Scrisoarea Pastorală a IPS Mitropolit Iosif la Învierea Domnului, Paris, 2010

5 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

†Iosif

« Zis-ai Doamne ucenicilor Tăi : Uitându-vă la Mine, să nu gândiţi cu mândrie, ci să vă plecaţi spre cele smerite. Beţi paharul Meu, pe care Eu îl beau, şi veţi fi slăviţi cu Mine întru Împărăţia Tatălui Meu! » (Triod – Canon – Sfânta şi Marea zi de Luni)

Preacucernice Părinte,

Iubiţi fraţi şi surori,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Sărbătoarea Luminii celei dumnezeieşti răsare în această noapte peste lume – Învierea lui Hristos – şi ne umple din nou sufletele de credinţa că Hristos înviind, şi noi înviem odată cu El. Şi venim, iată, toţi cei botezaţi, cu mic cu mare, în Biserică, pentru a ne împărtăşi de Învierea lui Hristos, pentru că Biserica, ce îşi are izvorul cel-de-viaţă-făcător în coasta împunsă a Mântuitorului, pe Cruce, este Biserica Învierii, a Vieţii, a Adevărului ultim al vieţii noastre care nu este moartea, ci Viaţa.

Învierea, pe care astăzi – şi de peste 2000 de ani încoace – Hristos o împărtăşeşte lumii în Biserica Sa, este şi a noastră, creştinul fiind omul Învierii, omul înviat. Căci de la Învierea Fiului lui Dumnezeu moartea nu mai are stăpânire asupra omului şi asupra vieţii lui. Străin lucru vor spune unii, pentru că toţi murim, suferim toţi, fără excepţie, din cauza morţii, de care ne este frică şi care este imposibil de evitat : cum putem deci spera ca moartea să fie învinsă ? Încă înainte de Sfintele Patimi, Hristos ne-a încredinţat de propria noastră înviere, prin învierea lui Lazăr – cel mort de patru zile (cf Ioan 11, 39). A înviat şi pe fiica lui Iair (Marcu 5, 38-43 ; Luca 8, 49-56) şi pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), încredinţându-ne că El este Cel care dă viaţa.

Astăzi ne cheamă din întunericul acestei lumi, în Biserica Sa : VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ ! Ne cheamă să trecem de la întuneric la lumina vieţii, de la întunericul morţii care încearcă să ne stăpânească, la lumina vieţii celei veşnice. Hristos ne cheamă la Paştele Lui – trecerea, ridicarea din moarte – care devin pentru noi DARUL Său cel mai presus de orice dar, care devine prin El Paştele nostru – în care El ne trece, ne ridică din « stricăciune întru nestricăciune… », ne îmbracă trupul « muritor întru nemurire » (I Corinteni 15, 53).

Învierea, Viaţa, Lumina, Nestricăciunea, le primim astăzi prin Învierea Fiului lui Dumnezeu în Biserică, «…care este Trupul Lui », al cărui cap El este. Iar noi toți le-am primit, prin botez, în care ne-am îmbrăcat cu Hristos, Cel mort şi înviat (Romani 6, 3-4).

Aceasta este credinţa noastră, că Dumnezeu, pentru multa Sa Iubire, « pe noi cei ce eram morţi în greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos… şi împreună cu El ne-a sculat (ne-a ridicat, ne-a înviat) şi împreună ne-a aşezat cu El întru ceruri… » (Efeseni 2, 4-5). Biserica este locul în care primim, locul în care începe şi se lucrează apoi, învierea noastră, este « laboratorul învierii » (cf. Sf Maxim Mărturisitorul). Numai în Hristos şi în Biserică ne înnoim viaţa. În niciun alt loc nu putem primi Lumina, decât de la Hristos în Biserica Sa, şi aceasta este Lumina mântuitoare, salvatoare, Lumina pe care întunericul acestei lumi nu o poate cuprinde, nu o poate ascunde.

