Extraordinarul episod al mutării în secret a moaştelor Sfinţilor Petru şi Pavel, de către episcopul Sixtus al II-lea al Romei

29 Iunie, 2010 § Lasă un comentariu

În anul 1919 apărea la Paris lucrarea lui Paul Allard „Histoire des Persecutions du I-er au IV-e sičcle”, în care, printre altele, este relatat extraordinarul episod al mutării în secret a moaştelor Sfinţilor Petru şi Pavel, de către episcopul Sixtus al II-lea al Romei. Istoria relatată în cartea lui Paul Allard demonstrează cât de vechi este cultul celor doi Apostoli pe care creştinătatea îi prăznuieşte în fiecare an la 29 iunie.

La 29 iunie 258 d.Hr., sute de pelerini veniţi la Roma din toate colţurile imperiului se aflau pe Via Aurelia şi pe Via Ostia, în locurile unde fuseseră înhumaţi cei doi Apstoli, Petru şi Pavel, în pofida restricţiilor dure impuse de edictul lui Valerian emis cu an în urmă. Acest document interzicea întrunirile creştinilor şi accesul în cimitire, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Episcopul Sixtus al II-lea al Romei (257-258 d.Hr.) tocmai terminase oficierea slujbei când, informate de iscoade, autorităţile s-au năpustit în mulţime operând numeroase arestări printre creştinii prezenţi. Episcopul însă a reuşit să scape. Drept urmare, la cererea prefectului Cornelius Saecularis, împăratul Valerian emite un al doilea edict, prin care pedepsele sunt şi mai severe pentru creştini: episcopii şi întreg clerul care încălcau dispoziţia urmau să fie executaţi în afara cetăţii, nobilii şi cavalerii romani creştinaţi îşi pierdeau averile şi erau decapitaţi, matroanele, declasate şi trimise în exil, servitorii casei imperiale care mărturiseau creştinismul, legaţi de pământurile fiscului etc., iar capii Bisericii, forţaţi să aducă sacrificii zeilor.

În această stare de tensiune, Sixtus al II-lea ia o hotărâre curajoasă şi istorică: punerea la adăpost a moaştelor celor doi Apostoli ai Mântuitorului Hristos.

Cripta Sfântului Petru se afla în catacomba de pe Via Aurelia, lângă Circus Flaminus, alături de cripta Lucinei, proprietara domeniului, care şi-a pus la dispoziţia creştinilor mormântul. Tot aici se mai aflau şi alte morminte de martiri convertiţi la creştinism de către cei doi Apostoli.

După ce militarii care păzeau intrările în catacombe au fost mituiţi, relicvele sacre au fost deshumate în mare taină. La fel s-a procedat şi cu moaştele Apostolului Pavel, înhumate în cimitirul de pe Via Ostia. La ambele deshumări a fost prezent curajosul episcop Sixtus al II-lea.

Moaştele au fost aşezate cu grijă în burdufuri de piele, cusute cu sfoară de cânepă. Ele urmau să ajungă într-un cimitir din afara cetăţii, neecleziastic şi nesupus riscului de a fi confiscate, mergând pe Via Appia, unde rămâneau ferite de ochii autorităţilor şi de zelul indiscret al credincioşilor.

Burdufurile cu sfintele moaşte au fost preluate de două atelaje care trebuiau să traverseze oraşul spre Via Appia. Toată misiunea s-a desfăşurat noaptea. Căruţele s-au aşezat la rând pentru a intra în oraş după apusul soarelui, cum era ordinul.

Căruţa cu moaştele Sfântului Pavel transporta, chipurile, sare din port şi era condusă de arhidiaconul Laurenţiu, preotul Sever şi subdiaconul Claudiu, travestiţi în negustori. Celălalt car, cu moaştele Sfântului Petru, era încărcat cu covoare, stofe de preţ, mătăsuri orientale şi trebuia să ajungă la un circ din Capua. Acesta era însoţit de însuşi episcopul Sixtus al II-lea şi de preotul Lucius, travestiţi în nişte negustori guralivi şi certăreţi. Cele două care urmau a se întâlni lângă Colosseum, în dreptul coloanei de marmură ridicată de Augustus în anul 20 î.Hr., pe care erau gravate în aur distanţele dintre Roma şi principalele cetăţi ale imperiului şi, de aici, pe Via Latina, să meargă împreună, pe lângă Termele lui Carracala, până la bifurcaţia cu Via Appia şi să iasă din oraş prin poarta Capena, spre Capua.

