6 Septembrie – Pomenirea minunii celei mari ce s-a facut în Colose (Frigia) de Arhanghelul Mihail

Icoana pictata de prof. dr. Georgios Kordin in cadrul Festivalul International de Pictura Bisericeasca, editia a II-a, Iasi, 2010

Sfântul Arhanghel Mihail este denumit în cântările Bisericii Ortodoxe „Mare Voievod” sau „Arhistrateg al puterilor cereşti”, fiind considerat căpetenia cetelor îngereşti. El este înfăţişat în iconografia bisericească în chip de oştean purtând o sabie vâlvâietoare de foc, semn că el vesteşte dreptatea Lui Dumnezeu şi apără pe credincioşi. Pe 6 septembrie, Biserica face pomenirea minunii înfăptuite de Sfântul Arhanghel în oraşul Colose.

Oraşul Colose, din regiunea Frigia, astăzi în Turcia, a fost locul unei înfloritoare comunităţi creştine, pentru că aici Evanghelia lui Hristos a fost vestită de Sfinţii Apostoli Ioan, Filip şi Bartolomeu. Sfântul Apostol Pavel a scris şi o epistolă colosenilor, rămasă în canonul Sfintei Scripturi. Evanghelia lui Hristos a fost vestită colosenilor „întru adeverirea Duhului şi puterii”, adică însoţită de minuni şi semne, spre întărirea credinţei creştinilor. Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul a biruit prin „sabia duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu” pe preoţii păgâni şi a sfărâmat cu puterea numelui lui Hristos statuia zeiţei Artemis. Tot Sfântul Ioan a ucis şi o viperă pe care păgânii o cinsteau, proorocind că peste acest loc se va arăta darul Sfântului Arhanghel Mihail.

După plecarea Apostolului din Colose, aici a răsărit un izvor minunat care tămăduia de boală pe oricine se apropia cu credinţă, prin lucrarea dumnezeiască a Sfântului Arhanghel Mihail. Foarte mulţi păgâni au fost chemaţi de Dumnezeu la credinţă prin lucrarea acestui izvor minunat. Nu numai poporul devenise creştin, dar şi căpeteniile şi dregătorii din Colose se botezau din pricina minunilor ce se făceau la acest izvor. Lângă izvorul Arhanghelului Mihail, un om bogat a ridicat o bisericuţă, spre slava lui Dumnezeu care i-a vindecat fiica. În această biserică şi lângă izvorul tămăduitor a trăit şi Cuviosul Arhip, cel care vorbea cu Dumnezeu şi petrecea o viaţă cu adevărat cerească. Acest sfânt al lui Dumnezeu era ca un far călăuzitor pentru creştini, pentru că se îngrijea cu rugăciunea şi cu sfaturile spre mântuirea credincioşilor. Păgânii din Colose, ştiind de faima cuviosului, au încercat prin multe lupte şi chinuri să-l ucidă pe Arhip. Adeseori îl ocărau, îl batjocoreau trăgându-l de barbă şi de păr, îl tărau călcându-l cu picioarele. Cuviosul Arhip şi mai mult se ruga lui Dumnezeu.

Neputând să-l înduplece cu chinurile pe cuvios, păgânii s-au hotărât ca biserica şi întreg locul unde era izvorul Arhanghelului să le piardă. Au pus stăvilar pe două râuri care curgeau aproape de locul unde trăia cuviosul, astfel încât atunci când se va sfărâma barajul, apele învolburate să distrugă biserica şi izvorul Sfântului Arhanghel. Când au dărâmat stăvilarul şi când apele învolburate se îndreptau spre biserică, Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat în chip minunat şi însemnând în semnul Sfintei Cruci a oprit năvălirea apelor, care au rămas ca un zid nemişcat înaintea bisericii. Apoi Arhanghelul a însemnat o piatră şi despicându-se ea s-a făcut ca o adâncime în pământ. Acolo Sfântul Mihail a prăvălit întreg muntele de apă care stătea nemişcat în faţa lui Arhip şi a bisericii, zicând: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor care vor alerga cu credinţă”. De când s-a făcut această minune, locul unde se află piatra despicată care a înghiţit apele se numeşte Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

Tot astăzi se mai face pomenirea minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte.

Numele Sfântului Arhanghel Mihail este pomenit în tradiţia creştină apuseană cu ocazia mai multor minuni pe care le-a făcut. Astfel se spune că i s-a arătat de mai multe ori Sfântului Împărat Constantin cel Mare, spunându-i că el l-a apărat în bătăliile pe care le-a avut cu duşmanii. În timpul Sfântului Grigorie cel Mare, episcopul Romei (590-604), Sfântul Arhanghel a apărut deasupra oraşului şi a pus capăt unei epidemii ce cuprinsese Roma.

Numele Arhanghelului Mihail înseamnă „Cine este ca Dumnezeu!”, şi tradiţia spune că el a fost căpetenia îngerească care i-a alungat pe satan şi ceata îngerilor căzuţi din ceruri, rostind cuvintele care se regăsesc şi în Sfânta Liturghie: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” În Vechiul Testament, Mihail s-a arătat lui Iosua Navi şi profetului Daniel. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Sfântul Arhanghel Mihail a mers înaintea evreilor în timpul exodului din Egipt, el i-a păzit pe cei trei tineri evrei aruncaţi în cuptorul de foc pentru că nu au vrut să se închine idolilor şi tot el s-a certat cu diavolul pentru trupul lui Moise. Arhanghelul Mihail, în calitatea sa de conducător al oştilor cereşti, poartă în mâna dreaptă o sabie de foc şi în cealaltă mână poartă adesea un scut, o creangă de curmal, o lance sau un steag alb. De multe ori este înfăţişat călcându-l în picioare pe diavol, reprezentat în chipul unui dragon.

sursa: Ziarul Lumina

Harul preotului – pilda din viata Sf. Sever (+530) – 27 iunie

 

In partile cetatii Tuderia, intre doi munti si o vale, la un loc care se numea Entiroclina, era o biserica a Preacuratei Stapanei noastre, Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria. La acea biserica era un preot, anume Sever, foarte minunat, prin viata lui cea placuta lui Dumnezeu. Iar un barbat, vietuitor din cei de acolo, imbolnavindu-se si de moarte apropiindu-se, a trimis, degraba la preotul acela, rugandu-l sa vina la el, ca, prin marturisire si prin pocainta, sa-si curete pacatele facute si sa ia dezlegare, mai inainte de iesirea lui din trup. Si, s-a intamplat ca preotul acela era in via lui, indeletnicindu-se cu strangerea strugurilor. Si a zis celor ce venisera la el: „Mergeti voi inainte, iar eu va voi ajunge pe voi”. Si, vazand ca nu ramasesera multi struguri, preotul a gandit sa zaboveasca putin si sa-i culeaga si pe aceia si, sfarsind lucrul sau, sa porneasca si sa se duca la cel bolnav. Si asa a si facut, dar, pe cand mergea el, l-au intampinat pe cale, cei ce au fost la cel bolnav si i-au zis: „Pentru ce, parinte, ai zabovit ? De acum, nu te mai osteni, ca, iata, a murit omul acela”. Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat si a inceput a plange, numindu-se, cu mare glas, pe sine, ucigas al aceluia. Deci, plangand, a ajuns la casa unde zacea trupul mortului si, aruncandu-se inaintea patului, la pamant, cu lacrimi se tanguia mult si se lovea cu capul de pamant, zicandu-si ucigas, adica pricinuitor al mortii aceluia.

