Amintirile peregrinului Apter”, la Bucureşti. Am vorbit despre carte şi i-am atras cumva atenţia. Am discutat apoi ceva mai lung.

A doua întâlnire a fost în legătură cu Petre Ţuţea, vecin de cartier cu Părintele. Împreună cu Părintele şi cu fratele acestuia am organizat garsoniera lui Ţuţea astfel încât să pot sta cu el.

Am lucrat aproape doi ani la măsuţa de pescuit a lui Dom’ Mitică, mucalitul frate al Părintelui şi primul său mare admirator. De fiecare dată când venea la Bucureşti de la Mânăstirea Văratec, unde era retras după pensionare pentru a lucra la diortosirea (îndreptarea) Sfintei Scripturi, adică a Bibliei, Părintele mă invita la masă şi aveam ocazia să intru în contact cu prietenii lui: Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Părintele Stăniloae.

Alţii, precum părinţii de fericită memorie Constantin Voicescu (care m-a găzduit după internarea lui Ţuţea la “Christiana”), Grigore Băbuş sau Sofian Boghiu, aveau să mă ocrotească nemijlocit, fără să îmi dau mereu seama, în vremuri destul de confuze precum anii tranziţiei, la început de ‘90. Toţi erau “academicieni”, adică făcuseră puşcăria politică. Atunci când se întâlneau, amintirile şi umorul dominau atmosfera.

Nimic din dorinţa de răzbunare sau din acreala celor învinşi de istorie nu se făcea simţit. Erau pur şi simplu senini, împăcaţi cu propria lor soartă şi având o evidentă recunoştinţă pentru şansa dată de Dumnezeu de a fi supravieţuit terorii. Prin contactul cu astfel de oameni am înţeles mai repede, înainte de a citi cărţile din domeniu, ce a însemnat comunismul, care sunt riscurile libertăţii, ce rol joacă în asemenea momente de cotitură caracterul fiecăruia, cum istoria ne poate doborâ, dar nu şi anihila. Au fost, indirect, profesorii mei de istorie.

Legat de cele două mari calităţi, teologică şi literară, ale Părintelui Anania, întâlnirea cu el a fost pentru mine cum nu se poate mai potrivită. A fost, pe bună dreptate, o întâlnire destinală. Eu eram în acea perioadă mai curând atras de lumea literelor, preocuparea teologică fiind una intimă, mai puţin vizibilă, legată de căutarea echilibrului interior. Literatura şi mai ales critica literară erau pentru mine pe primul loc.

Dialogul cu Părintele Anania, alături de întâlnirile repetate cu Părintele Stăniloae (care mi-a povestit de propria lui nehotărâre, litere versus teologie) şi, apoi, cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, maica Benedicta de mai târziu – toate acestea m-au ajutat să îmi identific drumul. Ulterior, am avut nemeritata şansă de a mă bucura de prietenia sau cel puţin de atenţia unor oameni de anvergura lui Alexandru Duţu, faţă de care port o afecţiune ce depăşeşte pragul vieţii acesteia, Virgil Cândea, Părintele Galeriu sau Alexandru Elian care mi-au confirmat anumite intuiţii şi mi-au dat impulsuri noi. Nu pot decât să le fiu recunoscător!

Uitându-mă azi la proprii mei studenţi, îmi dau seama cât de important este să luăm în serios căutările şi dilemele unui om aflat la început de parcurs, să tratăm cu maximă seriozitate întrebările aparent puerile, să fim solidari, fără excese de autoritate sau de academism prost înţeles, cu îndoiala sănătoasă a celor mai tineri decât noi.

Celor mai tineri decât mine le-aş spune legat de Înaltul Bartolomeu că au toate motivele să îl considere un reper chiar dacă nu l-au cunoscut. Dacă vor să înţeleagă istoria României din ultimul secol, atunci “Memoriile” Părintelui Anania sunt o lectură indispensabilă. În ciuda tinereţii lor, a faptului că majoritatea s-au născut după 1989, mulţi dintre ei se pot regăsi în biografia Părintelui.