În Biserică Crucea şi Învierea lui Hristos sunt nedespărţite, prin amândouă făcându-ni-se cunoscută iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi cea a lui Dumnezeu-Fiul care pătimeşte pentru noi şi împreună cu noi învie pentru ca şi noi să înviem. « …Hristos a înviat din morţi,  fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. » (I Corinteni 15, 20) În Trupul lui Hristos Cel Înviat, Biserica, omul muritor este altoit în Dumnezeu în mod definitiv, trupul lui însuşi este proslăvit de Dumnezeu în Fiul Său Cel înviat şi înălţat la cer. Iată cum în Biserică, viaţa noastră însăşi în toate dimensiunile ei, trupeşti şi sufleteşti, în această lume, capăta o nesfârşită şi veşnică atenţie, că faptele noastre sunt trecute în veşnicie, aşa cum ne spune Hristos, « …pentru orice cuvânt deşert omul dă socoteală …».

Viaţa noastră cu Hristos şi în Hristos, în Biserică, începe la sfântul Botez, « câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat » (Galateni 3, 27), « …întru moartea Lui ne-am botezat. Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii ; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui.  … » (Romani 6, 3 s.u.)

Iubiţi credincioşi,

În Biserică, viaţa noastră însăşi, aici şi acum, devine o pregătire permanentă pentru Înviere. În Biserică în Duhul Sfânt ne facem părtaşi vieţii lui Hristos. « Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. (Ioan 15, 26) « …Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti .» (Ioan 16, 13-14) Iată, Duhul ne împărtăşeşte în Biserică viaţa în Hristos ; viaţa lui Hristos, ne călăuzeşte la tot adevărul şi la Cel care este Adevărul. Prin Duhul Sfânt suntem părtaşi Crucii şi Învierii lui Hristos, Adam cel nou.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur : « Căci pentru mântuirea noastră s-au făcut toate. Prin acelea prin care diavolul ne-a biruit, prin acelea l-a biruit Hristos pe diavol. A luat aceleaşi arme şi cu ele le-a doborât. Iată cum! Semnele înfrângerii noastre au fost : fecioara, lemnul şi moartea. Fecioara a fost Eva – nu cunoscuse încă pe bărbat când a fost înşelată –, lemn a fost pomul şi moartea a fost pedeapsa dată lui Adam. Iată că aceleaşi au fost şi pricinile biruinţei. În locul Evei, Maria ; în locul pomului, lemnul crucii, în locul morţii lui Adam, moartea Stăpânului. Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam ; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemnul acela, cel dintâi, a trimis în iad, iar lemnul acesta, al Crucii, a chemat din iad pe cei plecaţi acolo. Lemnul acela, cel dintâi, l-a ascuns pe Adam cel gol, ca pe un rob, lemnul acesta, al Crucii, L-a arătat tuturor gol pe Biruitorul, pironit în vârful Crucii. şi iarăşi, moarte într-o parte şi moarte în alta: una a osândit pe cei după Adam, iar cealaltă a înviat cu adevărat pe cei ce muriseră înainte de moartea lui Hristos.  „Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudelele Lui?” (Ps 105, 2). Din muritori am ajuns nemuritori. Am fost doborâţi şi am înviat, am fost biruiţi şi am ajuns biruitori. »

Suntem părtaşi vieţii Lui cu tot ceea ce suntem noi, inclusiv cu trupul nostru, care a fost răscumpărat şi a înviat cu Hristos şi în care s-a înrădăcinat o nouă lege, legea vieţii, legea Duhului… Duhul ne pregăteşte pentru învierea cu trupurile noastre la sfârşitul veacurilor. « Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. » (Romani 8, 11) Prin Sfintele Taine, în Biserică, Crucea şi Învierea lui Hristos nu aparţin trecutului îndepărtat, ci prin ele facem acelaşi drum cu Hristos şi Hristos cu noi. Hristos este, prin Biserică şi Sfintele Taine, contemporan nouă şi noi Lui.

