27 ianuarie – Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur

27 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

În fiecare an, în data de 27 ianuarie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur, în anul 438, la Constantinopol. Această sărbătoare este închinată unui eveniment care a fost considerat, în secolul al V-lea, o binemeritată reconciliere duhovnicească a familiei imperiale bizantine în faţa personalităţii istorice a Sfântului Ioan Gură de Aur. Împăratul Teodosie al II-lea a dorit prin aducerea la Constantinopol a moaştelor Sfântului, să îndrepte nedreptatea pe care părinţii săi, Arcadiu şi Eudoxia, au făcut-o prin scoaterea sa din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului şi exilarea lui. Ei au făcut aceasta pentru a îndepărta pe Sfântul Ioan Gură de Aur de credincioşii din capitala Imperiului asupra cărora avea o influenţă deosebită.

La 16 aprilie 404, în sâmbăta Sfintelor Paşti, a fost scos cu sila din biserica Arhiepiscopală a Constantinopolului de ostaşii împărătesei Eudoxia şi a fost închis în reşedinţa Arhiepiscopiei, sub formă de arest la domiciliu.

La 20 iunie 404, cu aprobarea împăratului Arcadius, Sfântul Ioan a fost exilat, într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz.

În anul 407, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus. După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Komani din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Această călătorie a afectat iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului. Sf. Ioan a adormit ca un exilat de Praznicul Înălţării sfintei şi de-viaţă-dătăroare Cruci, 14 septembrie, 407, în oraşul de Komani în Georgia (Abhazia). Înainte de adormirea lui, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan i s-au arătat, la fel şi Sfântul Mucenic Vasilisc (22 mai), fostul episcop al acestei localităţi, care suferise moarte martirică pe vremea împăratului Maximian, în a cărui biserică a primit Împărtăşanie pentru ultima oară. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile”, şi cu care, sufletul patriarhului Gură-de-Aur fost luat în Rai.
Biserica Sfânrului Vasilisc există în continuare în Komani unde Sfântul Ioan a primit ultima lui împărtăşanie, precum şi sarcofagul în care moaştele Sfântul Ioan Gură de Aur  au fost iniţial aşezate înainte de a fi duse la Constantinopol. Mănăstirea Sfântul Ioan Gură de Aur este locul de exil şi odihna a Sfântului Ioan.

După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II- lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana, la Constantinopol.

Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii în frunte cu Împăratul şi Patriarhul au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. În momentul când preoţii au ridicat racla pentru a o aduce în cetatea Constantinopolului, împăratul Teodosie al II–lea s-a aşezat în genunchi sub racla sfântului şi a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.
Atunci când moaştele au ajuns la Biserica Sfintei Irina, Împăratul, descoperind trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi după cum ne relatează sinaxarul, a spus cu lacrimi în ochi: „Iartă părinte, greşeala ce ţi s-a pricinuit ţie din invidie! Să nu mă consideri pe mine părtaş la păcatul maicii mele, ca să pătimesc întru fărădelegea părintească. Măcar că şi eu sunt fiul celei ce te-a alungat pe tine, dar eu nu sunt vinovat în necazul ce ţi s-a făcut. Iartă greşeala ei, ca şi eu să fiu liber de mustrarea ce stă asupra ei. Tot pieptul meu îl plec la picioarele tale şi toată puterea mea o închin rugăciunii tale. Iartă pe aceea ce te-a mâhnit pe tine cu exilul, cea neînţeleaptă, căci ea s-a căit întru ceea ce ţi-a pricinuit şi-ţi cere iertare, cu smerenie rugându-se ţie prin gura mea…”

Şi zicând aceste cuvinte din partea mamei sale, împăratul nu contenea din plâns, ci uda cu lacrimile sale trupul Sfântului şi-l săruta cu frică şi credinţă în Dumnezeu.

De la Biserica Sfânta Sofia, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli. Moaştele Sfântului au fost aşezate sub Sfânta Masă din altarul acestei Bisericii construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Acest eveniment, petrecut în anul 438, la 31 de ani după mutarea la viaţa veşnică a Sfântului Ioan Gură de Aur şi pe care îl sărbătorim în fiecare an la 27 ianuarie, ne arată cinstirea extraordinară de care s-a bucurat încă din secolul al V –lea, adică din vremea contemporanilor săi şi până astăzi la 1600 de ani. Sfântul Ioan Gură de Aur, putem spune că este, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii din istoria de 2000 de ani ai creştinismului.