Or, aceasta nu se bazează pe o liniaritate pozitivă de la un capăt la altul, nu este un exemplu de “carieră” din treaptă în treaptă, ci dezvăluie un amestec fascinant de lumini şi umbre, de momente faste şi nefaste, de înfrângeri şi victorii. Este autentică, foarte umană şi totuşi altfel, adică răspunde nevoii de modele a oricărui tânăr cu sufletul deschis şi mintea nealterată.

Sigur, în afară de “Memorii”, aş recomanda oricui să citească şi excelentul volum “Rotonda plopilor aprinşi”. Astfel de cărţi au o calitate formatoare, iniţiatică. Te ajută să devii om, ceea ce nu se poate spune despre subcultura agresivă în mijlocul căreia, conştient sau nu, trăim.

Va fi greu pentru BOR să găsească un prelat pentru scaunul mitropolitan de la Cluj, care să corespundă profilului din testamentul IPS Bartolomeu? Cine ar fi candidaţii?

Cred că nu aşteptaţi de la mine nume! Nu am o agenţie de pariuri ecleziale! Ceea ce însă vă pot spune este că va fi greu ca personalitatea Mitropolitului Bartolomeu să fie egalată. Dar acest lucru nu este rău. Mitropolitul Bartolomeu nu trebuie imitat, caricaturizat.

Modelul său constă în maniera în care a ştiut să aibă principii, să le aplice şi să le apere. Or, o astfel de atitudine poate fi găsită, din fericire, şi la unii membri ai Sinodului. Motiv pentru care am nădejdea că Mitropolitului Bartolomeu îi va succeda un ierarh pe măsură. Dacă nu, să nu ne mirăm: istoria, bisericească şi profană în egală măsură, este plină de capitole glorioase urmate de altele jalnice.

Se pare că nu oricine este în stare să valorifice moşteniri de excepţie, că în firea coruptă a lucrurilor este mai la îndemână să distrugi decât să continui. În fine, sper, cum spuneam, să avem la Cluj pe cineva care să continuie.

Ce a însemnat Mânăstire Nicula pentru Părintele Mitropolit şi pentru comunitatea ortodoxă clujeană, având în vedere că s-au născut mari polemici între ortodocşi şi greco-catolici pe marginea dreptului de proprietate?

Mânăstirea Nicula, asemeni altor locuri în Transilvania, este un simbol al teribilei drame prin care au trecut românii obligaţi să se certe între ei din cauza credinţelor diferite. Istoriceşte vorbind, Nicula este oricum anterioară unirii cu Roma. Dar nu acest lucru trebuie să ne preocupe.

La Nicula şi la icoana Maicii Domnului de acolo vin ortodocşi şi catolici, români şi unguri, ţigani şi străini. Este un punct de întâlnire pe care nu este bine să îl compromitem prin egoismele noastre. De altminteri, tocmai această calitate de gazdă a Maicii Domnului de la Nicula l-a impresionat mereu pe Mitropolitul Bartolomeu. Predicile sale de la 15 august, an de an, sunt de aceea pline de căldura celui care se ştie iubit si care, din iubire, vrea să îi prevină pe ceilalţi de ispitele vrăjmaşului.

Teme precum ecologia spirituală, intrarea demnă în Europa sau abrutizarea societăţii prin mass media subculturală – toate acestea erau abordate de Mitropolitul nostru din grija asemănătoare a Maicii Domnului de a nu îşi vedea copiii sufleteşti rătăcind pe căi greşite. Nu este vorba despre moralism, ci despre un act concret de iubire, de solidaritate, de înţelegere.

Mânăstirea de la Nicula a mai fost pentru Mitropolitul Bartolomeu şi un refugiu la îndemână, nu departe de Cluj şi de birou, pentru a continua şi termina munca la noua haină românească a Sfintei Scripturi, a Bibliei. Da fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, atelierul biblic a fost început la Văratec şi terminat la Nicula. Doar sub cerul monahal a fost posibilă această lucrare de anvergură.

Aţi afirmat pentru un post tv local că IPS Bartolomeu a fost turnat “de propriii viitori colegi în Sinod, unii în viaţă şi în funcţie”. Cine l-a turnat?