 Asa tanguindu-se el, deodata mortul a inviat. Si aceasta vazand-o cei ce stateau de fata s-au inspaimantat foarte tare de acea minune, si s-au bucurat de invierea lui. Si, de bucurie, au plans si-l intrebau pe el: „Unde ai fost? Si cum te-ai intors, cu sufletul, in trup ?” Iar acela, raspunzandu-le le-a zis: „Niste arapi infricosatori si foarte mandri, din gura si din narile carora iesea foc, m-au luat pe mine si m-au dus in niste locuri intunecoase, pline de frica si de cutremur. Si, iata, deodata, s-a aratat un tanar prealuminos, cu alti purtatori de lumina, venind intru intampinarea noastra si au zis, cu hotarare, catre cei ce ma duceau pe mine: „Intoarceti-l pe acesta, ca Sever, preotul, plange pentru el, iar pentru lacrimile lui, Domnul i l-a daruit lui pe acesta”. Atunci, Sever, preotul, sculandu-se de la pamant, cu negraita bucurie a dat multumire lui Dumnezeu. Apoi, pe omul acela a inviat invatandu-l pentru pocainta si marturisirea lui ascultandu-i si dezlegandu-i pacatele, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, cu Trupul si Sangele lui Hristos. Si a fost omul acela sapte zile in viata aceasta, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu, iar intr-a opta zi, veselindu-se, s-a mutat din aceasta viata.

 Iar noi putem sa intelegem, ca multa dragoste avea Domnul pentru Sever preotul: ca n-a vrut sa-l mahneasca pe el, ci, degraba, i-a ascultat rugaciunea lui si voia lui a facut-o. De aici, sa cunoastem ca Sever preotul mult iubea pe Dumnezeu si, intru toata viata lui, L-a slujit din inima. Si, placand Domnului, s-a savarsit si s-a dus la Dansul si sta, inaintea Scaunului dumnezeiestii slave, in cetele Sfintilor celor ce slavesc pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul in Treime, Dumnezeu. Caruia, si de la noi, sa-I fie slava in veci. Amin

Moaştele Sfinţilor Mucenici Hrisant şi Daria descoperite în Reggio Emilia – Italia

 

Potrivit sinaxarelor creştine, cei doi sfinţi ar fi fost ucişi în secolul III, după ce ar fi convins mai mulţi romani să se convertească la religia despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu toate că nu se poate afirma că cele două schelete aparţin 100% lui Chrysanthus şi Dariei, specialişti consideră că toate dovezile tind spre această concluzie.

În 2008, muncitorii care lucrau la renovarea catedralei din Reggio Emilia, din nordul Italiei, au descoperit peste 300 de oase umane într-o criptă sigilată aflată sub altarul lăcaşului de cult. După o analiză amănunţită, arheologii au ajuns la concluzia că oasele formează două schelete aproape complete, unul de bărbat şi celălalt al unei femei, aflaţi într-o stare bună de sănătate la momentul morţii lor. Cele două cranii însă au fost descoperite într-un seif al catedralei, unde se crede că ar fi fost mutate în urmă cu circa 5 secole.

Analiza scheletului feminin a dus la concluzia că aparţine unei femei care a murit în jurul vârstei de 20 de ani (fapt confirmat apoi şi de rezultatele ADN). Echipa de arheologi au suspectat că s-ar afla în faţa rămăşiţelor Dariei, care, potritivit legendei, ar fi fost o fecioară vestală înainte de a se converti la creştinism. În schimb, cel de-al doilea schelet prezintă trăsăturile unuia masculin, dar unele oase nu par a fi pe deplin dezvoltate, ceea ce sugerează că bărbatul ar fi avut în jur de 17-18 ani la momentul decesului, ceea ce i-a determinat pe specialişti că creadă că ar putea fi rămăşiţele lui Chrysanthus. De asemenea, niciun schelet nu prezintă urme de uzură fizică, ceea ce indică faptul că cei doi proveneau din straturile superioare ale societăţii romane. În plus, în oase s-au găsit urme de plumb, ceea ce era o boală exclusiv a aristocraţilor, deoarece acest metal era prezent în instalaţiile sanitare ale oraşului, care ajunseseră preponderent în casele celor bogaţi.

În urma datării cu carbon, s-a ajuns la concluzia că cei doi au fost ucişi undeva înte anul 80 şi anul 340 d. Hr., ceea ce întăreşte şi mai mult supoziţiile arheologilor, deoarece sursele istorice afirmă că Daria şi Chrysanthus au fost martirizaţi în 283.

Martiriul celor doi sfinţi romani

Chrysanthus a fost fiul unui senator roman bogat şi s-a convertit la creştinism din adolescenţă. La aflarea veştii, tatăl său a făcut tot ceea ce era posibil pentru a-l determina pe fiul său să renunţe la noua religie, inclusiv a aranjat ca acesta să se căsătorească cu vestala Daria. Una din motivaţii este legată de mentalitatea din Roma Antică, unde se credea că religia şi politica sunt interdependente şi orice schimbare a uneia o afectează şi pe cealaltă.

Planul senatorului roman a eşuat, deoarece Chrysanthus a convertit-o pe Daria la creştinism, iar cei doi au jurat ca fiecare să îşi păstreze fecioria, lucru contrar normelor sociale din Roma antică. Mai mult ded atât, cei doi au început şi o operă de misionariat în rândul romanilor. Pentru acţiunile lor, cei doi au fost arestaţi şi torturaţi. Pedeapsa tipică pentru o vestală care şi-a încălcat jurământul ar fi fost moartea prin înfometare, iar pentru convertirea la creştinism ar fi urmat să fie obligată să se prostitueze. Înainte de momentul convertirii Dariei, mai erau doar 6 vestale, iar abandonarea vechii religii păgâne era privită drept un semn rău pentru viaţa oraşului.

Chrysanthus a fost trimis la închisoare, iar Daria obligată să se prostitueze. Totuşi cei doi martiri au fost salvaţi prin intermediul unor miracole – închisoarea s-a transformat într-o grădină, iar Daria a fost protejată de o leoaică. Cei doi sunt în final condamnaţi la moarte, fiind îngropaţi de vii în Roma.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://news.nationalgeographic.com/news/2011/04/110415-saints-murdered-chrysanthus-daria-science-rome-roman-christians/ via Portalul Doxologia

19 mai – Noul Mucenic Ioan din Santa Cruz

 

Noul Mucenic, părintele Ioan Karastamatis, s-a născut în anul 1937 în satul grecesc Apikia din insula Andro.