În cele din urmă, sfintele relicve au ajuns cu bine în sud-estul Romei, fiind depuse cu grijă în cripta Platonia, unde au rămas multă vreme.

Dacă în viaţă cei doi mari Apostoli ai creştinismului nu s-au întâlnit de prea multe ori (o dată la întoarcerea lui Pavel de la Damasc, când au stat împreună cincisprezece zile, a doua oară la Ierusalim, după întoarcerea lui Pavel din prima călătorie misionară) sau au fost certaţi din cauza propovăduirii Adevărului şi neamurilor de către Pavel, iată cum, într-o noapte, cei doi au străbătut împreună Roma, după 190 de ani, de data aceasta ca relicve sacre ale creştinilor pe care ei îi convertiseră.

La scurt timp după această aventură, episcopul Sixtus al II-lea avea să fie ucis de persecutori, la 6 august, împreună cu doi diaconi, chiar în amvonul din care predicau în cimitirul Pretextatus, luând şi ei cununa de martiri ai lui Hristos, fiind îngropaţi în acelaşi cimitir.

Cele mai vechi icoane ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Această prezentare necesită JavaScript.

Cele mai vechi reprezentări iconografice ale Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel, Andrei şi Ioan, datând de la sfârşitul secolului al IV-lea, au fost descoperite în catacombele Sfintei Tecla, din sudul Romei, potrivit Catholic News Service.

Catacombele Sfintei Tecla sunt situate la aproximativ 500 de metri de Basilica „Sfântul Pavel din afara zidurilor”, una dintre cele patru basilici majore din capitala Italiei, unde se află şi mormântul Sfântului Apostol Pavel. Icoanele au fost prezentate presei marţi, 22 iunie.

Aceste icoane circulare au fost descoperite, după mai multe luni de muncă, într-o nişă (cubiculum) – o cameră mortuară – cu pereţii decoraţi cu fresce în roşu, ocru şi negru.

Lucrările de restaurare au fost realizate de către Comisia Pontificală pentru Arheologie Sacră. Partea cea mai importantă a descoperirii este situată pe plafonul nişei care, cel mai probabil, a fost mormântul unei femei din aristocraţia romană. Se poate vedea o frescă reprezentând în centru Bunul Păstor şi în cele patru colţuri ale plafonului patru portrete, pe care experţii

le-au identificat ca fiind cele ale Sfinţilor Petru şi Pavel, Andrei şi Ioan. Descoperirea chipului Sfântului Pavel a fost dezvăluită în urmă cu un an de LâOsservatore Romano, cotidianul Vaticanului. „Sunt primele imagini ale Apostolilor”, a declarat Fabrizio Bisconti, supraintendentul catacombelor din Roma. Aceste portrete „ar putea fi cele mai vechi icoane ale acestor sfinţi”, a afirmat Barbara Mazzei, cea care conduce lucrările de restaurare.

Potrivit experţilor, portretele, a căror prospeţime surprinde vizitatorul, te poartă înapoi în secolul al IV-lea. Fiecare sfânt este uşor de identificat. Petru, prin barba şi părul alb, Andrei, prin trupul puternic, Ioan, prin aspectul tineresc, şi Pavel, prin barba neagră şi numeroase simboluri ale schimbării vieţii sale, datorită convertirii. În plus, lucrările de restaurare efectuate cu ajutorul laserului, pentru prima dată într-o catacombă, au permis identificarea mai multor ilustraţii biblice pe pereţii nişei: învierea lui Lazăr, Daniel în groapa cu lei, precum şi o reprezentare a Mântuitorului Hristos în slavă şi Colegiul Apostolilor.