Ceea ce am afirmat este deja consemnat de Părinte în “Memoriile” sale, cu tot cu nume sau aluzii la nume. Nu este, aşadar, o noutate. Eu am dorit doar să subliniez caraterul de excepţie al drumului său, inclusiv în Biserică. Timp de decenii, Părintele a fost victima invidiilor şi ranchiunelor celor care ar fi dorit nu să fie în locul lui (pentru că nu avea o poziţie ierarhică de invidiat, fiind simplu arhimandrit), ci să aibă mintea lui, aura lui teologică şi culturală pe care o emana… Sigur, până într-un punct, este omeneşte să ai invidioşi.

Măcar aşa îţi poţi da seama că ai reuşit ceva! De la invidie la duşmănie, drumul nu a fost însă pentru unii prea lung. Motiv pentru care adevărata recunoaştere bisericească a venit târziu, după 70 de ani. Dumnezeu l-a apărat şi păstrat pentru că avea un gând cu el. Şi iată că, la Cluj, în mai puţin de două decenii, a reuşit să înnoiască minţile şi sufletele a mii de oameni.

sursa: BuzzNews via Blogul Corinei Negreanu

Interviu cu teologul Radu Preda despre mitropolitul Bartolomeu Anania

6 Februarie, 2011 § Lasă un comentariu

Interviul de mai jos este realizat de jurnalistul Mihnea Măruță împreună cu teologul Radu Preda, ucenic și apropiat al Înaltului Mitropolit Bartolomeu Anania.

,,Ştia să asculte, să fie fermecător, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să încurajeze pe cei de valoare, să iubească şi să respecte omul”, astfel îl descrie teologul Radu Preda pe cel căruia a avut şansa de a-i fi ucenic şi prieten – Arhiepiscopul Bartolomeu Anania. L-am rugat pe Radu Preda, director al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase, să analizeze moştenirea spirituală şi instituţională a mentorului său, precum şi speculaţiile privind viitorul Mitropoliei Clujului pe care le-a stârnit trecerea ÎPS Bartolomeu la cele veşnice.”Mihnea Măruță

Mihnea Măruţă: Care sunt principalele modificări pastorale şi administrative introduse de ÎPS Bartolomeu în cei 18 ani în care a fost Arhiepiscop al Clujului?

Radu Preda: Venirea, la începutul anului 1993, a Arhiepiscopului Bartolomeu la Cluj a coincis, la propriu, unui capitol cu totul nou în viaţa eparhiei. Acest lucru are mai multe cauze. Înainte de toate, să nu uităm că, urmându-i vrednicului Arhiepiscop Teofil – cel care a îndurat cu stoicism creştin deceniile de ingerinţe şi grosolănii ale comunismului, reprezentat în teritoriu de personaje abjecte, gata să se folosească de slăbiciunile slujitorilor Bisericii pentru a întinde mai bine plasa controlului de stat asupra societăţii –, Arhiepiscopul Bartolomeu era, practic, primul ierarh post-comunist al eparhiei. Altfel spus, pastoraţia lui a fost pusă explicit sub semnul libertăţii regăsite după căderea dictaturii.

Apoi, tocmai datorită acestei libertăţi, Arhiepiscopul Bartolomeu a avut posibilitatea de a deschide noi canale de comunicare ale Bisericii cu lumea: a refondat practic revista Renaşterea, întemeiată de Episcopul Nicolae Ivan imediat după unirea din 1918 şi înfiinţarea episcopiei ortodoxe de la Cluj, a dat un suflu nou editurii şi a organizat postul de radio omonime. Tot ca pe un fruct al libertăţii am putea interpreta deschiderea către dialogul inter-confesional cu Biserica Evanghelică din Wuerttemberg (Germania), dar şi către dialogul, nu mereu acceptat ca atare, cu fraţii greco-catolici.

Legat de acest ultim aspect, să ţinem cont de temperatura emoţională foarte ridicată a primilor ani după 1990, de formula fără compromisuri a lui restitutio in integrum, de retorica exclusiv acuzatoare a greco-catolicilor la adresa ortodocşilor, a căror jertfă în comunism era pur şi simplu negată în numele unui bizar şi necreştin monopol asupra suferinţei, de puseurile naţionaliste, mai ales la nivel politic, de amestecul de planuri şi, de ce nu, de lipsa de soluţii a Bisericii Ortodoxe ca atare în faţa unei astfel de situaţii.