Text adaptat dupa Basilica & Blogul lui John Sanidopoulos

Anunțuri

Aducerea moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur – 27 ianuarie

27 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

Acest dumnezeiesc părinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gură de Aur, a fost mare luminător şi învăţător al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea şi nu căuta la faţa oamenilor. Astfel chiar pe împărăteasa Eudoxia a înfruntat-o pentru fărădelegile şi nedreptăţile ce le făcea, printre altele şi pentru chipul tiranic cu care luase via unei văduve, numită Calitropia. De aceea a fost izgonit de două ori din scaun, şi iarăşi a fost chemat la păstoriţii săi. Dar a treia şi cea din urmă oară, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos şi apoi la Pitius, oraşe nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar şi totdeauna prădate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare părinte şi înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul şi Stăpânul tuturor şi s-a mutat la veşnicele locaşuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate în Comane, împreună cu moaştele sfinţilor mucenici Vasilisc şi Luchian. Curând după îngroparea sfântului părinte Ioan Gură de Aur, Arcadie împăratul a părăsit viaţa pământească împreună cu soţia sa Eudoxia, urmându-le la împărăţie fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul şi slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului şi după treizeci şi trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gură de Aur, Proclu a înduplecat pe împăratul Teodosie să trimită să aducă moaştele sfântului. Dar sfântul nevrând să se lase înduplecat, şi stând nemişcat, împăratul a trimis o epistolă de rugăminte, care avea acest cuprins:

Învăţătorului a toată lumea şi părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul: „Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm şi să-l aducem iarăşi la noi. Din cauza aceasta dorinţa noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învăţat pe toţi pocăinţa, iartă-ne greşeala şi te dăruieşte nouă ca unor fii iubiţi de părintele lor, şi veseleşte cu venirea ta pe cei ce te doresc”.

Deci, când au dus scrisoarea aceasta şi au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndată s-a lăsat uşor. Purtătorii raclei au ridicat racla şi au purtat-o fără osteneală. Când au ajuns de cealaltă parte de Constantinopol, a trecut împăratul, cu tot senatul şi patriarhul cu tot clerul, şi au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împărătească. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrăştiat în toate părţile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abătut la via văduvei aceleia, pe care o năpăstuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar dacă s-a dat văduvei îndărăt via, îndată valurile mării s-au liniştit. Moaştele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numită a lui Amantie; după aceea la biserica sfintei Irina şi aici au fost puse în sintronul său şi strigară toţi:

„Primeşte-ţi scaunul tău, sfinte”. După aceea fiind aşezată racla într-o caretă împărătească, a fost dusă la biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, unde fiind aşezată pe tronul cel sfinţit, s-a auzit glas grăind: „Pace tuturor”. După aceasta racla cu sfintele moaşte a fost îngropată în pământ, în altar, unde se află şi acum, iar când se săvârşea sfânta Liturghie, se făceau minuni mari. Aşa ştie Dumnezeu să mărească pe aceia, care îl slăvesc prin vieţuirea lor.

Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gură de Aur arătăm aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grăit către episcopul Chiriac, care era şi el izgonit. „Vino să-ţi potolesc rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului. Ce te mâhneşte şi te întristează? Că iarna este grea şi că furtuna ce cuprinde Biserica este amară? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni afară de Dumnezeu nu o poate înlătura. Dar, dacă voieşti, îţi voi zugravi icoana stării de acum. De multe ori vedem că marea se cutremură şi se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri care neputând birui furtuna, stau încremeniţi punându-şi mâinile pe genunchi. Nu văd nici cerul, nici marea, nici pământul, ci zac jos în aşternuturi, plâng şi se tânguiesc. Aşa se întâmplă pe marea cea văzută. Dar acum furtuna care s-a dezlănţuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea şi valurile sunt mai multe.

Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieşte furtuna cu meşteşugul, ci potoleşte viforul numai cu ameninţarea. Iar daca te-ai şi rugat de multe ori şi n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Căci astfel este voinţa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeşte mai dinainte de mântuirea noastră. Au doară nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor? Ci, când au fost robiţi şi duşi în ţara barbarilor, îndepărtaţi de îngrijirea părintească, de nimeni cunoscuţi şi în cuptor aruncaţi, atunci adevăratul Dumnezeu pe neaşteptate a făcut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor şi cuptorul s-a prefăcut în locaş de închinare. Iar tinerii au chemat toată făptura şi pe îngeri şi puterile, şi adunându-se toţi împreună ziceau: „Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul”. Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a primenit focul acela în rouă? Cum a înduplecat pe tiranul împărat să trimită cărţi în toată lumea şi să zică: „Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah şi Avdenago!” Şi vezi câtă groaza a pus. Căci a scris: „De va grăi cineva cuvânt rău asupra lor, să-i fie casa de jaf şi să i se ia averile”.

Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când mă izgoneau din Constantinopol, nu mă îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă, că „al Domnului este pământul şi plinirea Lui”. De va vrea să mă ferăstruiască, ferăstruiască-mă, că am pildă pe Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul mucenic, care a pătimit uciderea cu pietre. De va vrea să-mi ia capul, am pe Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia averea, de va găsi ca am, să mi-o ia; căci „gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi şi duce”.

Pe mine mă învaţă şi apostolul când zice: „Dumnezeu nu caută la faţa omului”. Şi încă: „De aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos”. Mă înarmează şi David când zice: „Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat”. „Multe au meşteşugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au făcut din pizmă”. Ştiu bine că te întristezi, frate Chiriac, pentru că cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg şi mulţi îi petrec cu alai. Dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr? Care din ei era amărât în această lume, şi care petrecea din plin? Ce i-a stricat lui Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi biruitor? Şi ce i-a folosit bogăţia bogatului cel îmbrăcat în porfiră şi în vison? Nimic. Căci unde îi sunt purtătorii de toiege? Unde-i sunt lăncierii? Unde-i sunt caii cu trăsurile de aur? Unde îi sunt prietenii care se hrăneau la masa lui? Unde este masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-şi sufletul gol din lumea aceasta şi strigând cu glas sec: „Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă, să-mi răcească limba, că amar mă prăjesc în văpaia aceasta? Bogatule ticălos, de ce chemi tată pe Avraam, căruia nu i-ai urmat viaţa? Acela pe tot omul a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de nici un sărac. Nu este de plâns şi de jelit, că acela care avea atâta bogăţie, nu s-a învrednicit de o picătură de apă? Pentru că nu a dat nici fărâmiturile de la masa săracului, nu primeşte acum nici o picătură de apă. În iarna vieţii acesteia el n-a semănat milostenie; a venit vara şi n-a secerat. Rânduiala Stăpânului este aceasta: El a pus faţă în faţă chinurile nelegiuiţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se cunoască; fiecare mucenic îşi va cunoaşte atunci pe tiranul care l-a chinuit. Şi că ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, ascultă ce grăieşte înţelepciunea: „Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în faţa celor ce l-au necăjit. Ca un călător ce umblă pe zăduf şi este ars de sete şi nimereşte la o fântână bună, sau ca un flămând care ar sta la o masă plină de toate mâncările, dar este oprit de cineva mai puternic să se atingă de bucatele de pe masă. Mare mâhnire şi chin este pe cel însetat că nu poate să-şi stingă setea şi pe cel flămând că este împiedicat să se îndulcească din bucate. Tot aşa şi la ziua Judecăţii: păcătoşii vor vedea pe sfinţi bucurându-se. Că şi pe Adam vrând Dumnezeu să-l amărască, l-a făcut să lucreze pământul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viaţa aceasta, ca să vorbim unul cu altul, dincolo în viaţa cealaltă nu va fi nimeni care să ne împiedice întâlnirea. Atunci vom vedea şi pe izgonitorii noştri, tot aşa precum Lazăr vedea pe cel bogat şi mucenicii văd pe chinuitorii lor.

Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de proorocul Isaia care zice: „De batjocorirea lor nu te teme şi de ocara lor nu te lăsa biruit, că după cum lâna este mâncată de molii, aşa vor fi şi ei mâncaţi”. Gândeşte-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind, a fost izgonit şi în pământul egiptenilor lepădat, Cel ce ţine lumea cu mâna Sa. Şi pentru ce? ca să se facă chip şi pildă nouă, să nu ne mâhnim întru năpaste. Şi-ţi mai adu aminte de patima Mântuitorului, şi de câte ocări a suferit pentru noi Stăpânul a toate. Că unii dintre iudei Îl numeau samaritean şi băutor de vin; alţii îndrăcit şi prooroc mincinos, zicând:

„Iată om mâncător şi băutor de vin”, şi că „scoate demoni cu domnul demonilor”. Şi ca să mai spun şi altele: cum L-au dus atunci să-L arunce în râpă? O, minune mare! Şi-L scuipau în obraz şi-i dădeau palme? Dar că L-au adăpat cu fiere şi I-au bătut capul cu trestie, şi cu hlamida împărătească îmbrăcându-L, cu cununa de spini L-au încununat; şi-i cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocoriri făcându-I?