Adresându-se presei, arheologii au declarat că au putut lucra cu precizie datorită unei noi tehnici laser, utilizată numai în a doua fază a lucrărilor, care au început în urmă cu doi ani. Această tehnică a permis îndepărtarea diferitelor straturi de carbonat de calciu depuse în timp, fără a afecta peretele pictat.

Catacombele Sfintei Tecla au fost folosite, în secolul al XVIII-lea în special, ca beciuri pentru podgoriile de la suprafaţă. Ele se află acum sub o clădire cu şapte etaje, din cartierul Ostiense, în sudul Romei. O uşă discretă, de la subsolul acestui imobil construit în anii 1970, de către o companie italiană de asigurări, permite accesul la aceste catacombe şi la nişa recent restaurată. Ca şi în cazul celor mai multe catacombe romane, administrate de Comisia Pontificală de Arheologie Sacră, accesul publicului este limitat şi poate fi acordat doar la cerere.

sursa: ziarullumina.ro & www.foxnews.com

Anunțuri

11 iunie – Pomenirea Sfintilor Martiri din Revolta Boxerilor

11 Iunie, 2010 § 1 comentariu

În fiecare zi, în China, 10.000 de oameni devin creştini, aflăm de pe site-ul http://www.atimes.com al publicaţiei Asia Times Online, iar World Christian Database spune că sunt 111 milioane de chinezi creştini. Veştile par îmbucurătoare, dar realitatea este că 10% dintre aceştia sunt creştin-ortodocşi, cei mai mulţi aparţinând denominaţiunilor protestante. Biserica Ortodoxă din China îi prăznuieşte astăzi pe cei 222 de sfinţi martiri ai săi care şi-au dat viaţa pentru Hristos.

Creştinismul a pătruns pentru prima dată în China prin intermediul unei misiuni a Bisericii Asiriene a Răsăritului, în 635, eveniment înregistrat pe Stela nestoriană din Xiâan. Ortodoxia a intrat în China din Siberia, abia la 1685, când Împăratul Kangxi a mutat locuitorii oraşelor ruseşti de la graniţă şi le-a înglobat în China. Astfel, un număr considerabil de ruşi siberieni au devenit cetăţeni chinezi de credinţă ortodoxă. Noul context social-religios s-a dovedit, în primă fază, favorabil creştinilor care au reuşit să ridice prima biserică la Beijing, sfinţită de preotul Maxim Leontiev. Cu toate acestea, în primul secol şi jumătate de prezenţă ortodoxă în China, Biserica nu a atras mulţi credincioşi. Se spune că în 1860 nu erau mai mult de 200 de ortodocşi în Beijing, inclusiv descendenţii ruşilor naturalizaţi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, demersurile Bisericii Ortodoxe pentru reglementarea vieţii bisericeşti în China s-au intensificat. Misiunea Spirituală a Bisericii Ruse din Beijing a fost susţinută de un cler bine pregătit teologic şi, deopotrivă, experimentat duhovniceşte.

Anul 1900 constituie un moment de cotitură în istoria religioasă a Chinei, marcat de aşa-numita revoltă a „boxerilor” sau a ihetuanilor, o mişcare în esenţă religioasă, orientată împotriva străinilor, a căror influenţă asupra vieţii Imperiului Chinez s-a intensificat odată cu pătrunderea misionarilor occidentali. În primă fază, aceştia nu făceau decât să amenajeze, în anumite locuri, lăcaşuri în scopuri idolatrice unde săvârşeau jertfe. Situaţia s-a schimbat radical în momentul în care împărăteasa Ţîsi a ordonat forţelor armate să susţină mişcările răsculaţilor din capitală. Funcţionarii suspectaţi de legături cu străinii au fost executaţi. Toţi străinii din provincii au fugit în Beijing, căutând să-şi salveze viaţa în cartierul ambasadelor din capitala Chinei.