Orice se poate spune, dar, în acele vremuri tulburi, Arhiepiscopul Bartolomeu nu a incitat la violenţă, nu a încurajat extremele, de orice fel. Mai mult, tot legat de fraţii greco-catolici, a restituit de bunăvoie biserica “Bob”, tocmai pentru că nu putea sluji în Catedrală în timp ce ei stăteau afară, în piaţa de lângă “Sfântul Mihail” [biserică romano-catolică situată în centrul Clujului – n. M.M.]. Sigur, ar mai fi multe de spus doar despre acest capitol. Ce doresc să semnalez aici este tocmai existenţa unor nuanţe care interzic oricărui om de bună credinţă să facă apel la imagini caricaturale, să simplifice realităţi complicate oricum de la sine.

Referitor la suflul pastoral nou adus de Arhiepiscopul Bartolomeu la Cluj, aş mai aminti de ordinea şi transparenţa introduse în procesul de selectare şi promovare a clerului, de înfiinţarea şi reînfiinţarea mânăstirilor, de articularea unei impresionante reţele de instituţii filantropice, de procesul (nu lipsit de dramatism) de ridicare a Arhiepiscopiei la rangul unei Mitropolii, de grija faţă de elevii şi studenţii merituoşi, dar fără resurse materiale, fapt vizibil în zecile de burse date până acum de Fundaţia “Mitropolitul Bartolomeu” etc.

M.M.: Care dintre proiectele lansate de ÎPS Bartolomeu în Mitropolia Clujului e imperios să fie continuate de succesorul său?

R. P.: Toate! De la revista Tabor la proiectul artistic-teologic de la biserica parohială “Schimbarea la Faţă”, de la aşezămintele filantropice la corectitudinea administrativă de zi cu zi.

M.M.: În perspectiva reunirii Sfântului Sinod, se vorbeşte inclusiv despre eventualitatea refacerii Mitropoliei Ardealului, adică desfiinţarea actualei Mitropolii clujene. Ce şanse acordaţi acestei posibilităţi şi ce reacţii locale credeţi că ar stârni o asemenea decizie a Sfântului Sinod?

R. P.: Chiar dacă geneza Mitropoliei Clujului cuprinde şi elemente dramatice, aşa cum am amintit, a pune problema desfiinţării sau reducerii ei la o formă fără fond (de genul unui titlu ad personam) trădează nu doar lipsa unei minime sensibilităţi pastorale, cât mai ales o plăcere suspectă de “răzbunare”. Gestul înfiinţării Mitropoliei la Cluj, după alegerile pentru scaunul mitropolitan de la Sibiu, s-a dorit un semnal de alarmă, nici unul dintre ierarhii ardeleni nevotând pentru cel care ar fi trebuit să le fie mitropolit, adică superior direct [Radu Preda se referă la ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului – n. M.M.]. Adică este o chestiune de reprezentativitate şi comuniune pe care nici Statutul actual al BOR, revizuit din temelii, nu a rezolvat-o.

Se poate discuta eventual despre o reaşezare echilibrată a graniţelor canonice, dar în nici un caz despre desfiinţare. Ar fi un gest care ar ofensa pe clujeni şi ar demonstra că duhul politicianist, al puterii de dragul puterii, fără grija faţă de binele comun, începe să pună stapânire şi peste slujitorii Bisericii noastre majoritare. La urma urmelor, nu numărul de kilometri pătraţi dă importanţă unei eparhii sau unui ierarh. Arhiepiscopul Bartolomeu a fost o voce de autoritate şi înainte de a fi mitropolit, ba, aş spune, cu mult înainte de a fi hirotonit episcop. Ceea ce contează este măreţia, nu mărimea, calitatea, nu cantitatea!

M.M.: Moartea ÎPS Bartolomeu redeschide separaţia dintre tradiţionalişti şi ecumenişti?