Dar când L-au dus acei băutori de sânge, şi L-au tras gol la patimă? Cum L-au lăsat toţi ucenicii Lui? Că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut şi ceilalţi au fugit; şi sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Paştilor îi adunase pe toţi. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi ar fi zăcut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, până nu L-au cerut unii, ca să-L îngroape. Şi cum au scornit minciună asupra Lui, cum că ucenicii Săi L-au furat şi că n-a înviat. Şi adu-ţi aminte încă de Apostoli, că de peste tot erau urmăriţi şi că se ascundeau prin cetăţi: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzătoare de mătăsuri şi Petru la un curelar, că nu îndrăzneau să intre la cei bogaţi; dar mai târziu, toate le-au mers uşor. Aşa că nici tu frate, nu-ţi face inimă rea.

Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus patriarh în scaunul meu, că a necăjit pe fraţii şi fecioarele care n-au vrut să se împărtăşească cu el, şi că mulţi dintr-înşii au murit prin temniţe, pentru dragostea mea. Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevăr un adulter. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, dacă merge după altul se numeşte adulteră, tot aşa şi acesta este un adulter nu trupeşte ci sufleteşte, pentru că, fiind eu viu, mi-a răpit scaunul.

Frate Chiriac, îţi scriu aceasta din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împărătesei. Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Că, pe când am ajuns în ţara capadocienilor şi în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinţi părinţi şi mulţime de monahii fecioare, care întristate şi plângând cu jale mare, căci mă vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine: „Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele decât să tacă gura lui Ioan”. Aceste cuvinte m-au tulburat mult şi m-au întristat şi mai mult, când îi vedeam pe toţi plângând pentru mine. Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seamă. Foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii acesteia, şi multă dragoste ne-a arătat că dacă ar fi fost cu putinţă şi n-am fi păzit hotărârea, ne-ar fi dat chiar şi scaunul său. Te rog, dar, şi te poftesc din toată inima, goneşte plânsul amărăciunii tale. Adu-ţi aminte de mine, în rugăciunile tale şi mângâie-mă cu răspunsul tău”.

sursa: calendar-ortodox.ro

Cum trebuie să postească creştinul ortodox?

2 Decembrie, 2008 § 1 comentariu

mjq1tl3uvy0qdhg4bkfxngib3

Cinsteşte postul nu când te abţii de la mâncăruri, ci când fugi de păcate. Cel ce mărgineşte postul numai la abţinerea de la mâncăruri, acela mai cu seamă necinsteşte postul. Posteşti? Arată-mi-o prin faptele!

– Care fapte? , mă întrebi.

– Miluieşte pe sărac, împacă-te cu vrăjmaşul tău, vorbeşte de bine pe prietenul tău, nu-l invidia, nu te uita la frumuseţe femeiască. Să postească nu numai gura, ci şi ochii, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile, toate mădularele trupului nostru. Să postească picioarele, îndepărtându-se de drumurile care duc la spectacole nelegiuite de teatru [sau de televizor]. Să postească ochii, fiind învăţaţi să nu-şi arunci niciodată privirile spre obrazuri frumoase, nici să iscodească frumuseţi străine. Vrei să spui că de aceea sunt făcuţi ochii, ca să privească? Da, de aceea! Dar dacă se uită la ce-i oprit, la ce-i nelegiuit, atunci privirea pângăreşte postul şi strică toată mântuirea sufletului. Dar dacă se uită la ce-i îngăduit de lege, la ceea ce întăreşte privirea, atunci privirea împodobeşte postul. Este cu totul nesăbuit ca atunci când e vorba de mâncăruri să te abţii, din pricina postului, chiar de la mâncăruri îngăduite, iar când e vorba de ochi să-i laşi să fugă la ce-i oprit. Nu mănânci carne? Să nu mănânci însă, nici să faci desfrânare cu ochii! Să postească şi urechile atunci când nu ascultă clevetirile şi bârfele. Că spune Dumnezeu: „Să nu asculţi cuvânt deşert„. Să postească şi gura de la cuvinte de ruşine şi de la ocări. Ce folos că nu mâncăm păsări şi peşti, dar muşcăm şi mâncăm din fraţi? Cel care bârfeşte şi vorbeşte de rău mănâncă de fapt carnea fratelui său, muşcă din trupul semenului său. De aceea şi Pavel striga, zicând: „Dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu vă nimiciţi unii pe alţii” (Galateni 5, 15). Nu ţi-ai înfipt dinţii în trupul semenului tău, dar ai înfipt în sufletul lui bârfeala, l-ai rănit vorbindu-l de rău şi ai pricinuit mii şi mii de rele şi ţie, şi lui, şi altora mulţi.

Când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferitele mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există şi primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu de ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu poftele trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de lupta duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Trebuie să vă reamintesc că nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimi sfinte.

sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la statui”, p. 69-70

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Sfântul Ioan Gură de Aur at Cidade de Deus.