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul acesta, ne vom opri mai mult asupra Crezului, rezumat al credinţei noastre ortodoxe, adică drepte, şi vom aprofunda cunoştinţele noastre despre Biserică, aşa cum este ea trăită de peste 2000 de ani deja şi pe care am primit-o şi noi. În Biserică primim şi trăim, în Duhul Sfânt, ceea ce Hristos, – viu fiind în Biserica Sa –, a trăit şi trăieşte cu tot cel ce vine în lume, dragostea Lui nesfârşită pentru tot omul, la care ne îndeamnă. « Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. » (Ioan 15, 12) În lumea şi epoca în care astăzi ne ducem zilele vieţii, unii cu bucurii, alţii cu întristări, întotdeauna fiind cele două amestecate, faptul de a fi fii ai Învierii este o mare binecuvântare, pentru că avem cea mai de preţ bogăţie pe care un om o poate avea pe pământ : dragostea lui Dumnezeu în inimă. Nouă ne aparţine să o facem lucrătoare, adică să o trăim cu ceilalţi oameni. Câtă nevoie de dragoste, de atenţie, de prietenie adevărată, de apropiere fără interes, de milă, de întărire, de compătimire, de adevăr, nu avem cu toţii astăzi ? Şi chiar în Biserică, la cel de lângă noi, de aceeași credință, uneori nu o mai găsim. Cu toate că aici le primim de la Dumnezeu pe toate! În Biserică primim, în Sfintele Taine, în Sfânta Împărtăşanie, viaţa lui Hristos Însuşi prin Duhul Sfânt, cu tot ceea ce El a făcut şi face pentru noi, primim darul iubirii Lui jertfelnice la care suntem şi noi părtaşi prin El, prin ceea ce El ne-a lăsat prin Cruce şi Înviere.

Hristos ne spune şi nouă astăzi : « Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu. Aceasta vă poruncesc : să vă iubiţi unul pe altul ». (Ioan 15, 13,17)

Rog pe Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să vă binecuvinteze şi, pentru rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, să vă călăuzească spre tot lucrul mântuitor.

Hristos a înviat!

† Mitropolitul Iosif

Paris, Învierea Domnului 2010

sursa: www.mitropolia.eu

Anunțuri

Scrisoare Pastorală a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif la Naşterea Domnului

26 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Naşterea lui Hristos – Împăcarea noastră cu Dumnezeu


«Chipul lui Melchisedec acum se împlineşte. Cel fără de mamă Se face acum fără de tată.

A fost fără de mamă mai întâi, iar acum se face fără de tată. Se biruiesc legile firii .»

(Sfântul Grigorie Teologul, din Cuvânt la Naşterea Domnului)

Preacucernice Părinte,

Iubiţi fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos,

Astăzi trăim din nou cu întreaga lume creştină, Naşterea lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, adică « Arătarea în trup a lui Dumnezeu ». Împăcarea lui Dumnezeu cu noi oamenii, faţă către faţă, începe în peştera din Betleem, Dumnezeu asumând firea firavă, gingaşă şi smerită a Pruncului care abia se năştea şi-n care tot neamul nostru omenesc cu întreaga fire se regăseşte. « Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte : Cu noi este Dumnezeu. »(Mt.1, 23) Darul vederii lui Dumnezeu va trece de acum şi prin ochii noştri trupeşti, prin care vom vedea şi o altă realitate, cea duhovnicească, cea nevăzută, nesimţită până atunci, deşi căutată de când strămoşii Adam şi Eva Îi vorbeau faţă către faţă. « …Cel nevăzut Se face văzut ; Cel neapropiat se poate atinge acum cu mâna omenească », dându-ne iubirea prin mâna Lui de copil smerit la pieptul primitor al Maicii, făcându-ne să pipăim veşnicia iubirii divine venită până la noi, necuprinsa Iubire înmănunchiată într-un prunc neînsemnat şi nevăzut chiar de cei care ar fi trebuit să-L vada, care a făcut să tremure în Irod neiubirea şi ura întregii lumi. « Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreuna cu el. »(Mt. 2, 3). « Read the rest of this entry »

Catedrala mitropolitană română din Paris Biserica exilului românesc din Paris s-a întors acasă