La vârsta de 20 de ani pleacă în America, iar mai târziu îşi întemeiază o familie. Este hirotonit preot şi timp de 10 ani lucrează cu râvnă apostolică în Alaska, unde slujeşte în mai multe sfinte locaşuri. Vine în Santa Cruz, la biserica Sfântului Prooroc Ilie, pe care o restaurează şi o sfinţeşte, devenind centrul de cateheză ortodoxă pentru toţi cei din această regiune, în care oamenii erau îndepărtaţi de Dumnezeu şi de Biserică.

Părintele Ioan era simplu în comportamentul său. Îşi iubea enoriaşii, iar uşa casei lui era mereu deschisă. Chiar şi noaptea, dacă îl căuta cineva era primit înăuntru. Propovăduia cu multă înflăcărare, Îl iubea pe Dumnezeu şi dorea ca toţi să-L iubească. Mergea prin parcuri şi vorbea cu oamenii care nu ştiau nimic despre Dumnezeu ori umblau pe căi rătăcite ori erau evrei.

În satul natal al părintelui Ioan din insula Andro, are loc o minune cu crinii albi şi bine mirositori, care sunt florile Maicii Domnului. Când crinii înfloresc, îi dezrădăcinează şi îi aşează în biserica Preasfintei, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mai târziu, după cum e şi firesc, frunzele şi florile se ofilesc şi cad, rămânând doar tulpina uscată. Sunt lăsaţi aşa în faţa icoanei, iar în postul Maicii Domnului, crinii încep să înmugurească şi să înflorească. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului crinii sunt deja înfloriţi. Acest lucru se repetă în fiecare an. Părintele Ioan, când a revenit pentru puţin timp în Andro, i-a cerut stareţului Dorotei câţiva crini uscaţi pe care i-a aşezat în biserica sa din Santa Cruz, la o icoană a Preasfintei, iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului, în chip minunat au înmugurit şi înflorit. Lumea a început să se întarească şi mai mult în credinţă şi să aibă mai multă evlavie la Preasfânta.

Părintele Ioan avea un suflet sensibil şi frumos. Se emoţiona profund când citea din minunile Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor. A scris şi poezii religioase pline de sensibilitate şi evlavie. De mic copil mergea la mănăstirea Sfântului Ierarh Nicolae din Andro, pe care îl iubea nespus de mult. O icoană a Maicii Domnului din această mănăstire începuse a izvorî mir, fapt ce l-a determinat pe părintele Ioan să vorbească cu râvnă dumnezeiască despre minunile Maicii Domnului, iar mulţi oameni de diferite confesiuni au devenit ortodocşi.

Acest lucru a deranjat pe unele persoane, care au început să-l ameninţe la telefon şi prin scrisori, ca să înceteze a mai predica. Însă părintele Ioan devenise şi mai inflăcărat, zicând: „Cât ochii mei au apă Îl voi propăvădui pe Hristos şi Ortodoxia”. Îi sfătuia pe credincioşi să se ferească de capcanele antihristului şi de însemnele acestuia. Atunci, ameninţările telefonice la adresa vieţii lui deveniseră tot mai intense, dar părintele Ioan nu ţinea cont de nimic.

Pe 17 mai 1985, seara, l-a telefonat pe stareţul Dorotei şi i-a cerut informaţii despre minunile Preasfintei – Izvorâtoarea de mir, deoarece dorea să facă o predică pentru Duminică. În ziua următoare, părintele Ioan era singur acasă, împreună cu fiul său Fotie. Preoteasa era plecată împreuna cu fetiţa lor Maria. Băiatul ieşi pentru puţin afară cu prietenii săi, iar părintele Ioan se duse în biserică, ca să-şi termine predica. Copilul s-a întors acasă mai târziu şi a văzut că tatăl său lipseşte. Îngrijorat, băiatul s-a dus să-l caute la biserică. Acolo, a fost pus în faţa unei privelişti cumplite: tatăl său era măcelărit şi de nerecunoscut. Fusese lovit în cap cu ciocanul, iar trupul îi fusese măcelarit cu cuţitul. După cum a constatat poliţia, pentru că se zvârcolea, i-au luat crucea de la gât şi l-au spânzurat cu lanţul acesteia. Sângele i s-a scurs din răni pe podeaua Sfântului Altar. Ucigaşii au folosit sângele pentru a-şi scrie lozincile şi cifra 666 pe pereţii bisericii. Fericitul părinte a suferit martiriul în locul unde fusese fotografiat cu crucea în mână, parcă profeţind ceea ce avea să urmeze.

Înainte de moartea martirică a părintelui Ioan, au avut loc trei întâmplari minunate:

1. Crinii înfloriţi ai Preasfintei, cu o săptămâna înainte de martiriu, s-au ofilit toţi deodată şi de atunci nu au mai înflorit niciodată.
2. Icoana Maicii Domnului a lăcrimat, şi încă se pot vedea urme pe icoană.
3. În cele trei Duminici dinaintea martiriului, pe durata Sfintei Liturghi, faţa părintelui Ioan i se lumina şi apoi i se întuneca. Acest lucru l-a observat băiatul său, dar tatăl lui i-a poruncit să nu dezvăluie la nimeni.

Poliţia a demarat cercetări pentru identificarea criminalilor şi au găsit trei persone: un bărbat, o femeie şi fiul bărbatului. Erau satanişti. În timpul arestării, femeia şi bărbatul au murit, deoarece, după ce l-au ucis pe părintele Ioan, au băut venin de cobră, iar tânarul şi-a pierdut minţile, ne mai putându-se scoate nimic de la el.

Când stareţul Dorotei a aflat despre moartea martirică a părintelui Ioan, i-a cerut în scris preotesei, să-i trimită veşmintele preoteşti ale acestuia, cu care liturghisise în mănăstire la sărbătoarea Sfântului Dorotei, în 1981. Dar răspuns a primit după o lungă perioadă de timp.
Pe data de 4 Iulie 1986, seara, la mănăstirea Sf. Nicolae din Andro, s-a făcut slujbă de priveghere în cinstea Sf. Atanasie Atonitul, unde au venit mulţi oameni şi din Atena. Imediat după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, clopotele au început să bată singure într-un ritm de sărbătoare. Au încetat pentru puţin timp, şi iarăşi au bătut în acelaşi ritm armonios. Toţi cei din biserică, cuprinşi de frică şi de uimire au făcut paraclisul Sf. Nicolae, aşteptând să se întâmple vreo minune. În acea zi, Maria, fiica părintelui Ioan, a sosit în Andro cu veşmintele pe care i le ceruse stareţul Dorotei. Le-a dus la mănăstire unde au fost primite cu bucurie de către toţi credincioşii. Clopotele au bătut în mănastire exact în momentul în care vasul cu veşminte sosise în port.

Arătările fericitului Ioan după moartea sa sunt foarte multe.