„Nu s-au înfricoşat de chinuri şi cu bărbăţie L-au mărturisit pe Hristos”

Atunci când răscoala a cuprins întreaga capitală, şeful Misiunii Spirituale Ruse, arhimandritul Inochentie Figurovski, şi colaboratorii săi au părăsit Băiguani, mutându-se la ambasada Rusiei. Guvernul chinez a trimis pentru paza Misiunii 10 suliţaşi, însă la 11 iunie Misiunea a fost incendiată şi a ars până la temelie cu tot ce era acolo: biblioteca, arhiva şi sacristia. Ihetuanii au supus chinurilor 222 chinezi ortodocşi, aceştia devenind primii sfinţi martiri chinezi. Printre ei s-a numărat şi Sfântul Mucenic Mitrofan, primul preot chinez, hirotonit de către Sfântul Nicolae de Mojaisk, propovăduitorul Ortodoxiei în Japonia.

Fiul acestuia, protoiereul Serghie Cean, scăpat ca prin minune din persecuţia ihetuană, a lăsat posterităţii preţioase însemnări despre distrugerea localităţii Băiguani: „În zilele acelea, de la 13 până la 27 mai, ştirile despre boxeri se făceau auzite din ce în ce mai aproape. Pe străzi au început să apară boxeri cu banderole roşii la mâini şi picioare, care treceau în gloate sau mărşăluind milităreşte. La 31 mai, ora 8:00 seara, a început incendierea clădirilor Misiunii. Răsculaţii, începând cu împrejurimile şi cu partea sudică a oraşului, au incendiat nu numai casele locuite de europeni, dar şi cartierele populate de chinezii creştini. Întreaga vale în care e situat oraşul Beijing s-a luminat, fiind învăluită de flăcări. Peste tot domnea o atmosferă de oroare, se auzeau ţipete şi geamăt. În aceeaşi noapte sute de boxeri, cărora li se alăturaseră gloate de cerşetori şi săraci, s-au îndreptat spre Băiguani, iar apropiindu-se, căpeteniile boxerilor au început să-i incite pe toţi să strige „şa” – „ucide!” (creştinii) şi atunci, se pare, nu era nici un om care să nu fi strigat „şa””. Conducătorul misiunii, arhimandritul Inochentie Figurovski, puternic afectat de cele întâmplate, povesteşte că „în ajun, pe toate străzile, au fost răspândite proclamaţii, care chemau păgânii la masacrarea creştinilor, ameninţându-i cu moartea pe cei care ar îndrăzni să-i ascundă. În noaptea de 11 spre 12 iunie, boxerii cu făclii aprinse au invadat toate cartierele Beijingului, şi asaltând locuinţele creştinilor, îi înşfăcau pe nenorociţi şi-i torturau, impunându-i să se lepede de Hristos. Cuprinşi de frica de chinuri şi moarte, mulţi s-au lepădat de Ortodoxie şi, ca să-şi salveze viaţa, i-au ridicat în slăvi pe idoli. Însă alţii nu s-au înfricoşat de chinuri şi cu bărbăţie L-au mărturisit pe Hristos. Ei au îndurat chinuri îngrozitoare, spintecându-li-se pântecele, fiind decapitaţi sau arşi de vii în case”.

„Nu doare atunci când suferi pentru Hristos”

Părintele Mitrofan a rămas viu în conştiinţa creştină mai ales prin atitudinea sa în faţa persecutorilor, făcând dovada unei maturităţi duhovniceşti memorabile. Arhimandritul Inochentie povestea: „Mulţi creştini, pentru a scăpa de pericol, se ascundeau în casa preotului Mitrofan. Printre cei adunaţi erau şi foşti răuvoitori ai părintelui, dar el nu-i gonea. Văzându-i pe mulţi slabi în credinţă, el îi îmbărbăta, spunându-le că veniseră vremuri de răstrişte şi e greu să le ocoleşti. El însuşi, în mai multe rânduri, se ducea să vadă biserica arsă. În seara zilei de 10 iunie, pe la orele 21:00, soldaţii şi boxerii au înconjurat locuinţa părintelui Mitrofan, unde erau aproape 70 de creştini; cei mai puternici au fugit, iar părintele Mitrofan şi mulţi alţii, în majoritate femei şi copii, au rămas, fiind supuşi chinurilor. Părintele Mitrofan şedea în curte în faţa casei; boxerii l-au torturat, acoperindu-i pieptul cu împunsături, apoi el a căzut în faţa copacului de curmal. Vecinii l-au târât la locul unde s-a aflat casa de rugăciuni a Misiunii.” Ulterior, un oarecare ieromonah Avramie a ridicat trupul părintelui, iar în 1903, când pentru prima dată se prăznuia memoria mucenicilor, trupul lui, împreună cu celelalte, a fost pus în biserica mucenicilor sub altar.

