Sf. Nicolae Velimirovici – Despre grijile vieții

4 Iulie, 2011 § Lasă un comentariu

Duminica a III-a după Rusalii

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Evanghelia după Matei 6, 22 – 33

De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îm­brăcămintea ?

De aceea zic vouă…” De ce ? Pentru că bogăţia e atât de vătămă­toare sufletului. Pentru că slujirea mamonei vă opreşte de la sluji­rea lui Dumnezeu. Pentru că voiesc să fiţi stăpâni peste întreaga lume şi peste toate câte le-a pus Dumnezeu în stăpânirea omului la Facere, iar nu slugi ai slugilor voastre şi robi ai robilor voştri. Să nu vă macine aşadar grija pentru hrană, pentru băutură şi îmbrăcă­minte. Mai greu e să faci un trup decât să-l hrăneşti şi să-l îmbraci. Iar Dumnezeu, care a făcut, ce-i mai greu, va face şi ce-i mai uşor? Ochiul Lui ne veghează neîncetat, mâinile Lui pline se întind ne­contenit spre noi.

Oare nu vedem, oriunde ne-am îndrepta ochii, cum Ziditorul hrăneşte, adapă şi îmbracă toate făpturile Sale? Hrăneşte furnicile în pulbere; hrăneşte fiarele în munţi; hrăneşte peştii în mare. Când vine vremea rece, trimite rândunelele şi cocorii în ţări calde, şi le hrăneşte acolo cât e iarna de lungă, iar ursului îi găseşte vizuină unde să hiberneze. El adapă arborii şi ierburile, colinele şi pajiştile, verdeaţa şi florile. E vreo făptură pe faţa pământului pe care s-o fi făcut Dumnezeu şi apoi să o fi părăsit golaşă? Cine altul îmbracă pe leu şi pe tigru, pe lup şi pe vulpe? Cine-i coase haină păunului şi corbului, şi cine clădeşte ţestoasei carapace şi peştelui solzi, dacă nu El? Cine dă oilor lână şi păr caprelor, ţepi porcului, piele boului și coamă calului, dacă nu El? Cine brodează aripile fluturelui şi talia viespei şi cine face pavăză gâzelor în iarbă şi frunziş? Cine îi dă pomului coaja şi cine împodobeşte lujerul porumbului? Cine toarce şi ţese pentru florile câmpului asemenea straie cum n-au purtat vreodată nici regii pământului? Domnul, Domnul cel viu, Domnul care le-a zidit. Dar oare El se va uita nu mai la om ca la un fiu vitreg între toate făpturile Sale? Cel care hrăneşte fiarele în munţi şi iarba de pe câmp şi gâzele din iarbă, o să lase flămând şi însetat şi gol tocmai pe om, pe cununa zidirii Sale ?  

 Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe. Cine atunci le hrăneşte? Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Nu spune: „Tatăl lor”, ci „Tatăl vostru”. Dumnezeu le este lor Ziditor, iar vouă vă este mai mult: vă este Tată. Voi sunteţi cu mult mai mult decât acelea. Prin aceste cuvinte Hristos arată neasemănata vrednicie a omului faţă de celelalte zidiri. Nu suntem noi mai mult decât păsările cerului ? Şi dacă suntem, preaînţeleptul Dumnezeu o să aibă grijă de ele şi o să uite ce are mai scump pe lume: de fiii Săi? La urma urmelor, toată preocuparea noastră după mâncare şi băutură nu ar avea nici un rost dacă, în lucrul care ne hrăneşte, nu ar pune Dumnezeu puterea Lui dătătoare de viaţă. Nu pâinea ne hrăneşte, ci puterea lui Dumnezeu din pâine; nu apa ne stinge setea, ci puterea lui Dumnezeu din apă. Noi nu putem să facem pentru noi nimic. Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Şi cine poate să adauge măcar o sin­gură zi vieţii şale pe pământ? Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu şi numărul zilelor mele (Psalm 38, 5) spune regele David. Oare cei care mănâncă şi beau mult nu mor la fel ca şi cei care mănâncă şi beau puţin? Nu cumva mâncăii nu mor mai repede decât postitorii? Cei care mănâncă şi beau zdravăn cresc măcar cu o câtime deasu­pra celorlalţi oameni? Iar dacă, îngrijindu-te atâta de mâncare şi băutură nu poţi adăuga nici un cot staturii tale şi nici o zi zilelor tale, de ce nu laşi deoparte toată grija de prisos faţă de trup, ca să poţi vedea de sufletul tău, cel cu care vei veni, după despărţirea de trup, înaintea lui Dumnezeu?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Domnul a folosit întâi pilda păsărilor ca să se ruşineze cei ce se îngrijorează peste măsură de hrana lor. Acum arată o parte şi mai măruntă a zi­dirii Sale: florile câmpului, ca să se ruşineze cei ce se îngrijorează peste măsură de îmbrăcămintea lor. De ce oare a arătat Domnul crinii şi nu vreo altă floare împodobită de Dumnezeu tot atât de frumos? Mai întâi pentru că albul desăvârşit al crinului înseamnă neprihănirea. Apostolul Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu în cer ca pe un Miel şi mulţime multă… îmbrăcată în veşminte albe (Apocalipsa 7, 9). Apoi, pentru că Domnul a vrut să asemene frumuse­ţea acestei flori cu regele Solomon, despre care se spune că prefera hainele albe. Domnul mai aseamănă crinii cu regele Solomon de­oarece Solomon a fost cel mai bogat şi cel mai slăvit rege al vremu­rilor vechi. Şi iată că nici acest Solomon, atât de slăvit şi de înţelept, cu toată strădania lui de a se îmbrăca strălucit, n-a izbutit să se înveşmânte vreodată mai frumos decât înveşmânta Dumnezeu o iar­bă de pe câmp. Nici un om aşadar nu poate face cu grijile sale ce face Dumnezeu cu puterea Sa. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Cu toată splendoarea sa, crinul nu-i decât iarbă de rând, care astăzi înfloreşte şi mâine e scrum. O, voi puţin credincioşilor, Dumnezeu care înveşmânta cu atâta grijă iarba câmpului cea fără mişcare, fără minte, fără grai, o să vă lase pe voi dezbrăcaţi ? O, voi puţin credincioşilor, luaţi sea­mă: cu cât mai mult vă îngrijiţi de voi înşivă, cu atât mai puţin se va îngriji Dumnezeu de voi!