În ajunul sărbătorii Sf. Nicolae din 1986, stareţul Dorotei pregătea împreună cu câteva femei cele necesare pentru hram. La un moment dat, l-au văzut pe fericitul părinte Ioan, păşind prin grădina mănăstirii şi apropiindu-se de ei. S-au speriat şi au început să strige „papa Iani”. Atunci a dispărut din faţa lor. Imediat după aceasta, a venit poştaşul cu un colet din Elveţia, ce conţinea o icoană sculptată cu părintele Ioan, de la nişte credincioşi ruşi care îl cinsteau ca sfânt. Părintele Ioan a cerut ca icoana sa să fie răspândită tuturor creştinilor, ca să afle despre martiriul său şi despre activitatea sa misionară.

În Februarie 1987, stareţul Dorotei a mers în Elveţia pentru a face o operaţie. În timp ce vorbea cu credincioşii de acolo despre fericitul Ioan şi martiriul său, acesta li s-a arătat, i-a binecuvântat şi apoi s-a făcut nevăzut. Când a slujit în Andro împreună cu stareţul Dorotei, fericitul Ioan a dăruit epitrahilul său mănăstirii. Stareţul Dorotei, când s-a dus în Elveţia, a luat şi epitrahilul acesta cu el. Un fragment din acest epitrahil a răspândit mireasmă tuturor celor de faţă.

În America şi în Biserica Rusă din diaspora, fericitul Ioan se bucură de o mare cinstire din partea credincioşilor. Aici este publicată o cărticică cu slujba fericitului. Informaţiile legate de martiriul fericitului Ioan au fost furnizate stareţului Dorotei de către Maria, fiica fericitului Ioan.

Pomenirea fericitului părinte Ioan se face pe 19 Mai, în ajunul sărbătorii scoaterii şi mutării Moaştelor Sf. Ierarh Nicolae, pentru că de mic avea multa evlavie la acest sfânt.
Binecuvântarea fericitului Ioan să o avem cu toţi. Amin.

Traducere din limba elină: Sfânta Mănăstire Pantocrator

sursa: www.impantokratoros.gr via Pelerin Ortodox

Pomenirea uitată a unui Sfânt: Anastasie Sinaitul

autor: pr. Dragoş Bahrim

Calendarul nostru conține, în listele sale zilnice, sfinți ascunși în spatele uitării și indiferenței noastre.

Faptul de a trece cu vederea și de a nu cinsti așa cum se cuvine, figuri ce cu câteva sute de ani sau cu un mileniu în urmă adunau sute sau mii de discipoli, care au apărat ortodoxia cu prețul vieții sau au scris lucrări teologice copiate și circulate prin mii de manuscrise, din care multe au rămas până astăzi, nu este cu siguranță pentru noi cei de astăzi un titlu de laudă.

De câteva zile încoace m-a frământat personalitatea unui Părinte Sfânt, Anastasie Sinaitul, despre care am aflat, după ce lucrarea providenței mi l-a adus înaintea ochilor, că este pomenit chiar în data de 20 aprilie.

Sfântul Anastasie a trăit ca monah și preot la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai în secolul VII, secolul frământat de disputele hristologice ce l-au făcut atât de strălucitor pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aici trăise și învățase cu foarte puțin timp înainte Sfântul Ioan, autorul Scării. În mod obișnuit se credea că Sfântul Anastasie s-a născut în Alexandria însă e mult mai probabil să se fi născut în Cipru, în orașul Amathos. El a părăsit Ciprul înainte de invazia arabilor asupra insulei din 649, şi după ce a călătorit și în Palestina, a intrat în mănăstirea de la Muntele Sinai, probabil, în jurul 660. E cel mai important stareț al Muntelui Sinai din a doua jumătate a sec. VII, numit în Minei drept ”al doilea Moise”. Operele sale au fost copiate intens și ne descoperă un autor cu mult discerământ, experimentat, fin teolog, un vehement apărător al hristologiei calcedoniene dezvoltată la următoarele două Sinoade ecumenice constantinopolitane.

Principala sa lucrare se numește Hodegos (Povățuitorul) și e o colecție de texte hristologice ale sale scrise în apărarea Calcedonului, dar și împotriva monoteliților. Anastasie este autorul și a unei colecții de Întrebări și răspunsuri, foarte citite în general, fiind incluse în numeroase florilegii patristice. Asemănătoare întrebărilor și răspunsurilor puse sub numele bătrânilor Varsanufie și Ioan, ni-l arată pe autor nu ca pe un om preocupat doar de chestiuni teologice abstracte ci în primul rând preocupat de mântuirea membrilor comunității pe care o păstorea. În acea perioadă, Peninsula Sinai este ocupată de musulmani, însă Mănăstirea fortificată a Sfintei Ecaterina, ridicată astfel de Iustinian a rezistat asediilor, sub protecția Maicii Domnului.

S-au păstrat de la el și mai multe Omilii, dintre care una la Schimbarea la față, trei despre facerea omului, altele despre sfânta liturghie, despre cei adormiți, despre Psalmul VI, și altele, multe dintre ele nefiind încă editate. De asemenea, este socotit autorul unui comentariu la Hexaemeron, adică la primele versete ale Genezei. Opera sa, care a cunoscut un interes sporit în ultimii ani din partea patrologilor, a început să fie editată în volume exemplare mai ales în prestigioasa colecție Corpus Christianorum. Series graeca. Pe lângă valoarea teologică indiscutabilă, opera sa este și o mărturie istorică a rezistenței creștinismului în fața unei noi provocări, ofensiva islamică, aducând informații inedite despre niște momente de mare zbucium din istoria creștinismului. A trecut la Domnul și a rămas la fel de discret așa cum a trăit, după anul 700.

Pentru a ne folosi duhovnicește în aceste zile ale Săptămânii Patimilor, m-am gândit că ar fi de folos prezint câteva fragmente inedite din Întrebări și răspunsuri, în traducerea inedită a Paraschevei Grigoriu (după CCSG 59).

***Întrebarea 1: Care este semnul adevăratului și desăvârșitului creștin?

Răspuns: Unii spun că dreapta credință și faptele evlaviei, dar Hristos nu statornicește în acestea pe adevăratul creștin. Căci cineva poate să aibă și credință, și fapte bune, dar să cugete înalt despre ele și astfel să nu fie creștin desăvârșit. De aceea zice Domnul: „Cel ce iubește poruncile mele le păzește și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui și vom veni la el, Eu și Tatăl Meu, și ne vom face locaș la el” (Ioan 14, 21-23). Așadar prin acestea învățăm că prin credință și prin faptele cele bune este zidită casa sufletului de către mintea noastră, iar dacă nu vine și nu sălășluiește în ea Hristos, Stăpânul casei, este limpede că nu i-a plăcut Lui construcția făcută de noi pentru El.