În seara zilei de 11 iunie, Tatiana, soţia lui Mitrofan, a fost executată prin decapitare împreună cu alţi 18 creştini, iar Isaia, fiul său de 23 de ani, a fost executat de către boxeri la 7 iulie. Lui Ivan, un alt fecior de 8 ani, boxerii i-au tăiat umerii, i-au retezat degetele de la mâini şi picioare şi i-au tăiat nasul şi urechile. Soţia fratelui său, Isaia, a reuşit să-l salveze de la moarte, ascunzându-l într-un loc sigur. Întrebat dacă îl durea, el răspundea oamenilor: „Nu doare atunci când suferi pentru Hristos”.

În urma evenimentelor de la 1900, Conducătorul Misiunii Spirituale din Beijing a înaintat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, la 11 octombrie 1901, listele cu numele a 222 ortodocşi chinezi martiri, ucişi pentru dreapta credinţă. Printre altele, el cerea permisiunea Sinodului ca pe locul fostei biserici a Misiunii din Beijing distruse de boxeri să fie înălţată o biserică în cinstea Tuturor Sfinţilor Mucenici ai Bisericii Ortodoxe, cu un cavou sub altar pentru îngroparea oaselor ortodocşilor chinezi.

De asemenea, a propus ca pe 10 iunie, în fiecare an, să se ţină post strict şi să se săvârşească Liturghia pentru cei adormiţi cu parastas în memoria ortodocşilor chinezi ucişi, iar la 11 iunie să se săvârşească cu evlavie serviciul divin, urmat de o procesiune cu Sfânta Cruce prin toate locurile unde chinezii creştini au primit cununa muceniciei sau în jurul bisericii. A fost aprobată cererea, şi se face aceasta acolo unde condiţiile o permit.

Ortodoxia nu este recunoscută în China

Guvernul Republicii Populare Chineze a recunoscut oficial cinci comunităţi religioase: budismul, catolicismul, islamul, protestantismul şi taoismul, dar nu şi creştinismul ortodox. Câteva comunităţi ortodoxe, cele mai multe formate din bătrâni, continuă să se reunească la Beijing şi în nord-estul Chinei (inclusiv Heilongjiang), cu acordul tacit al guvernului. Până în 2005, exista un preot. Câţiva chinezi studiază în prezent în seminarele ortodoxe din Rusia, cu intenţia de a deveni preoţi activi. În unele regiuni ale Chinei, situaţia este oarecum diferită de câţiva ani, existând o libertate de manifestare a credinţei ortodoxe. Patriarhia Ecumenică a trimis la Hong Kong pe Mitropolitul Nikitas iar la Taiwan, ieromonahul Iona Mourtos conduce o biserică misionară sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe de Hong Kong şi Asia de Sud-Est. În aglomeraţia de confesiuni creştine care se înmulţesc şi tind să sufoce Asia, totuşi acest număr modest al ortodocşilor este, prin rugăciunile sfinţilor plămădiţi de pământul Chinei, singura rază de nădejde a triumfului Ortodoxiei în cel mai populat stat din lume.

sursa: ziarullumina.ro

Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir – 13 februarie

13 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

Spre sfârşitul veacului al doisprezecelea, marele Ştefan Nemania a unit ţinuturile sârbeşti, fiind cunoscut pentru aceea drept întemeietorul naţiunii moderne a Serbiei. Sfântul Nicolae al Jicei îl descrie în aceste cuvinte:

„Nemania a fost un om uimitor: a avut parte de două botezuri, două nume, două chemări în viaţa de aici şi, după moarte, două morminte. A fost botezat mai întâi ca romano-catolic, iar mai târziu, după ce a crescut, s-a lepădat de botezul latin şi a fost botezat după rânduiala ortodoxă. Ca domnitor a fost numit Nemania, după numele biblic Neemia, iar mai târziu, ajungând călugăr, s-a numit Simeon. A fost domnitor şi purtător de spadă, iar la bătrâneţe călugăr şi purtător de cruce. Primul lui mormânt s-a aflat la mânăstirea Hilandar, al doilea la mânăstirea Studeniţa.

A fost rădăcina sfintei viţe a stirpei domneşti Nemania, lăsând urmaşilor nu numai sângele, ci sabia şi crucea ca rânduială a slujirii Domnului. A fost un theodul – un rob al lui Dumnezeu – atât ca purtător de sabie, cât şi ca purtător de cruce, ca Nemania domnitorul şi ca Simeon monahul. Şi chiar după moarte, ca sfânt izvorâtor de mir, a rămas robul lui Dumnezeu şi ajutătorul norodului său. În el se ascunde tot adâncul istoriei dinastiei sale, cât şi istoria în chip negrăit sortită poporului sârb până în ziua de azi.”

În 1169, lui Ştefan Nemania şi soţiei sale Ana li s-a născut un fiu numit Rastko. În 1186, la vârsta de şaptesprezece ani, Rastko a fugit şi s-a făcut călugăr la Muntele Athos. În timpul acesta Ştefan crescuse duhovniceşte sub călăuzirea Arhiepiscopului din Ras, capitala Serbiei.

În 1169, după ce a primit mai multe scrisori de la fiul său, în care vorbea despre deşertăciunea lumii şi slava vieţii afierosite cu totul rugăciunii şi slujirii, chibzuind, a hotărât a urma pilda fiului său şi a intra în viaţa monahicească. Deci şi-a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan, care să căsătorise cu nepoata împăratului bizantin. Intrând mai întăi în mânăstirea Studeniţa, întemeiată de el, curând apoi s-a alăturat fiului său Rastko – care fusese tuns cu numele de Sava – la MunteleAthos. Şi Ana, soţia lui Ştefan, a intrat în viaţa monahicească o dată cu el, luând numele de Anastasia.

Luând numele de Simeon în călugărie, tatăl pământesc s-a făcut fiu duhovnicesc al fiului său pământesc. Puternicul întemeietor al naţiunii sârbe s-a făcut smeritul slujitor al călugărilor athoniţi. Tatăl şi fiul au zidit împreună şase paraclise în Sfântul Munte.Tot ei au zidit şi frumoasa mânăstire sârbească Hilandar, care este deschisă şi astăzi.

Sfântul Nicolae al Jicei descrie astfel ultimile zile ale Sfântului Simeon, în anul 1200:

„Căzând la pat la 7 februarie, a chemat la el pe Sfântul Sava, şi-a pus mâinile asupra lui şi l-a blagoslovit, zicând: <<Copilul meu drag, lumina ochilor mei, mângăierea şi călăuzitorul bătrâneţelor mele, a venit vremea să ne despărţim; Domnul îmi îngăduie să plec cu pace. Dar nu te mâhni, copile, de despărţirea noastră, căci toţi au parte de ea; ci iarăşi ne vom întâlni dincolo, unde nu mai este despărţire>>

La 12 februarie Sfântul Simeon i-a spus Sfântului Sava să-l îmbrace cu hainele de îngropăciune, să aştearnă pe jos stufăriş, să-i pună o piatră drept căpătîi şi să-l întindă acolo. Apoi a chemat pe toţi călugării şi le-a cerut iertăciune. În zorii celei de-a treisprezecea zile, pe când călugării cântau slujba de dimineaţă în biserică, glasurile lor auzindu-se în chilia muribundului, chipul Sfântului Simeon s-a luminat încă o dată şi el şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.”