Domnul ne porunceşte încă odată să nu ne îngrijorăm pentru ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca. Repetă porunca spre a ne rupe de grijile de prisos care ne astupă vederea duhovnicească, ne orbesc mintea şi ne lasă pe întuneric în această lume, în ghearele unui stăpân rău, mamona, îndepărtaţi şi înstrăi­naţi de Dumnezeu.

Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi (Timotei 6, 8). Adică: Dacă avem ce ne trebuie – şi Dumnezeu are grijă să avem – să nu umblăm după mai mult de-atât. îngrijindu-ne de lucruri de prisos, ca şi de ziua de mâine, intrăm până la urmă în slujba celui rău. Însuşi Domnul ne învaţă să cerem de la Dumnezeu pâinea noastră cea de toate zilele, prin care se înţelege şi pâinea duhovnicească prin care are omul viaţă. Nu ne învaţă să cerem de la Dumnezeu lux şi desfătări, că după toate acestea se străduiesc păgânii, cei care nu cunosc adevărul lui Dumnezeu şi puterea şi iubirea Lui, şi preţul sufletului nemuritor şi frumuseţea împărăţiei lui Dumnezeu şi dreptatea Lui și caută mai mult decât le trebuie. Dum­nezeu le dă ce vor şi nu le mai datorează nimic, nici în veacul de acum nici în cel viitor. Îşi iau partea lor întreagă aici pe pământ, întocmai ca păsările cerului şi ca iarba câmpului.

Toată slava păsări­lor din văzduh e cuprinsă întreagă în viaţa lor pământească, la fel şi frumuseţea florilor e o frumuseţe trecătoare, o frumuseţe înlăuntrul timpului. Dar pentru fiii Săi a pregătit Dumnezeu, încă de la întemeierea lumii, împărăţia cerească şi o slavă negrăită în această împărăţie. Slava omului aşadar, nu stă în mâncare şi în băutură şi în straie. Dacă ar sta în acestea, omul ar fi de o mie de ori mai bine hrănit şi îmbrăcat în viaţa aceasta decât orice altă creatură de pe pământ, din aer sau din apă. Vedeţi însă că nici marele Solomon, cu toată slava lui, nu era îmbrăcat cu atâta strălucire cât mă­car crinii de pe câmp! Iată de ce trebuie oamenii să-şi caute slava lor nu în haine care-ţi iau ochii, ci în ceva cu mult mai mare şi ne­pieritor, să-şi întoarcă ochii şi inima de la strălucirea trecătoare a lumii acesteia şi să caute slava pe care le-a pregătit-o şi le-a făgă­duit-o Dumnezeu.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu căutaţi zdrenţe la Cel care poate să vă dea odăjdii. Nu cerşiţi firimituri de sub masa Celui care vrea să vă aşeze la ea cu cinste. El e împăratul şi voi sunteţi fiii Lui. Căutaţi cele cuvenite fiilor împărăteşti: cele ce le-aţi avut odată şi le-aţi pierdut prin păcat. Căutaţi bogăţiile pe care nu le roade molia, nici rugina, nici nu le fură hoţii. Iar dacă vă veţi face vrednici să primiţi ce este mare, veţi primi fără îndoială şi ce este mic. Căutaţi îm­părăţia lui Dumnezeu, în care Dumnezeu însuşi domneşte pe tronul slavei Sale (cf. Ps. 102,19); Împărăţia bucuriei şi a dreptăţii, în care drepţii vor străluci ca soarele (Matei 13,43) şi în care nu e nici întristare, nici durere, nici suspin, nici moarte. Nu fiţi ca fiul risipitor care, plecând de la tatăl său, dorea să mănânce din mâncarea porcilor, ci căutaţi a vă întoarce din ţara cea îndepărtată în casa Tatălui vostru ceresc, pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este mân­care şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14,17). Nu fiţi ca Esau, care şi-a vândut dreptul său de întâi-născut pentru un blid de linte. O să daţi cereasca împărăţie şi toată ferici­rea dintr-însa pe lingura de zeamă cu care vă cumpără lumea ? Ferească-ne Dumnezeu, cu mila Lui, de asemenea înjosire! Păzească-ne Dumnezeu ochii minţii, ca să nu se întunece şi să se piardă cu răutatea mamonei, cu amăgirea pământului cea înşelătoare. Dăruiască-ne nouă înţelegere, ca să fim asemeni unor fii regeşti care, pierzând odată împărăţia, nu mai caută nimic altceva decât s-o câştige din nou.