La această întrebare Sf. Anastasie ne oferă un răspuns fundamental la preocuparea noastră, cum să fim creștini mai buni sau, mai precis, ce caracterizează pe adevăratul creștin, subînțelegându-se că avem aici și soluția mântuirii noastre. Un răspuns obișnuit, asupra căruia autorul nostru ne avertizează că este incomplet și insuficient este: credința ortodoxă și faptele bune. Manualele de dogmatică de astăzi, cu încă multe influențe scolastice, socotesc și ele credința și faptele bune drept condiții necesare ale mântuirii personale dar ele nu sunt niciodată și suficente. Pentru că ele nu-ți asigură în chip magic intrarea în împărăția lui Dumnezeu, pentru că faptele exterioare dacă nu au drept conținut pe Hristos, ne duc pe un drum greșit. Sfântul Pavel ne învăța și el că nici credința, nici darurile lui Dumnezeu, nici cunoașterea, nici milosteniile, nici jertfa de sine, dacă nu sunt altoite cu dragostea lui Hristos nu ne mântuiesc și sunt inutile (I Cor. 13, 1-3). Suntem atunci ca smochinul blestemat de Mântuitorul pentru că n-a găsit în el decât frunze și nu roade (Matei 21, 19). Putem să scriem mii de cărți, să construim biserici și case de binefacere, să purtăm cu emfază uniformele și însemnele noastre exterioare și totuși să primim înfricoșătorul cuvânt al lui Hristos, “niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7, 23). Și vom căuta îndreptățire atunci: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” Răspunsul lui Hristos va fi negativ pentru că “nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21-22).

Singurul fapt care ne mântuiește este prezența în iubire a lui Hristos în noi, în casa bine zidită a sufletului nostru, după principiile Sale, iubirea fiind legătura noastră unică cu El.

Întrebarea 2: Și de unde cunoaște omul dacă s-a sălășluit Hristos întru el? Răspuns: Această întrebare este asemenea cu întrebarea celui care întreabă o femeie însărcinată: „De unde știi dacă ai luat în pântece”? Căci așa cum aceea nu are nevoie să afle aceasta de la altcineva, ci ea de la ea însăși cunoaște în sine însăși de la oprirea sângiurilor, de la săltările pruncului dinlăuntru, de la greața pe care o simte față de multe mâncăruri că a zămislit, la fel și sufletul nu are nevoie să afle de la altcineva dacă Hristos S-a sălășluit în el prin Duhul Sfânt. Căci de îndată ce sufletul vede că se opresc sângiurile cele necurate ale patimilor lui obișnuite și că încetează pofta pentru multele mâncăruri ale păcatului și mai ales, că urăște, mai presus de orice, dulceața plăcerii, căci orice femeie însărcinată urăște dulceața mierii.

Atunci când sufletul creștinului vede în el însuși asemenea mărturii și semne, atunci spune și el cu profetul purtător de duh către Dumnezeu că „Prin frica Ta, Doamne, zămislit-am, dureri de facere am avut și am născut duhul mântuirii Tale, pe care l-am odrăslit pe pământ.” (Isaia 26,18, Septuaginta). Că acesta este semnul adevăratului creștin ascultă-l pe Pavel care zice: „Sau nu cunoașteți că Iisus Hristos sălășluiește în voi? Afară numai dacă nu sunteți netrebnici”( II Cor. 13, 5).

Semnele sălășluirii lui Hristos în sufletul omului sunt tainice și personale. Ele nu sunt neapărat și exterioare. Lucrurile exterioare de cele mai multe ori înșeală. Sf. Anastasie compară zămislirea duhovnicească a lui Hristos în suflet cu zămislirea trupească din trupul femeii. Și cum aceea cunoaște din interior faptul că a zămislit pruncul, la fel prezența Duhului Sfânt în om e legată de dezgustul față de păcat, fuga de plăcere și dominarea patimilor. De fapt adevărata iubire a lui Dumnezeu, care ne leagă de El și ni-l face prezent pe Hristos-Iubire în noi se naște numai din nepătimire, apatheia (cf. și Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 2) iar aceasta o primim după multe osteneli și lupte duhovnicești, suferințe și răbdare.

sursa: portalul Doxologia

27 ianuarie – Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur

În fiecare an, în data de 27 ianuarie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur, în anul 438, la Constantinopol. Această sărbătoare este închinată unui eveniment care a fost considerat, în secolul al V-lea, o binemeritată reconciliere duhovnicească a familiei imperiale bizantine în faţa personalităţii istorice a Sfântului Ioan Gură de Aur. Împăratul Teodosie al II-lea a dorit prin aducerea la Constantinopol a moaştelor Sfântului, să îndrepte nedreptatea pe care părinţii săi, Arcadiu şi Eudoxia, au făcut-o prin scoaterea sa din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului şi exilarea lui. Ei au făcut aceasta pentru a îndepărta pe Sfântul Ioan Gură de Aur de credincioşii din capitala Imperiului asupra cărora avea o influenţă deosebită.

La 16 aprilie 404, în sâmbăta Sfintelor Paşti, a fost scos cu sila din biserica Arhiepiscopală a Constantinopolului de ostaşii împărătesei Eudoxia şi a fost închis în reşedinţa Arhiepiscopiei, sub formă de arest la domiciliu.

La 20 iunie 404, cu aprobarea împăratului Arcadius, Sfântul Ioan a fost exilat, într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz.

În anul 407, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus. După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Komani din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Această călătorie a afectat iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului. Sf. Ioan a adormit ca un exilat de Praznicul Înălţării sfintei şi de-viaţă-dătăroare Cruci, 14 septembrie, 407, în oraşul de Komani în Georgia (Abhazia). Înainte de adormirea lui, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan i s-au arătat, la fel şi Sfântul Mucenic Vasilisc (22 mai), fostul episcop al acestei localităţi, care suferise moarte martirică pe vremea împăratului Maximian, în a cărui biserică a primit Împărtăşanie pentru ultima oară. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile”, şi cu care, sufletul patriarhului Gură-de-Aur fost luat în Rai.
Biserica Sfânrului Vasilisc există în continuare în Komani unde Sfântul Ioan a primit ultima lui împărtăşanie, precum şi sarcofagul în care moaştele Sfântul Ioan Gură de Aur  au fost iniţial aşezate înainte de a fi duse la Constantinopol. Mănăstirea Sfântul Ioan Gură de Aur este locul de exil şi odihna a Sfântului Ioan.

După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II- lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana, la Constantinopol.

Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii în frunte cu Împăratul şi Patriarhul au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. În momentul când preoţii au ridicat racla pentru a o aduce în cetatea Constantinopolului, împăratul Teodosie al II–lea s-a aşezat în genunchi sub racla sfântului şi a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.
Atunci când moaştele au ajuns la Biserica Sfintei Irina, Împăratul, descoperind trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi după cum ne relatează sinaxarul, a spus cu lacrimi în ochi: „Iartă părinte, greşeala ce ţi s-a pricinuit ţie din invidie! Să nu mă consideri pe mine părtaş la păcatul maicii mele, ca să pătimesc întru fărădelegea părintească. Măcar că şi eu sunt fiul celei ce te-a alungat pe tine, dar eu nu sunt vinovat în necazul ce ţi s-a făcut. Iartă greşeala ei, ca şi eu să fiu liber de mustrarea ce stă asupra ei. Tot pieptul meu îl plec la picioarele tale şi toată puterea mea o închin rugăciunii tale. Iartă pe aceea ce te-a mâhnit pe tine cu exilul, cea neînţeleaptă, căci ea s-a căit întru ceea ce ţi-a pricinuit şi-ţi cere iertare, cu smerenie rugându-se ţie prin gura mea…”

Şi zicând aceste cuvinte din partea mamei sale, împăratul nu contenea din plâns, ci uda cu lacrimile sale trupul Sfântului şi-l săruta cu frică şi credinţă în Dumnezeu.