R. P.: Cine sunt aceştia? Recursul insistent la astfel de categorii în mass-media de la noi este cel puţin problematic, dacă nu chiar profund inadecvat pentru viaţa eclezială. Legat de opera pastorală a Mitropolitului Bartolomeu, în ce categorie intră el? A avut relaţii ecumenice excelente cu protestanţii germani, a deschis drumul unui artist catolic de talia lui Marko Rupnik, artistul papilor Ioan Paul II şi Benedict XVI, s-a înţeles admirabil cu episcopul greco-catolic Florentin, a întreţinut un exemplar dialog cu laicatul, cu oamenii de litere şi de cultură, a continuat şi amplificat tradiţia concertelor inter-confesionale de colinde, a pledat pentru o Ortodoxie pe cât de deschisă, pe atât de fermă, a condamnat decăderea morală, activitatea necinstită sufleteşte a sectelor profitând de naivitatea sau sărăcia oamenilor, a ţinut clasa politică la o distanţă respectuoasă – în care dintre cele două categorii intră toate acestea? Tradiţionalism? Ecumenism? Sau în amândouă şi, de fapt, în nici una?

A treia cale este, după mine, răspunsul adecvat. Măcar şi pentru simplul fapt că nu poţi fi ecumenic, deschis dialogului, dacă nu îţi cunoşti Tradiţia. Demnitatea nu exclude dialogul aşa cum grija faţă de propria turmă duhovnicească nu exclude solidaritatea cu alţi creştini. Tradiţionalismul, aşa cum îl înţelegea Mitropolitul Bartolomeu, nu se confundă cu bădărănia extremiştilor, aşa cum nici ecumenismul nu este sinonim cu relativismul confuzilor. În acest sens, sunt cât se poate de sugestive cazurile Nicolae Corneanu şi Sofronie Drincec [Mitropolitul Banatului, care s-a împărtăşit la o liturghie greco-catolică, respectiv Episcopul Oradiei, care a concelebrat alături de un ierarh greco-catolic – n. M.M.].

M.M.: Care consideraţi că este moştenirea majoră pe care o lasă ÎPS Bartolomeu Bisericii şi României?

R. P.: A fost un iubitor ardent al libertăţii, trăind-o din plin şi plătind enorm pentru ea. În plină epocă interbelică, în Frăţiile de Cruce fiind, nu a putut ignora faţa cealaltă a legionarilor maturi, a celor din Garda de Fier, violenţa şi rasismul pe care le practicau. Apoi, în comunism, a fost deţinut politic pentru un ideal politic pe care nu l-a împărtăşit în întregime niciodată. A suferit pentru prezumţia de legionarism, pentru ca, plecat apoi în America, să plătească pentru prezumţia de comunism, de colaborare cu Securitatea. După 1989, a plătit, ca pe o “încununare”, pentru amândouă!

Lecţia personală a libertăţii, atât de preţioasă şi atât de greu de obţinut, şi apoi de păstrat, a încercat să o traducă în viaţa bisericească. Îşi dorea o Biserică, referindu-ne aici mai ales la colegii lui sinodali, liberă de corupţie, de complicităţi, de angajamente subterane, adică o ierarhie capabilă să înveţe poporul credincios această lecţie a libertăţii după aproape un secol de dictaturi şi două decenii de tranziţie confuză. Îşi dorea o Biserică, ierarhie şi laicat la un loc, în stare să fie “sarea pământului”, să foreze în adâncuri, cât mai adânc, prin Liturghie şi cuvânt de învăţătură, să ajungă în cele din urmă la “apa cea vie a Ortodoxiei”. Adică să nu se mulţumească atât de uşor cu mâlul sau apa tulbure, ci să aibă curajul de a dori ceva mai mult, ceva autentic.

M.M.: Ce v-a învăţat Mitropolitul şi numai el?