25 Iunie, 2009 § Lasă un comentariu

În urmă cu ceva vreme anunţam: 10 Mai 2009 – Zi istorica pentru diaspora romaneasca din Paris. Astăzi revin cu mai multe detalii preluate din Ziarul Lumina cu privire la acest eveniment. Un articol de Lucian Gheorghe Duca:

Catedrala mitropolitană română din Paris

Pentru toţi românii stabiliţi în capitala franceză, din trecut sau din prezent, era nevoie de un loc în care să se simtă acasă, în care să-şi păstreze identitatea religioasă şi naţională neştirbite. El se identifică cu Catedrala „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail“, iar toţi românii care fac parte din această parohie sunt uniţi în acelaşi gând cu marele Eugen Ionescu: „Viaţa unui popor se fondează şi este perpetuată prin spiritualitatea sa. Când libertatea acestui popor este ameninţată, când însăşi existenţa sa este ameninţată, el subzistă şi supravieţuieşte prin spiritualitatea sa. Biserica «Sfinţii Arhangheli» este, pentru România, nu departe de Notre-Dame, acest loc spiritual, un gardian al vieţii împotriva tuturor vicisitudinilor istorice şi personale, care aici se transformă în speranţă“.

Înainte de a fi atribuită cultului ortodox român, Catedrala mitropolitană din Paris, situată în inima Cartierului Latin, pe strada Jean de Beauvais, nr. 9, ridicată în secolul al XIV-lea pentru a servi drept capelă studenţilor care urmau cursurile cu acelaşi nume, a avut o lungă şi glorioasă istorie. În cadrul vizitei pe care o va efectua în luna iulie anul acesta, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, va sluji în acest lăcaş de închinare reprezentativ pentru românii din capitala Franţei.

Cel care a pus bazele Colegiului „Jean de Beauvais“ este cardinalul Jean II de Dormans, în secolul al XIV-lea, cu scopul de a instrui tinerii săraci din ţinuturile sale de origine. La data de 12 iulie 1359 el ajunge episcop de Beauvais, devenind astfel „Jean de Beauvais“, aşa cum atestă până în zilele noastre şi numele străzii pe care se ridică biserica colegiului său parizian. În acest scop el cumpără, într-o zi de duminică, la data de 29 iunie 1365, „Casa Imaginilor“, strada Clos Bruneau, şi apoi, pe 11 iulie, casa numită Gago. Cinci ani mai târziu, la 8 mai 1370, va promulga documentul fondării colegiului.

După moartea lui Jean de Beauvais (1373), regele Carol V, având o recunoştinţă fidelă pentru cancelarul pe care-l numea „prietenul său“, ia asupra sa protecţia colegiului. Astfel, pentru a arăta acest lucru, vine el însuşi şi pune piatra de temelie la capela colegiului, la data de 30 ianuarie 1374. O altă atenţie delicată pe care Carol V i-o arată este oferirea propriului său arhitect, Raymond de Temple, pentru construcţia capelei, cel care lucrase deja la construcţia Louvre-lui şi a Catedralei Notre-Dame, ajutat la construcţie de cei mai buni meşteri şi artişti în domeniu. Biserica este terminată în anul 1380 şi este sfinţită într-o zi de duminică, la data de 29 aprilie 1380, şi închinată Sfântului Evanghelist Ioan, numit şi Teologul. Începând cu această dată colegiul începe să funcţioneze ca un aşezământ dedicat spaţiului educaţional, în special cel teologic, vreme de câteva secole trecând pe aici multe dintre figurile marcante ale catolicismului francez (Sfântul François Xavier, apostolul Indiei si al Japoniei, Ignaţiu de Loyola), până în anul 1865, când devine mănăstire de ordin dominican, rămânând aşa doar vreme de 13 ani şi jumătate, perioadă scurtă, dar în care cunoaşte o importantă restaurare din partea călugărilor dominicani: biserica este restaurată, vitraliile schimbate, clădirile din împrejur renovate etc.