De la Biserica Sfânta Sofia, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli. Moaştele Sfântului au fost aşezate sub Sfânta Masă din altarul acestei Bisericii construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Acest eveniment, petrecut în anul 438, la 31 de ani după mutarea la viaţa veşnică a Sfântului Ioan Gură de Aur şi pe care îl sărbătorim în fiecare an la 27 ianuarie, ne arată cinstirea extraordinară de care s-a bucurat încă din secolul al V –lea, adică din vremea contemporanilor săi şi până astăzi la 1600 de ani. Sfântul Ioan Gură de Aur, putem spune că este, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii din istoria de 2000 de ani ai creştinismului.

Text adaptat dupa Basilica & Blogul lui John Sanidopoulos

8 decembrie – Cuviosul Patapie

Sfântul Patapie s-a născut în anul 380 în Egipt, în cetatea Theba, într-o familie creştină înstărită, tatăl său fiind guvernator al regiunii. Educaţia creştină a primit-o din familie, iar mai târziu a studiat filosofia, retorica şi matematica în Alexandria cu profesori vestiţi ai vremii lui. Întorcându-se de la studii şi, ne mai prinzându-l în viaţă pe tatăl său, chemarea spre viaţa ascetică pe care o simţea de mult, a biruit.

S-a retras aşadar în adâncul deşertului, însă, ajungând vestit şi fiind căutat de mulţi, în anul 428 a hotărât să plece la Constantinopol. În drum către Constantinopol însă, a poposit împreună cu ucenicul său în părţile Corintului, în Grecia. Acolo, într-o zonă care astăzi se cheamă Loutraki, s-au aşezat să locuiască într-o peşteră unde au stat vreme de 7 ani. Abia după aceea, prin anul 435, Sfântul Patapie, însoţit de ucenicul său, a pornit mai departe la Constantinopol. Fără să arate cine sunt, cei doi au luat o chilie la Mânăstirea Vlacherne, în zidul cetăţii, însă Sfântul a fost vădit la scurtă vreme după ce, prin rugăciune, a dăruit vederea unui tânăr orb din naştere şi a vindecat pe mulţi de felurite boli incurabile.

În anul 463, fiind în vârstă de 83 de ani, Sfântul Patapie s-a mutat în pace la Domnul şi a fost îngropat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol. Când Constantinopolul a căzut sub turci în anul 1453, sfintele sale moaşte, întregi şi binemirositoare, au fost mutate în ascuns în Grecia şi aşezate în peştera din Corint unde vieţuise odinioară Sfântul şi unde, din secolul 11 era deja o mânăstire. Ele au fost aşezate într-o nişă din peretele de apus al peşterii, vis-a-vis de catapeteasma paraclisului care era amenajat aici.

În anul 1904, preotul care slujea în micuţul paraclis din peşteră, Constantin Sosanis, fiind prea înalt şi ne putând sluji cu pace, a hotărât să lărgească peştera. În noaptea dinainte de începerea lucrărilor, Sfântul Patapie i s-a arătat în vis şi, spunându-i că sfintele sale moaşte sunt dincolo de zid, l-a avertizat să lucreze cu grijă.

Pestera Sfantului Patapie, unde s-au gasit moastetel si unde sunt pastrate si in prezent

Într-adevăr, a doua zi moaştele Sfântului Patapie au fost găsite acolo întregi. Sfântul ţinea în mână o cruce mare de lemn, iar lângă el se afla un pergament cu numele lui şi câteva monede bizantine. Sfintele moaşte erau acoperite cu frunze mari care, în mod minunat, rămăseseră verzi şi proaspete vreme de 500 de ani.

Actuala mânăstire a fost reactivată din 1952 ca mânăstire de maici după dorinţa Sfântului Patapie care s-a arătat în vis unui tânăr student, viitorul părinte Nectarie, fondatorul mânăstirii şi, mai târziu, mitropolitului locului. După descoperirea sfintelor moaşte, aici s-au făcut nenumărate minuni şi vindecări, în special de cancer. Mulţi dintre pelerinii care au ajuns la mânăstire au fost ”invitaţi” de Sfântul Patapie care le-a apărut în vise sau vedenii şi le-a cerut să vină să-l viziteze ”la casa lui din Loutraki”.

Manastirea Sfantul Patapie - Loutraki situata in Corint, Grecia

Troparul Cuviosului Patapie

Laudă a creştinilor şi apărător al monahilor te-ai arătat, Patapie, părintele nostru. Prin nevoiţă, prin patimi şi rugăciuni ai acum îndrăznire către Dumnezeu a mijloci neîncetat pentru noi, creştinii, cei păcătoşi şi vrednici de osândă. Slavă Celui Ce S-a proslăvit prin tine, slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui Ce ne-a luminat pe noi prin nevoinţa ta.

autor: Silviu Andrei-Vlădăreanu

sursa: Lumea Credintei nr. 12/2010

 

4 decembrie – Sfanta Mare Mucenita Varvara (octrotitoarea minerilor)

În ziua de 4 decembrie Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin († 749), Cuviosul Ioan, episcopul Polivotului, făcătorul de minuni (sec. VIII), Sfinţii Mucenici Hristodul şi Hristodula fecioara, Sfântul noul Sfinţit Mucenic Serafim, episcopul Fanarului, şi pe Sfânta Muceniţă Iuliana.

Sfânta Mare Muceniţă Varvara a pătimit pentru Hristos în anul 306, în timpul împăratului Galeriu (292-311). Sfânta Varvara a fost singurul copil al păgânului Dioscor din oraşul Heliopolis (Egipt), care o ţinea sub pază în palatul său. Privind din înălţimea palatului peste întinsul pământului, Varvara şi-a dat seama că nu zeii, ci altcineva trebuie să fi făcut cerul şi pământul. Şi-a dat seama că este un Mare Stăpân al Lumii, dar nu ştia cum se numeşte. Varvara a ieşit din palat şi împrietenindu-se cu nişte tinere creştine a aflat adevărul. Dumnezeu i-a scos în cale şi un preot din Alexandria care venise în Heliopolis în haine de negustor. Acesta i-a descoperit marea taină a creştinătăţii, taina mântuirii lumii; a învăţat-o credinţa în Iisus Hristos şi a botezat-o. Aflând că fiica lui s-a creştinat, Dioscor a vrut să o ucidă pe Varvara, însă aceasta a scăpat fugind. Ajungând înaintea unui munte şi nemaiavând unde să se ascundă de mânia tatălui ei, s-a rugat lui Dumnezeu să o salveze. Domnul a auzit pe roaba Sa şi îndată a despărţit peretele de piatră al muntelui şi a intrat în acea despărţitură care s-a şi închis. Neîncetând să o caute, tatăl ei a găsit-o în cele din urmă într-o peşteră şi fără milă a luat-o şi a dus-o înaintea conducătorului Marcian. Sfânta Varvara a fost supusă supliciilor pe care le-a răbdat cu puterea credinţei. Vindecându-i-se rănile, Marcian s-a mirat şi i-a zis: „Adu jertfă zeilor şi le mulţumeşte că te-au făcut sănătoasă”. Sfânta Varvara a refuzat, mărturisind în continuare pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Văzând chinurile la care era supusă, Iuliana a strigat din mulţime, ruşinând pe Marcian pentru faptele sale. Iuliana a fost şi ea chinuită şi, în cele din urmă, Varvara şi Iuliana au primit cununa muceniciei. Sfânta Mare Muceniţă Varvara a fost ucisă chiar de tatăl ei.