Într-o biserică din Siria ctitorită de împăratul Iustinian se află o inscripţie pe care însuşi acesta a poruncit să fie aşezată acolo şi care dăinuie până astăzi: împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacu­rilor (Ps. 144, 13). Să ne ajute şi nouă Dumnezeu să ne însuşim aceste cuvinte, dovada că-L dorim pe Hristos în inimile noastre. Toate celelalte sunt neînsemnate, sunt de mâna a doua. Orice altă împărăţie de pe pământ va coborî în mormânt cu viermii. Şi pe când lumea şi împărăţiile nu vor mai fi, drepţii vor cânta cu îngerii în ceruri: „împărăţia Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, este îm­părăţie veşnică, şi stăpânirea Ta din neam în neam!”. A celui prea minunat învăţător sub soare fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IPS Teofan: „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

13 Martie, 2011 § Lasă un comentariu

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău.

Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

sursa: portatul Doxologia

„Europa o reprezintă pe femeia gârbovă” – tâlcuirea Sfântului Nicolae Velimirovici la pericopa vindecării femeii gârbove (Luca 13, 10-17)

6 Decembrie, 2010 § 3 comentarii

Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea aceea o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului şi viermii din praf, şi respira praf şi toate duhorile pământului. Dar Hristos s’a milostivit de ea, şi i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile; şi îndată s’a îndreptat, şi slăvea pre Dumnezeu. /Lc. 13:12-13/

Tâlcuirea modernă: din toate continentele acestei lumi, Europa o reprezintă pe femeia gârbovă. De când întâi-stătătorii duhovniceşti ai Europei, fără ştiinţa şi voia popoarelor Europene, s’au rupt de adevărata Biserică a lui Hristos, din Răsărit, de atunci omenirea Europeană a început din ce în ce mai mult să se gârbovească şi să-şi aplece capul spre pământ. Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viaţa omenirii Europene, căci în acest veac capul omenirii s’a aplecat atât de jos, încât s’a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului, şi nu mai poate respira decât duhorile pământului. Să-i vorbeşti despre cer înseamnă să-i vorbeşte despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă e atât de gârbovită încât, cu simţurile ei, nu poate percepe decât ceea ce e jos, ce e din pământ, ce e mai prejos de om. Din această perspectivă a femeii gârbove trebuie privită şi preţuită întreaga viaţă a Europei din veacurile trecute. Din această perspectivă a luminii, cea a unei femei gârbove ce priveşte în pământ, s’a dezvoltat ştiinţa, arta, economia, politica şi întreaga viaţă omenească, individuală şi socială – îndeosebi viaţa omenească. Privind numai la pământ, s’a explicat totul prin pământ. Văzând numai pământul, s’a luptat doar pentru pământ. Auzind numai pământul, toată ştiinţa omenească s’a lăsat purtată de freamătul pământului umed. Simţind numai miasma putreziciunii pământeşti, acel miros a covârşit toate bine-plăcutele miresme cereşti. Mintea omenească s’a preocupat doar cu cercetarea celor pe care le poate vedea cu ochiul, auzi cu urechea şi mirosi cu nasul, s’a încredinţat adică pământului şi numai pământului – aceasta era înţelegerea femeii gârbove. Sute de aparate a născocit mintea femeii gârbove, ca să cerceteze pământul şi cele din pământ. A cercetat toate plantele şi rădăcinile, viermii mari şi mici, şi pe cei foarte mici, pe cei văzuţi şi pe cei nevăzuţi. Femeia gârbovă şi-a înarmat ochii cu microscoape şi cu ochelari fini, ca să vadă cu de-amăruntul tot muşuroiul de viermi. Pe toate le-a văzut, pe toate le-a aflat, şi a vestit cerului şi pământului că nu există nimic afară de viermi, mari şi mici, văzuţi şi nevăzuţi, gânditori şi negânditori, că omul este numai un vierme între viermi, iar deasupra viermilor, un supra-vierme.[1] Atât a putut vedea femeia gârbovă, şi nimic mai mult. Ca să vadă mai mult, ar fi trebuit să fie dreaptă, cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă către lumea de sus. Iar acea lume de sus nu este un muşuroi de viermi, ci Ierusalimul cel de sus, oastea Domnului cea luminată şi strălucitoare, alcătuită din minunata ierarhie cerească a Serafimilor, Heruvimilor, a Scaunelor, Domniilor, Puterilor, Stăpâniilor şi Începătoriilor, a Arhanghelilor şi Îngerilor, şi din mulţime nenumărată de Drepţi şi Plăcuţi ai lui Dumnezeu. Femeia gârbovă nu poate vedea întregul Ierusalím de sus, întreaga lume duhovnicească de deasupra omului. Ea vede doar ce-i mai jos de ea, nicidecum ce-i mai presus. De aceea, tot ce-a cugetat şi a făurit de-a lungul ultimelor câtorva veacuri a cugetat şi a făurit pe nisip, pe praf, pe pământ şi pe noroi, pe cele pe care le putea vedea şi simţi sub ea. Cine va înţelege privind în această lumină evoluţia omenirii Europene de la ruperea de Biserică, acela va înţelege tot. Aşa cum pescarul de pe râul mâlos miroase a mâl, aşa şi întreaga cultură Europeană, cu ştiinţa şi filosofia ei, cu arta şi religia, şi cu întreaga ei cultură, miroase toată a mâl, a pământ, a praf – singurele lucruri pe care o femeie gârbovă le poate vedea. Hristos este singurul tămăduitor al gârbovirii.