Arhimandritul Iosafat şi prima biserică ortodoxă română din Paris

Cel care a fondat prima biserică ortodoxă română la Paris este arhimandritul Iosafat, egumenul Mănăstirii Snagov (1797-1872). Se pare că în 1821 a participat la răscoală alături de Tudor Vladimirescu împotriva dominaţiei fanariote în Principatele Române. În 1829 este hirotonit preot de episcopul Cezarie al Buzăului, iar după ce îşi pierde soţia şi copiii, în urma marii epidemii de holeră din 1832, devine călugăr sub numele de Iosafat, apoi, câţiva ani mai târziu, stareţ al Mănăstirii Snagov. Revoluţia din 1848 îl va înflăcăra şi îl va aduce la Bucureşti, unde, după abdicarea prinţului George Bibescu, este însărcinat să se ocupe de eliberarea ţiganilor sclavi. După o perioadă în care trece în Transilvania, la Braşov, apoi în Dobrogea, unde slujeşte într-o parohie încredinţată lui de mitropolitul Denis, cu economiile agonisite şi cu titlul de arhimandrit, pe care tocmai îl primise, pleacă la Constantinopol, cerând binecuvântarea patriarhului ecumenic Gherman pentru proiectul său de a fonda la Paris o parohie ortodoxă română pentru toţi românii exilaţi şi toţi studenţii români atraşi de prestigioasa Universitate Sorbona. Astfel, în iunie 1853 ajunge la Paris. Încă din 1839 se constituise în capitala franceză o „Societate a Studenţilor români din Paris“ al cărui sediu era la nr. 3, Place de la Sorbonne.

Capela românilor, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii

În 1853, guvernul francez acordă arhimandritului Iosafat autorizaţia deschiderii unei capele române şi aceasta îşi deschide porţile pe 22 noiembrie, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii, situat pe strada Racine, nr. 22. Înainte de fondarea acestei capele românii nu puteau participa la slujbe decât la capela rusă. Mai târziu, în 1855, prinţul Grigore Ghica va fixa o subvenţie de 7.000 de franci pe an pentru ajutorarea capelei.

Un alt rol important l-a avut arhimandritul Iosafat la înfăptuirea unirii statelor româneşti, atunci când, împreună cu Nicolae Golescu, Ioan Filipescu, George Cantacuzino şi Pericle Ghica semnează un memorandum şi îl înmânează lui Napoleon al III-lea, implorându-l să intervină pentru a reunii toţi românii într-un singur stat. Acest lucru este înfăptuit în anul 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca principe unic al Moldovei şi al Ţării Româneşti. În februarie 1862, cu ocazia primului Ansamblu naţional al Valahiei şi al Moldovei, arhimandritul va ţine un energic discurs patriotic, propunând ca data de 24 ianuarie/5 februarie să devină sărbătoare naţională.

În 1860 episcopul Melchisedec al Romanului trimite la cerere la Paris un preot şi un diacon, iar în octombrie acelaşi an Iosafat merge la Bucureşti şi plasează parohia sa sub jurisdicţia mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei. Pe perioada sejurului în România, lansează şi un apel prin care cere crearea la Paris a unei biserici mult mai mari decât capela iniţială, susţinându-şi cererea pe baza numărului mare de studenţi români care frecventau capela (aproximativ 400-500), dar şi de alte naţionalităţi, ca greci, bulgari etc. (circa 200-300). Acest lucru va fi împlinit în anul 1882 prin cumpărarea capelei de pe strada Jean de Beauvais de către regele Carol I al României, dar arhimandritul Iosafat nu va apuca să vadă această realizare, căci trece la Domnul la data de 3/15 noiembrie 1872, în vârstă de 75 de ani.