sursa: ziarullumina.ro

Sfantul Arsenie Capadocianul – 10 noiembrie

Viaţă plăcută lui Dumnezeu petrecând şi vas cinstit Mângâietorului făcându-te, purtătorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai arătat şi primitor al darului facerii de minuni, tuturor dându-le grabnic ajutor, Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă-L, să ne dăruiască noua mare milă. (Troparul Sfântului Arsenie Capadocianul, glas III)

Sfântul Arsenie Capadocianul este unul din sfinţii zilelor noastre (a trecut la Domnul în anul 1924) care a propovăduit Ortodoxia prin însăşi viaţa şi trăirea sa. A săvârşit nenumărate minuni atât în timpul vieţii, cât şi după mutarea sa la Domnul, vindecând mulţi credincioşi, dar şi necredincioşi. Deşi chilia lui se află în mijlocul lumii, a reuşit să trăiască afară de lume. La aceasta, precum şi la săvârşirea minunilor mult l-au ajutat cele doua zile pe săptămână în care stătea închis în chilia sa şi se ruga.

Cuviosul Arsenie s-a născut în satul Kefalohori, din ţinutul Farasa (vechea Capadocie), la anul 1840, în familia învăţătorului Elefterie şi a soţiei sale Varvara, cărora milostivul Dumnezeu le-a dăruit doi băieţi copii: Vlasie şi Teodor (cel care va deveni Sfântul Arsenie).

Timpurile în care a trăit Sfântul Arsenie au fost foarte grele pentru creştini: erau prigoniţi pentru credinţa ortodoxă, erau izolaţi de ceilalţi creştini, vieţile  lor erau puse în pericol, femeile erau luate  şi umilite în haremurile turceşti, bărbaţii ucişi şi copii luaţi şi despărţiţi de familiile lor. Toate acestea nu erau înfăptuite de autorităţile turceşti, ci teţi (turcii răzvrătiţi) erau făptaşii cu acordul tacit al oficialilor. Dar cu toate acestea, farasioţii erau renumiţi pentru credinţa şi dragostea lor de a rămâne oameni curaţi.

Locul nasterii Sfantului Arsenie - satul Kefalohori din ţinutul Farasa (vechea Capadocie)

Rămas orfan de ambii părinţi, după terminarea studiilor, intră în mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Flaviana (15 km de Cezareea), unde, la vârsta de 26 ani, este călugărit cu numele de Arsenie şi apoi hirotonit ierodiacon. La 30 de ani este hirotonit ieromonah şi este făcut arhimandrit de mitropolitul Paisie al II-lea. De la acesta a primit drept ascultare să meargă în satul natal şi să păstorească creştinii ortodocşi de acolo. Dar mai înainte de a pleca spre satul natal, face o călătorie la Locurile Sfinte pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, dar şi pentru a se întări şi mai mult în credinţă. De aceea a fost numit de compatrioții săi şi Hagi-efendi.

Reîntorcându-se acasă începe activitatea învățătorească. Astfel a amenajat o sală unde copii se strângeau şi învăţau carte. El nu s-a îngrijit doar de copii ci şi de tineri şi cei în vârstă. Alături de activitatea pedagogică, Sfântul Arsenie a avut şi o bogată activitate misionar-filantropică. A fost apărător al credinţei ortodoxe împotriva propagandei protestante. Sfântul Arsenie nu a fost doar un iubitor de Dumnezeu ci şi faţă de semenul său. Faima sa a depăşit cu mult mediul oamenilor credincioşi fiind căutat chiar de către turci pentru a fi tămăduiţi ei sau membri ai familiilor lor de boli grele. Şi Sfântul Arsenie nu refuza pe nimeni.

Cuviosul Arsenie de asemenea nu primea nici daruri. Dragostea părintelui s-a arătat şi asupra familiilor sărace, cărora le trimitea prin cântăreţul lui prescuri. Nu trebuie trecută cu vederea trăirea sa duhovnicească. Astfel cunoaştem că miercurea şi vinerea se zăvorea în casa lui simplă dar curată, că mânca turte de orz pe care şi le făcea singur. În fiecare zi făcea priveghere de la nouă seara până la trei dimineaţa, iar în sărbători se prelungea până dimineaţa şi se termina cu Sfânta Liturghie.

Pentru viaţa sa curată însuşi patriarhul ecumenic avea mare evlavie la Sfântul Arsenie, căruia îi scria, se consulta cu el şi chiar i-a propus să fie episcop dar a fost refuzat.

Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Arsenie şi cu darul înainte-vederii. Astfel a proorocit cu mulţi ani înainte de a pleca în Grecia că, vor merge acolo, că el va trăi 40 de zile şi va muri, iar satul lor se va împrăştia.

Cu puţin timp înainte de a pleca spre Grecia, el a botezat copii ca nu cumva să moară nebotezaţi, a ascuns sfintele vase fie în Biserica Sf. Mc. Varasihie şi Iona, fie în cimitirul creştin. La 14 august 1924 au plecat spre Grecia şi au ajuns pe 14 septembrie în portul Pireu. A slujit aici o liturghie de Înălţarea Sfintei Cruci şi apoi s-au dus în insula Corfu (Kerkira) unde a slujit două liturghii în biserica Sfântului Gheorghe şi după o scurtă suferinţă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la 10 noiembrie 1924, având în mâini moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur.

După sosirea farasioţilor în Grecia aceştia s-au împrăştiat în diferite locuri dar în sufletul lor imaginea părintelui Arsenie a rămas vie. Mulţi dintre ei  credeau în sfinţenia părintelui dar nu aveau curajul să deschidă mormântul. Cel care face demersurile pentru a i se deschide mormântul este cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994), căruia Sfântul Arsenie i-a fost naş şi părintele spiritual. Două motive l-au determinat să facă această faptă. Primul era un omagiu adus Sfântului Arsenie pentru faptul că l-a botezat,  i-a dat numele de botez şi a prezis că îi va călca pe urme, adică va deveni călugăr. Al doilea motiv este acesta:  în 1945 fraţii săi au fost în Kerkira şi au luat pământ de la mormântul părintelui Arsenie şi l-au aruncat pe un consătean care nu putrezise şi minunea s-a petrecut, trupul celui mort s-a făcut ţărână.