Pricina gârbovirii Europei stă în călcarea legii lui Dumnezeu, şi mai cu seamă în necinstirea părinţilor săi. Nimic nu pedepseşte Dumnezeu cu mai multă asprime decât păcatul copiilor împotriva părinţilor, căci este un păcat împotriva Părintelui ceresc. De aceea Domnul i-a binecuvântat dintru început pe cei ce îşi cinstesc părinţii, pe tatăl şi pe mama lor, ca pe un simbol al lui Dumnezeu însuşi; de aceea i-a blestemat pe cei ce îşi batjocoresc părintele, aşa cum s’a întâmplat cu Ham, fiul lui Nóe, care l-a batjocorit pe tatăl său. Cinsteşte pre tatăl tău şi pe muma ta, /Mat. 15:4/ aceasta este esenţa, inima tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Cine îşi cinsteşte părintele pământesc, acela îşi cinsteşte şi Părintele ceresc. Pe această învăţătură de jos este întemeiată învăţătura de sus. Cine nu-şi cinsteşte tatăl şi mama, pe care îi vede, cum Îl va cinsti pe Dumnezeu Tatăl, pe care nu Îl vede?

Începutul întregii gârboviri a Europei a fost necinstirea părinţilor, a celor trupeşti şi a celor duhovniceşti. De atunci a început să-i crească cocoaşa din spate, precum cea a cămilei, de atunci a început să i se împreuneze capul cu genunchii. De aceea nu vede nimic din cele cereşti şi nu înţelege nimic din cele duhovniceşti. Ea vede şi înţelege numai ce e vierme sau muşuroi de viermi.

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, şi învăţaţi să vă cinstiţi părinţii. Aceasta este toată porunca lui Dumnezeu, temelia tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. Cinsteşte pre tatăl tău şi pre muma ta, ca să fie ţie bine şi să trăieşti mult pre pământul cel bun, carele Domnul Dumnezeul tău dă ţie. /Ieş. 20:12/ Iar noi adăugăm, în duhul Evangheliei: şi să moşteneşti împărăţia Tatălui tău ceresc, cea fără de sfârşit. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei

Aparitie editoriala la Predania

19 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Iată, pentru întâia dată într-o versiune integrală, revăzută şi adăugită, o carte anevoie de categorisit: „Gândurile despre bine şi rău” ale Sfântului Nicolae Velimirovici.

Gândurile adunate între coperţile acestei cărţi ne îmbrăţişează cu o gingaşă familiaritate: pentru creştini, ele par să vină nemijlocit din înţelepciunea Cărţii Ecclisiastului, din Pildele lui Solomon, din Psalmi, din pildele Evangheliei, din Pateric şi din capetele Filocaliei; chiar şi necreştinii vor putea regăsi aici căldura de „acasă,” în măsura în care au căutat vreo mângâiere în scrierile vechilor înţelepţi ai Antichităţii. Această culegere de gânduri nu caută să fie, aşa cum s’ar putea crede la prima vedere, o încercare de definire sau de clasificare a binelui şi a răului; este vorba aici despre toate cele ale omului – de la poezie la seceriş, de la theologie la economie. Este o carte unde găsim gânduri despre toate, însă nu toate felurile de gânduri; găsim doar acele gânduri „plimbate prin cer,” aşa cum ne îndeamnă Sfântul Nicolae Velimirovici să facem şi noi.

Nicolae Velimirovici s’a născut pe 23 Decembrie 1880 în sătucul Lélici, în zona apuseană a Serbiei. A fost îndrumat de la început pe drumul duhovnicesc de mama lui, Katarina. De mic a avut o mare capacitate de a înţelege şi de a învăţa limbi străine. A vorbit în total şapte limbi străine. A cunoscut boala din copilărie. La 25 de ani merge la studii în Elveţia. La 28 de ani devine doctor în teologie a Facultăţii de Teologie a vechilor catolici din Berna. Un an mai târziu îşi ia un doctorat în filosofie la Oxford. În 1909 intră în monahism şi este hirotonit ieromonah la Mănăstirea Rakoviţa. Stă un an în Rusia. Este trimis în felurite misiuni diplomatice în lume. Publică multe cărţi admirabile. Dobândeşte încă două doctorate în theologie la Cambridge şi Glasgow. La 39 de ani, este hirotonit episcop al Jiciei şi Ohridei. Călătoreşte în S.U.A. Ţine peste 150 de cuvântări în trei luni. Este numit „al doilea Isaia” şi un „nou Gură-de-Aur.” În 1927, proroceşte al Doilea Război Mondial. Adună pe lângă el tineri excepţionali precum Iustin Popovici şi Ioan Maximovici. În 1946, primeşte al cincilea titlu de doctor la Universitatea Columbia. În 1951 se mută la mănăstirea ortodoxă rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. După cinci ani, la 17 Aprilie 1956, trece la Domnul în timp ce se ruga. Pe data de 19 Martie 2003 a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreuna cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Dumnezeu – roata cea mai mare

Roata mare se învârte mai încet, dar ajunge din urmă roata mică, ce se învârte mai repede.