R. P.: Multe. De la asumarea până la capăt a propriilor decizii, cu riscurile de rigoare, la dorinţa de a fi înconjurat de oameni mai buni de la care să poţi învăţa, din a căror existenţă să iei imbolduri pentru propria ta viaţă. Îmi rămâne sentimentul de a fi trăit o prietenie (ce cuvânt straniu pentru mediile noastre bisericeşti obşnuite doar cu raporturi ierarhice, de forţă!), inegală ca vârstă şi anvergură, cu un om care ştia să asculte, să fie critic, dar să şi primească (mai greu, dar primind!) criticile, mai ales pe cele întemeiate, să îşi ceară scuze pentru eventualele excese de autoritate sau pentru procesele de intenţie, să fie fermecător, amfitrion perfect, fără să monopolizeze discuţia şi fără să îşi domine musafirii, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să facă gesturi discrete de filantropie personală, să încurajeze pe cei de valoare, să se distanţeze de mediocri sau de cei lipsiţi de caracter (e adevărat, nu de toţi!), să se mire de frumuseţile naturii, să guste fără exces bucuria vieţii, să iubească şi să respecte omul.

M.M.: Puteţi să-mi povestiţi, pe scurt, o amintire dragă care vă leagă de ÎPS Bartolomeu?

R. P: Poate şi datorită apropierii în timp, ultima amintire, chiar dacă nu este şi cea mai plăcută în întregime, este şi cea mai pregnantă. Zilele petrecute în spitalul din Viena au fost presărate de dialoguri şi mai ales de câteva replici memorabile, dintre care cea că se simte fără teamă în faţa morţii, sau îndemnul adresat celor de faţă de a continua, de a merge mai departe, îmi răsună cu putere.

sursa: Impact News via Blogul domnului Razvan Codrescu

Biserica Ortodoxa Romana si puterea politica in perioada comunista

8 Februarie, 2010 § 3 comentarii

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi va organiza în perioada 9 – 13 februarie 2010 un ciclu de conferinţe având ca temă Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică în perioada comunistă”.

Astfel, marţi 9 februarie, începând cu ora 18:00, va avea loc conferinţa „Comunismul – o religie atee” avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Domnul Preda este de asemenea membru al în staff-ul Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).

Miercuri 10 februarie, începând cu ora 18:00, se va proiecta filmul documentar „De ce nu canonizăm martirii anti-comunişti?” – o producţie TVR semnată de Rafael Udrişte.

Cea de a doua conferinţă va avea loc joi, 11 februarie de la ora 18.00. Titlul conferinţei va fi „Biserica şi Securitatea”, avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. George Enache, membru CNSAS şi lector la Facultatea de Istorie din Galaţi

Cea de a treia conferinţă „File din Patericul Închisorilor: Valeriu Gafencu” va avea loc vineri, 12 februarie de la ora 18.00. Conferenţiar va fi Monahul Moise, de la Mănăstirea Oaşa – judeţul Alba, autorul cărţii „Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

Toate conferinţele se vor desfăşura în Aula „Mihai Eminescu” din corpul A al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi.

Biserica a pierdut calea spre turmă: Straie bătute cu cristale Swarovski şi clopote cu telecomandă

22 Octombrie, 2009 § Lasă un comentariu

Viata unui preot de tara nu se compara cu cea luxoasa a preotilor de oras

În timp ce ridică ziduri, Biserica se năruie măcinată de boli lăuntrice: corupţie, lăcomie, kitsch, dependenţă faţă de stat, abuz de indiferenţă faţă de naţiune.

Corupţie în Biserică, ură naţională, criză politică, sinucideri din cauza sărăciei, lipsă de perspective, copii care abandonează şcoala şi multe, multe biserici cu termopane care umplu ţara. Poza zilei: un preot şi-a donat banii de salariu ani la rând pentru zidurile unei biserici, lăsându-şi familia în mizerie, un târg de zorzoane pentru popi şi o Biserică naţională care tace atunci când ar trebui să vorbească, dependentă de banii puterii politice. Este expresia derutei totale a celor care ar trebui să-şi îndrume poporul. „Biserica“, spune teologul Radu Preda, „este oglinda fidelă a naţiunii. Se face vinovată de a nu se ridica deasupra ei.

De a nu fi capabilă să spună nu, de a rămâne captivă într-un cerc de interese care o fac surdă şi mută la nevoile reale ale vremii“. « Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Radu Preda at Cidade de Deus.