Cu aceste amintiri şi după ce cu mare râvnă a străbătut întreaga Grecie, unde se aflau farasioţi, care au trăit alături de Sfântul Arsenie, şi a strâns laolaltă toate mărturiile lor, cuviosul Paisie a venit în toamna anului 1958  în insula Kerkira. Atunci au scos sfintele moaşte din mormânt şi au făcut o slujbă în cinstea părintelui Arsenie. Apoi cuviosul Paisie a  aşezat moaştele la mânăstirea Sf. Ioan Evanghelistul de la Suroti, lângă Tesalonic, unde se găsesc şi astăzi.

Mânăstirea Sf. Ioan Evanghelistul de la Suroti, lângă Tesalonic

Sfântul Arsenie Capadocianul a fost canonizat în anul 1986 de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Prăznuirea sa se săvârşeşte la data de 10 noiembrie.

Moise Koglanidis a povestit că un turc din satul Ahghiavudes a prădat biserica în care slujea Sfântul Arsenie şi în afară de toate sfintele vase, a luat şi îmbrăcăminţile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Când au văzut Evangheliile aruncate, toţi au încercat să-l afle pe acel turc necurat. Părintele Arsenie însă nu s-a tulburat deloc, şi le-a spus şi celorlalţi să nu se neliniştească, deoarece tâlharul va veni singur târându-şi picioarele. După câteva zile îl aduc pe tâlhar la Hagi efendi ca să-i citească şi să-l vindece, deoarece, pe lângă faptul că se îndrăcise a şi paralizat de la mijloc în jos încât trebuia să-şi târâie picioarele. A înapoiat sfintele vase pe care le furase. Şi de atunci nu mai putea fura, căci părintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lăsat o bucata de timp aşa cum era, ca turcii să ia pildă şi să respecte Biserica Ortodoxă. Într-adevăr, s-au înfricoşat turcii din împrejurimi. Vasile Karopulos îşi aminteşte că, atunci când au plecat în 1924, pe când treceau prin Ahghiavudes, Părintele Arsenie i-a citit tâlharului şi l-a vindecat de diavol şi de paralizie. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, pp. 95-96)

Sfântul Arsenie obişnuia să folosească Psalmii pentru binecuvântări, îndeosebi atunci când nu se afla vreuna prescrisă unei anumite ocazii. De exemplu, pentru sănătate trupească, cuviosul recomanda citirea următorilor psalmi: 5, 12, 28, 36, 37, 44, 56, 58, 63, 79, 86, 88, 95, 102, 108, 122, 125, 128, 145, 146.

Articol publicat în Ziarul Lumina în ediţia din 10 noiembrie 2010 cu titlul Model de viaţă contemporană: Arsenie Capadocianul, un sfânt al zilelor noastre

Farasa şi Sfântul Arsenie Capadocianul

Model de viaţă contemporană :

Arsenie Capadocianul, un sfânt al zilelor noastre

Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian, iii Teodotei celei din Asia – 1 noiembrie

Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian împreună cu mama lor Teodota erau din Asia Mică (după unii, din Mesopotamia). Tatăl lor care era necredincios a murit când ei erau încă copii. Mama i-a crescut în evlavia creştină. Prin exemplul vieţii ei şi prin citirea cărţilor sfinte, Sf. Teodota a păstrat puritatea vieţii copiilor ei prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu, ajutîndu-i să devină bărbaţi virtuoşi şi drepţi. Educaţi şi formaţi ca doctori, ei au primit în dar harul vindecării trupurilor şi sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii. Ei vindecau chiar şi animale. Din iubire curată faţă de Domnul şi faţă de semeni ei nu luau niciodată plată pentru serviciile lor, respectînd porunca Mântuitorului Nostru Iisus Hristos care a spus: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10:8). Faima Sf. Cosma şi Damian s-a răspândit în toată regiunea şi oamenii i-au numit doctori fără de arginţi.

Odată, sfinţii au fost chemaţi la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu a mai găsit vindecare la nici un doctor. Cei doi sfinţi, numai prin credinţă şi puterea rugăciunii au reuşit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat perfect sănătoasă şi a dat slavă lui Dumnezeu. Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătîndu-i trei ouă şi zicînd: „Ia acest dar în numele Sfintei Treimi Dătătoare de Viaţă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.” Auzind numele Sf. Treimi doctorul fără de arginţi nu a îndrăznit să refuze. Când a auzit Cosma întâmplarea, s-a întristat crezînd că făcînd aceasta fratele său a încălcat porunca.

Pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său să nu fie înmormântat lângă el. Sf. Damian s-a stins şi el din viaţă la scurt timp şi toţi se întrebau unde va fi îngropat. Dar Dumnezeu a făcut o minune printr-o cămilă, pe care „doctorii” au vindecat-o şi care glăsuind cu voce omenească le-a spus să nu se îndoiască şi să-l pună pe Damian lângă Cosma pentru că Damian nu a acceptat ouăle de la femeie drept plată ci din respect pentru numele lui Dumnezeu. Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginţi au fost îngropate împreună în Thereman (Mesopotamia). După moartea lor s-au înfăptuit multe minuni.

În Thereman, aproape de biserica Sfinţilor Cosma şi Damian, trăia un om pe nume Malchus. Într-o zi el a plecat în călătorie, lăsîndu-şi femeia singură pentru o perioadă destul de lungă de timp. Înainte să plece el s-a rugat la biserica „doctorilor fără de arginţi” să aibă grijă de nevasta lui. Dar vrăjmaşul omului a luat chipul prietenului lui Malchus uneltind uciderea femeii. El i s-a arătat femeii spunîndu-i că l-a trimis bărbatul ei să o ia şi să o ducă acolo unde era el. Crezîndu-l, ea s-a dus cu el şi când au ajuns într-un loc pustiu vrajmaşul a vrut să o omoare. Văzînd pericolul care o păştea, femeia s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o ajute.

Atunci au apărut doi bărbaţi înfricoşători care l-au alungat pe diavol şi acesta a căzut de pe o stâncă. Cei doi au condus-o pe femeie acasă unde ajungînd ei, ea s-a închinat şi i-a întrebat cum le este numele ca să le poată mulţumi toată viaţa. Ei au răspuns că sunt slujitorii lui Dumnezeu, Cosma şi Damian, după care s-au făcut nevăzuţi.

Tremurînd de uimire şi bucurie, ea a povestit la toată lumea minunea şi a mers la icoana binefăcătorilor ei rugîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. De atunci, cei doi sfinţi sunt consideraţi protectori ai sfinţeniei căsniciilor creştine, precum şi dătătorii de armonie în viaţa soţilor. Sărbătorirea lor se face până şi în Rusia din vremuri străvechi.

Sfinţii Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian din Asia Mică nu trebuie confundaţi cu Sfinţii Cosma şi Damian din Roma (prăznuiţi la 1 iulie) sau cu Sfinţii fără de Arginţi din Arabia (prăznuiţi la 17 octombrie).

Tot în această zi este pomenit şi Cuviosul David “Bătrânul” – “Copilul” Înaintemergătorului

sursa: calendar-ortodox.ro