Cu cât roata este mai mare, cu atât rotirea este mai înceată şi zgomotul mai mic; cu cât roata este mai mică, cu atât rotirea este mai iute şi zgomotul mai mare. Acest fapt se potriveşte şi lucrurilor, şi oamenilor.

Roata cea mai mare din sufletul omului este Dumnezeu. Marginile ei nu se pot vedea, nici mersul ei nu se poate auzit din pricina mulţimii şi a larmei roţilor celor mici.

Însa în clipa în care toate roţile cele mici din sufletul omului se liniştesc, abia atunci sufletul se oglindeşte în nemăsurata roata dumnezeiască, în care se cuprinde cerul şi pământul. Şi în faţa acestei vederi, pe cât de rară, pe atât de neaşteptată, sufletul simte o bucurie de negrăit.

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie.

Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească.

De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Sufletele tari

Nu ajunge ca omul să aibă numai tăria voinţei, nici numai tăria simţirii, nici numai tăria cugetării. Nici toate acestea împreună nu sânt de ajuns, fără un ţel luminat.

La ce-i folosesc atletului iuţeala picioarelor şi tăria plămânilor, dacă de teama lui toţi îl ocolesc şi nimeni nu-i vrea ajutorul?

Înveşmântate în bezna nopţii, toate stihiile puternice şi învolburate ale naturii îl umplu pe călător de frică; dar când sânt luminate de soarele dimineţii, călătorul se împrieteneşte cu ele.

Asemenea sânt şi aşa-zisele suflete tari. Îmbrăcate în întunericul iubirii de sine şi al deşertăciunii, ele ajung de temut pentru oameni şi natura din jur. Înveşmântate însă în lumina dumnezeiască, ele se fac izvor de bucurie pentru toţi cei din jur.

Grindina este mai tare decât ploaia; cu toate acestea, grindina nu are nici un prieten pe pământ.

Bunătatea este departe văzătoare

Bunătatea este departe văzătoare, şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate. Răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai apropiate.

Răutatea, întocmai ca pasărea, vede că este nevoie de nori ca să plouă. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să plouă.

Răutatea, întocmai ca măgarul, vede că este nevoie de bălegar ca să crească porumbul. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să crească porumbul.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului.

Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură.

Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură.

Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu.

Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare.

De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Omul mare

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort.

Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz.

De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune.

În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Himeră strălucitoare

Ochiul nu se satură de privit, nici urechea nu se satură de auzit. Lumea aceasta este, în întregul ei, asemenea unei himere strălucitoare, dar în parte este numai mâhnire; vitejie de uriaş, în întregul ei, şi frică de şoarece, în parte; avânt nebiruit al vieţii, în întregul ei, şi moarte fără nădejde, în parte.

Şi toată această strălucitoare himeră nu poate îndestula nici un ochi, nici o ureche şi cu atât mai puţin poate ostoi setea dorinţelor trupeşti. Iar cel mai puţin poate potoli setea duhovnicească. Căci aşa cum o picătură de apă cade pe limba arsă a călătorului însetat şi îl adapă, tot aşa şi acest întreg cosmos – o picătură fierbinte – cade pe sufletul însetat al omului şi nu numai că nu-l satură, ba chiar această picătură fierbinte – cosmosul – îl face mai setos şi îi aţâţă setea până la nebunie.

Într’adevăr, lumea e făcută doar să stârnească setea în om, nu să o şi astâmpere.

Sufletul vede

Ochii noştri, prin ei înşişi, văd atât cât văd şi ochelarii noştri. Urechile noastre, prin ele însele, aud tot atât cât aude şi receptorul metalic. Limba noastră, prin ea însăşi, vorbeşte tot atât de lămurit pe cât şi limba clopotului.

De aceea, ce vede sufletul nostru văd şi ochii noştri. De aceea, ce aude sufletul nostru aud şi urechile noastre. De aceea – pentru că sufletul poartă înţelegerea şi limba vorbeşte cu înţeles.

Dacă ochii noştri ar fi ca lacul, fără suflet, ei ar vedea precum vede lacul. Dacă urechile noastre ar fi ca peşterile, fără suflet, ele ar auzi tot atât cât aud şi peşterile. Dacă limba noastră ar fi răsunătoare precum limba fără suflet a clopotului, ea ar vorbi tot atât cât vorbeşte şi limba clopotului.

Convorbire

Singura întrebare sinceră a învăţatului către natură este:

– Natură, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Singura întrebare sinceră a istoricului către istorie este:

– Istorie, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Singura întrebare sinceră a sfântului către Dumnezeu este:

– Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sânt eu?