Tot Sfântul Nicolae al Jicei povesteşte că, cu puţin înainte de moarte, „cu ochii aţintiţi la icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul, fericitul bătrân a rostit aceste vorbe: Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150,6)”

Moaştele Sfântului Simeon începură curând a izvorî mir, făcându-se izvor de multe tămăduiri. În 1208, Sfântul Sava personal le-a dus în Serbia, la mânăstirea Studeniţa, întemeiată de tatăl său, astfel ca ele să poată fi izvor de tămăduire şi mângăiere poporului sârb.

Celălalt fiu al Sfinţilor Simeon şi Ana, Sfântul Ştefan cel Întăi Încoronat, a cârmuit cu bine Serbia mulţi ani. Sub domnia lui, Sfântul Sava a ajuns întâiul arhiepiscop al unei Biserici Sârbe Autocefale.

Via Sfantului Simeon ce a crescut din mormantul sau

sursa: Căsătoria , cale  spre sfinţenie, Editura Sophia 2001 via tainacasatoriei.wordpress.com

Sfântul Mucenic Sebastian şi Zoe, soţia lui şi cei împreună cu el: Tranchilin, Nicostrat, Claudie, Castor, Tiburtie, Castul, Marcelin şi Marcu – 18 decembrie

18 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Dintre aceşti sfinţi mucenici, Sebastian a făcut parte din senatul roman pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Era de loc din oraşul Milan şi a adus pe mulţi la dreapta credinţă. Marcelin şi Marcu, fraţi buni şi oameni cu vază şi în privinţa neamului şi în privinţa bogăţiei, au stat închişi” în temniţă vreme îndelungată; au fost supuşi la multe feluri de chinuri şi era să li se taie capetele.

Dar Tranchilin, tatăl lor, elin fiind, şi mama lor Maria, erau cât pe-aci să-i împiedice prin plânsetele lor să sufere pentru Hristos. Şi poate că s-ar fi întâmplat aceasta, dacă fericitul întru pomenire Sebastian n-ar fi păşit atunci cu îndrăzneală, el, cel dintâi (că, mai înainte Sebastian căuta să se ţină ascuns, pentru ca să aducă pe tăinuite pe mulţi la credinţă) şi n-ar fi întărit în credinţă nu numai pe Marcelin şi Marcu, ci trăgând la credinţă şi pe tatăl lor, pe Tranchilin prefectul, pe care l-a învăţat credinţa creştină şi a crezut. Îndată dar prefectul a chemat la dânsul pe preafericitul Sebastian şi pe preotul Policarp; le-a cerut să-i facă parte de mântuire şi să-l vindece de boala de care suferea. Tranchilin a scăpat de boală, a crezut în Hristos din tot sufletul, a zdrobit idolii din casa lui şi s-a botezat.

Fericitul Galu episcopul a hirotonit pe cei doi fraţi, pe Marcelin şi Marcu, diaconi, iar pe tatăl lor preot. Pe Sebastian l-a făcut apărător al Bisercii. Pornindu-se prigoana împotriva creştinilor împreună cu aceştia au fost prinşi şi Nicostrat, Claudie, Castor, Tiburtie, Castul şi Zoe. Au fost chinuiţi în felurite chipuri şi şi-au sfârşit viaţa. Sfântul Sebastian a fost chemat de Diocleţian la el; a fost cercetat şi pentru că a mărturisit cu îndrăzneală dreapta credinţă s-a tras în el cu săgeţi ca într-o ţintă, i-a fost bătut trupul cu ciomege şi tăiat în bucăţi; şi aşa şi-a dat lui Dumnezeu duhul.