Răspunsul, negreşit, în toate cele trei cazuri, este:

– Omule, află-mă în tine!

Câştigul şi paguba

Când câştigul este privit de aproape, se vede ca un câştig. Când câştigul este privit de departe, se vede ca o pagubă.

Când paguba este privită de aproape, se vede ca o pagubă. Când paguba este privită de departe, se vede ca un câştig.

Câştigarea lui Dumnezeu este singurul câştig care rămâne câştig şi privit de aproape, şi de departe.

Pierire

Cel mai mare vei fi atunci când te vei preschimba pe tine, cu gândul, în nimic; când te vei ridica cu duhul până la Duhul cel nesfârşit şi nemărginit, şi vei privi din înălţime şi din depărtare la tine ca asupra unui lucru, tot aşa de nepărtinitor precum priveşti acum, în trup, toate celelalte lucruri din jurul tău; când, din acea depărtare şi înălţime, vei privi asupra ta ca la cineva care a murit, ca la cineva risipit în praf şi cu desăvârşire pierit; şi vei simţi toate celelalte trupuri – pe toate şi pe fiecare – ca pe propriul tău trup; când vei via întru Nemurire şi Viaţă, şi vei privi lucrarea neînsemnată şi zadarnică a morţii şi vei privi însăşi moartea în trecut; zic în trecut, dar unul fără prezent şi viitor.

Atunci moartea, care necontenit ameninţă să-ţi ia trupul, nu-ţi va părea mai de temut decât vântul care ameninţă să-ţi ia pălăria, deoarece atunci vei cunoaşte că sufletul tău poate fiinţa şi fără trup, ca şi capul fără pălărie.

Iarăşi despre pieire, puţin altfel

Orice virtute aduce uitarea de sine. Orice virtute, în toată măsura ei, aduce pieirea de sine. Virtutea cea mai de seamă, dragostea, este cea mai deplină uitare de sine şi cea mai deplină pieire de sine.

Uitarea de sine se preschimbă în pieire de sine, iar aceasta duce la viaţa veşnică.

Prin ceea ce este lung, cunoaştem ce este scurt, iar prin ceea ce este scurt, cunoaştem ce este lung. Prin ani lungi de trudă, lehamite şi de iubire de sine cunoaştem această scurtă vremelnicie, iar prin scurtele clipe de virtute cunoaştem veşnicia cea nemăsurată.

sursa: predania.ro

O noua carte a Sfantului Nicolae Velimirovici la Predania

4 August, 2009 § Lasă un comentariu

In colectia “Sfantul Nicolae Velimirovici” a editurii Predania a aparut o noua carte, intitulata “Simboluri si semne”. Este vorba de un eseu din 1932 de “filosofie creştină,” adresat tinerilor studenţi theologi (dar şi tuturor creştinilor), ce se doreşte a fi “un îndrumător de nădejde care vă va putea sluji cu folos în propria voastră cercetare şi descifrare a minunilor lumii lui Dumnezeu” – după cum o mărturiseşte însuşi autorul.

Nicolae Velimirovici s’a născut pe 23 Decembrie 1880 în sătucul Lélici, în zona apuseană a Serbiei. A fost îndrumat de la început pe drumul duhovnicesc de mama lui, Katarina. De mic a avut o mare capacitate de a înţelege şi de a învăţa limbi străine. A vorbit în total şapte limbi străine. A cunoscut boala din copilărie. La 25 de ani merge la studii în Elveţia. La 28 de ani devine doctor în teologie a Facultăţii de Teologie a vechilor catolici din Berna. Un an mai târziu îşi ia un doctorat în filosofie la Oxford. În 1909 intră în monahism şi este hirotonit ieromonah la Mănăstirea Rakoviţa. Stă un an în Rusia. Este trimis în felurite misiuni diplomatice în lume. Publică multe cărţi admirabile. Dobândeşte încă două doctorate în theologie la Cambridge şi Glasgow. La 39 de ani, este hirotonit episcop al Jiciei şi Ohridei. Călătoreşte în S.U.A. Ţine peste 150 de cuvântări în trei luni. Este numit „al doilea Isaia” şi un „nou Gură-de-Aur.” În 1927, proroceşte al Doilea Război Mondial. Adună pe lângă el tineri excepţionali precum Iustin Popovici şi Ioan Maximovici. În 1946, primeşte al cincilea titlu de doctor la Universitatea Columbia. În 1951 se mută la mănăstirea ortodoxă rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. După cinci ani, la 17 Aprilie 1956, trece la Domnul în timp ce se ruga. Pe data de 19 Martie 2003 a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. « Read the rest of this entry »

Cuvânt despre criză…

12 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Scrisoarea a 8-a a Părintelui Nicolae Velimirovici, preotului Karan, despre criza mondială

Ma intrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuala si ce inseamna ea. Cine sunt eu ca sa ma intrebi despre o taina atat de insemnata? „Vorbeste cand ai ceva mai bun decat tacerea”, spune Sfantul Grigorie Teologul. Si desi socot ca tacerea este acum mai buna decat orice vorbire, totusi, din dragoste fata de tine, iti voi infatisa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.

„Criza” e un cuvant grecesc, si inseamna „judecata”. In Sfanta Scriptura acest cuvant este intrebuintat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la judecata (Psalmul l, 5), si in alt loc: mila si judecata voi canta (Psalmul 100, 1). Inteleptul Solomon scrie ca de la Domnul se face judecata omului (Pilde 29, 27). Insusi Mantuitorul a zis ca Tatal toata judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai incolo ca acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Si Apostolul Petru scrie: ca vremea este sa inceapa judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17). Inlocuieste cuvantul judecata cu cel de criza, si citeste: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la criza; mila si criza voi canta; Tatal toata criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; ca vremea este sa inceapa criza de la casa lui Dumnezeu. Pana sa vina vremurile de acum, popoarele europene intrebuintau cuvantul „judecata” in loc de criza de cate ori se abatea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar inlocuit cuvantul vechi cu unul nou si cel pe inteles cu unul de neinteles. Cand era seceta, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Cand era inundatie: „Judecata lui  Dumnezeu!” Cand era razboi sau molima: „Judecata lui  Dumnezeu!” Cand erau grindina, cutremure, omizi, soareci, iarasi si totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta inseamna: criza prin seceta, criza prin inundatii, criza prin razboaie, molimi si asa mai departe. Si actuala restriste financiar-economica este privita de popor ca o judecata a lui Dumnezeu, dar nu este numita „judecata”, ci „criza”. Ca restristea sa fie sporita prin neintelegere! Fiindca atunci cand se rosteste un cuvant pe inteles, cum este  Judecata”, se stie si pricina pentru care a venit restristea, se stie si Judecatorul Care a ingaduit-o, se stie, in fine, si scopul pentru care a fost ingaduita ea. Iar cand e folosit cuvantul „criza”, cuvant neinteles de toti si de oricine,  imeni nu stie sa lamureasca nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuala si criza care este de la seceta sau inundatie sau razboi sau molima sau omizi sau vreo alta napasta.

Ma intrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecati a lui Dumnezeu. Cauza este intotdeauna aceeasi. Cauza secetelor, inundatiilor, foametelor si a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este si cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin pacatul apostaziei au provocat oamenii aceasta criza, si Dumnezeu a ingaduit-o ca sa-i trezeasca, sa le destepte constiinta, sa-i induhovniceasca si sa-i intoarca la Sine. La pacate moderne, criza moderna. Si, cu adevarat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminti pe oamenii moderni: i-a lovit prin banci, prin burse, prin finante, prin valuta. A rasturnat casele de schimb valutar din intreaga lume, ca oarecand mesele schimbatorilor de bani in templul din Ierusalim. A pricinuit o panica nemaipomenita intre comercianti si schimbatorii de bani. Inalta, coboara, schimba, tulbura, inspaimanta: face totul ca trufasele capsoare ale inteleptilor europeni si americani sa se trezeasca, sa li se destepte constiinta si sa se  induhovniceasca. Ca cei ancorati in limanul sigurantei materiale sa isi aduca aminte de sufletul lor, sa isi recunoasca faradelegile si sa se inchine Dumnezeului Preainalt, Dumnezeului Celui viu. Cat va tine criza? Atata timp cat duhul oamenilor va ramane neschimbat. Atata timp cat trufasii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula in fata Celui Atotputernic. Atata timp cat oamenii si popoarele nu se vor gandi sa traduca neintelesul cuvant „criza” pe limba lor si sa strige cu suspinare si pocainta: ”Judecata lui Dumnezeu!” Spune si tu, cinstite parinte, „judecata lui Dumnezeu” in loc de „criza”, si totul o sa-ti fie limpede.

Sanatate tie si pace!

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de azi – volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2007


De ziua Europei

9 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Astăzi Biserica îi prăznuieşte pe Sfântul Proroc Isaia şi Sfântul Mare Mucenic Hristofor, iar Europa îşi sărbătoreşte Ziua.

CE ESTE EUROPA?

Unde este întunericul cel mai mare? Acolo unde străluceşte cea mai puternică lumină, care apoi se stinge. Acolo este întunericul cel mai mare. În piaţa unde strălucesc sute de lumini şi unde noaptea se întrece în lumină cu ziua, când toate luminile se sting, atunci, în acea piaţă se face un întuneric mai mare decât în corturile neluminate ale şatrelor ţigăneşti.

O, fraţii mei, în zilele noastre i-am înălţat pe conducătorii noştri şi am deschis ochii şi am văzut o asemenea piaţă, şi era aşa de luminată, încât se întrecea cu cerurile însorite. Dar toate luminile s’au stins, iar noi am privit de pe înălţimile Balcanilor şi am văzut o vale fără lumină, întunecată precum hruba subpământeană a cârtiţei. Acea piaţă este trecută pe hărţile lumii cu numele de Europa, iar la toate popoarele ei cu numele de atheism şi nemilostenie.

Ce este Europa?