sursa: calendar-ortodox.ro

„Bucură-te, că locuitorilor Tesalonicului alt Pavel te-ai arătat“

26 Octombrie, 2009 § Lasă un comentariu

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Tesalonicului într-o familie importantă pe plan local. Tatăl său era însuşi conducătorul acestei cetăţi semnificative. Lucrul fundamental era că familia sa slujea în ascuns lui Hristos, temându-se să Îl mărturisească în faţa stăpânirii romane din cauza prigonirilor aspre la care erau supuşi atunci creştinii. Părintele său păstra în mare taină două icoane ale Mântuitorului şi Maicii Domnului în faţa cărora se ruga adeseori. Era recunoscut în cetate drept un om milostiv, blând şi cu un discernământ deosebit. Cetăţenii îl îndrăgiseră, dar ştiau că voievodul are o mare mâhnire: lipsa copiilor. « Read the rest of this entry »

24 septembrie – Sfantul Siluan Athonitul

24 Septembrie, 2009 § Lasă un comentariu

sillarge

“Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi cea a Duhului ai arătat nouă, dumne­zeiasca lucrare; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propoveduitor al lui Hristos te-au dat.”

Acest Siluan, cetăţean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din părinţi cucernici de pe pământul Rusiei în satul numit Şovsk, ţinând de Mitropolia Tambovului. S-a născut în anul al 1866-lea de la naşterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, şi din tinereţe a fost chemat la pocăinţă de Însăşi prealăudata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a părăsit grijile lumii şi întărindu-se la drum cu rugăciunile celui între sfinţi Părintele Ioan din Kronştadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupră-şi jugul cel monahicesc în Mânăstirea Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.

Dăruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în puţină vreme nu numai a primit rugăciunea cea neîncetată în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, dar şi negrăitei dumnezeieşti arătări în slavă a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserică a Sfântului Prooroc Ilie care se află în moara zisei mânăstiri.

Stingându-se însă primul har şi cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, şi de multe ori fiind părăsit de Dumnezeu şi dat ispitirilor vrăjmaşilor celor înţelegători, vreme de 15 ani urmând paşilor lui Hristos, “cereri şi rugăciuni către Cela ce putea să-l mântuiască pre dânsul din moarte, cu strigare tare şi cu lacrămi aducând” (Evr 5,7), învăţat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Dătătorului de Lege: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pre carele păzind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen şi a celorlalţi preaslăviţi dascăli ai pustiei, a căror măsură şi ale căror dăruiri a atins, arătându-se un învăţător apostolicesc şi proorocesc, viu fiind şi dupre moarte.

Lăsat-a şi scrieri pline de har şi de Duhul Sfânt, pre care le-a făcut arătate ucenicul şi învăţăcelul lui, Stareţul Sofronie, întemeietorul şi arhimandritul celei din insula Britaniei mânăstiri a binecredincioşilor ortodocşi. Şi ce nevoie este aici de a înmulţi cuvinte despre atotcuviosul Siluan?  Căci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a şi a scris viaţa şi învăţătura aceluia pre larg şi cu de-amănuntul la începutul cărţilor dumnezeieştilor şi preadulcilor lui scrieri. Carea carte învaţă, precum este cu putinţă celor ce citesc să cunoască şi să vază, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, şi cum, păzind Poruncile cu scumpete, murind vieţii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum  zice  Sfântul  Pavel, viind într-însul (Ga 2,20); carte, altfel  de  Dumnezeu  insuflată, fiind  scrisă  cu  con-deiul Duhului.  Adeveresc  cuvântul  acesta  cei  mulţi  cari  printr-însul “dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2,5) “la cunoştinţa adevărului” (1 Tim 2,4) au venit, şi încă şi acuma vin. Căci a fost acest minunat bărbat “blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29), înflăcărat rugător către Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, şi un propovăduitor neasemuit al dragostei pentru vrăjmaşi, carea este întărirea cea mai neîndoielnică cu putinţă a venirii Duhului, cu adevărat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viaţă acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pre noi. Amin.

Ieromonah Rafail Noica, Epifania sept-oct. 1997 « Read the rest of this entry »

8 septembrie – Cuviosului Macarie de la Optina

6 Septembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie). Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel. Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau. Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.

Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic. Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul  Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev. Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie. « Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Sinaxar at Cidade de Deus.