Este lăcomie şi inteligenţă. Amândouă omeneşti: lăcomie omenească şi sete de cunoaştere omenească. Iar acestea două sânt întruchipate de Papă şi de Luther. Ce este, aşadar, Europa? Papa şi Luther. Culmea împlinirii lăcomiei omeneşti şi culmea împlinirii setei de cunoaştere omeneşti. Papa European este întruchiparea lăcomiei omeneşti după putere. Luther cel European – hotărârea omenească de a afla totul prin inteligenţa sa; Papa ca stăpân al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpân al lumii. Aceasta este Europa în miezul ei, în esenţa ei, în toată istoria ei. Cea dintâi înseamnă aruncarea omenirii în foc, cea de-a doua înseamnă aruncarea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă îndepărtarea omului de Dumnezeu. Căci prima înseamnă tăgăduirea credinţei, iar a doua tăgăduirea Bisericii lui Hristos. În acest chip lucrează în trupul Europei duhul rău de, iată, câteva veacuri! Cine poate oare alunga acest cumplit duh rău din Europa? Nimeni în afară de Cel ce e trecut cu slovă roşie în istoria neamului omenesc ca singurul izgonitor al dracilor din oameni. Bănuiţi la cine mă gândesc. Mă gândesc la Domnul Iisus Hristos, Mesia şi Mântuitorul lumii, Cel născut din Fecioară, ucis de Evrei, înviat de Dumnezeu, adeverit de veacuri, arătat de ceruri, proslăvit de îngeri, mărturisit de sfinţi şi primit de strămoşii noştri.

Câtă vreme Europa a urmat lui Hristos, „Soarele dreptăţii,” şi apostolilor, mucenicilor, sfinţilor şi nenumăraţilor Săi cuvioşi şi drepţi, ea s’a asemănat pieţei celei luminate de sute şi mii de lumini mari şi mici. Dar când lăcomia şi inteligenţa omenească au lovit în Hristos precum două furtuni puternice, luminile de dinaintea oamenilor s’au stins, şi întunericul a cuprins piaţa, precum într’o peşteră subpământeană de cârtiţă.

Potrivit lăcomiei omeneşti, fiecare popor şi fiecare om caută putere, plăcere şi slavă întocmai după chipul Papei de la Roma. Potrivit inteligenţei omeneşti, fiecare popor şi fiecare om se socoteşte cel mai inteligent, zicând că i se cuvin toate bunătăţile pământeşti. Cum să nu fie atunci războaie între popoare şi între oameni? Cum să nu fie nebunie şi mânie între oameni? Cum să nu fie molime, secetă, revărsări de ape, bube şi tuberculoză, revoluţii, şi războaie, şi iar războaie? Trebuia să fie toate acestea, aşa cum trebuie să iasă puroiul din rana infectată, aşa cum trebuie să se răspândească putoarea necurăţiilor îngrămădite.

Papalitatea se foloseşte de politică, deoarece numai aşa poate ajunge la putere. Lutheranismul se foloseşte de filosofie şi ştiinţă, deoarece aşa crede că va ajunge la cunoaştere. Aşa că lăcomia a pornit război împotriva cunoaşterii, iar cunoaşterea împotriva lăcomiei. Acesta este noul turn al Babilonului, aceasta este Europa. Dar în vremurile noastre s’a ridicat o nouă generaţie Europeană, care a cununat, prin atheism, lăcomia cu inteligenţa şi s-a lepădat de Papă şi de Luther. Acum nimeni nu ascunde lăcomia şi nici nu laudă raţiunea. Lăcomia omenească şi inteligenţa omenească sânt în zilele noastre cununate, într’o căsătorie care nu este nici catolică, nici lutherană, ci vădit şi făţiş satanică. Europa zilelor noastre nu mai este nici papistă, nici lutherană. Este în afară de acestea şi dincolo de acestea. Este cu totul pământească, fără vreo dorinţă de a urca la cer – nici cu paşaportul infailibilului Papă, nici pe scara inteligenţei protestante. Ea se leapădă de călătoria din această lume. Doreşte să rămână aici. Doreşte ca mormântul să-i fie acolo unde i-a fost leagănul. Nu ştie de vreo altă lume. Nu simte mireasma cerească. Nu vede în vis Îngerii şi Sfinţii. De Născătoarea-de-Dumnezeu nu vrea să audă. Curvia o întăreşte în ura pe care o poartă fecioriei. Întreaga piaţă este în întuneric. Toate luminile sânt stinse. O, ce întuneric cumplit! Frate la frate împlântă sabia în piept, crezându-l vrăjmaş. Tatăl se leapădă de fiu, iar fiul de tată. Lupul îi este lupului prieten mai credincios decât omul îi este omului.

O, fraţii mei, oare nu vedeţi toate acestea? Oare n’aţi simţit întunericul şi fărădelegile Europei anticreştine pe spinarea voastră? Vreţi cu Europa sau cu Hristos? Cu moartea sau cu viaţa? Întrebaţi-vă. Luminaţi-vă. Hotărâţi-vă. Moartea sau viaţa. Acestea două le-a pus Moisi oarecând înaintea poporului său. Şi noi le punem în faţa voastră. Să ştiţi: Europa este moarte, Hristos este viaţă. Alegeţi viaţa, ca să fiţi vii în veac. Amin.

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei şi Jiciei  „Prin fereastra temniţei”  Cuvântul 25

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Sfântul Nicolae Velimirovici at Cidade de Deus.