Catedrala „Sfinţii Arhangheli“ de pe strada Jean de Beauvais

În România, lucrurile începeau să se complice odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, la data de 23 februarie 1866, dar se clarifică odată cu venirea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1867, cel care devine apoi, în 1881, primul rege al României independente. El va cumpăra în anul 1882 vechea capelă a colegiului Dormans-Beauvais şi va transfera aici parohia ortodoxă română din strada Racine. Astfel, una dintre cele mai prestigioase biserici ale Cartierului Latin, care văzuse înflorind gândirea franceză şi a atras atâţia studenţi români, devine sanctuarul naţional al românilor din Franţa şi din Europa Occidentală. Capela, de acum catedrală română, intră într-o lungă perioadă de reamenajare conform cu exigenţele cultului ortodox. Aceste lucrări durează din 1883 până în 1891, de ele ocupându-se preotul Ioan Severin, ajutat de arhitectul guvernului francez şi inspector general al monumentelor istorice, P. Selmersheim. Sub indicaţiile părintelui Ioan, arhitectul va desena planurile viitorului mobilier liturgic.

Un iconostas de lemn, purtând patru mari icoane îmbrăcate în argint, este donat parohiei de către marile familii române din Paris. Jos, lângă solee, un pupitru poartă icoana Sfântului Ioan Teologul, amintind de vechiul ocrotitor al bisericii, apoi o icoană a Sfinţilor Arhangheli, ocrotitorii actuali ai acesteia. Un amvon şi strane de lemn acoperă zidurile naosului, împodobit de o cruce mare şi de o frumoasă icoană a Sfintei Parascheva.

Duminică, 2 februarie 1892, preotul Ioan Severin a efectuat o primă binecuvântare a bisericii, ca apoi, pe 31 mai, să aibă loc sfinţirea solemnă efectuată de Preasfinţitul Inochentie Ploieşteanu (Moisiu), vicarul mitropolitului primat Iosif Gheorghian.

Clerul român al parohiei

Încă de la înfiinţarea ei (începând cu arhimandritul Iosafat), parohia ortodoxă română din Paris a avut parte de preoţi educaţi, cunoscători ai mai multor limbi străine, licenţiaţi în teologie, câteodată dublu licenţiaţi sau doctori în teologie (ca Vasile Radu, Petre Vintilescu – renumit liturgist român, episcopul Teofil Ionescu etc.) sau filosofie, ca Vartolomeu Stănescu.

În timpul studiilor sale la Sorbona (1857-1858), Iosif Gheorghian, viitorul mitropolit primat al României, a fost diacon aici. El este primul, dar nu singurul de acest fel, căci mulţi dintre clericii de aici vor deveni episcopi. Dintr-un număr de douăzeci şi cinci de preoţi superiori, şapte vor deveni episcopi, plus încă doi proveniţi dintre diaconi.

Un număr semnificativ din preoţii de aici au dus o asiduă muncă ştiinţifică, încununată cu publicarea multora dintre operele lor. Pe lângă editarea de cărţi şi manuale, ei au fost implicaţi şi în proiecte de traducere, fie a cărţilor vechi de teologie, fie a Bibliei, aşa cum este cazul părintelui Vasile Radu, care a colaborat cu părintele Gala Galaction la traducerea Bibliei publicată în anul 1936.

Constantin Brâncuşi a cântat la strana catedralei din strada Jean de Beauvais

Multe nume importante au slujit la această biserică. Unul dintre ele este cel al preotului Petrescu, cel care a avut o vastă activitate în domeniul muzicii bisericeşti. Între 1905-1909 a fost diacon aici Vartolomeu Stănescu, viitor episcop de Râmnic, care studiază la Sorbona, luându-şi doctoratul în sociologie şi avându-l ca profesor pe renumitul sociolog Emil Durkheim. Preotul Virgil Gheorghiu este cunoscut pentru frumoasa sa operă literară, în special La Vingt-cinquième heure (1949). Preotul Vasile Boldeanu (1902-1992) reacţionează cu vigoare împotriva comunismului român prezent la Paris prin intermediul ambasadei. El este figura emblematică a acestei biserici, care devine un centru de rezistenţă anticomunist şi unde toţi refugiaţii s-au adunat. Preotul Vasile Boldeanu este cel care, prin activitatea sa, a dat catedralei caracterul şi numele de „Biserica exilului“. A fost ales episcop din partea comunităţii, dar nu a fost sfinţit din considerente politice şi este pomenit de credincioşi cu o profundă cinste.

În prezent, în Catedrala mitropolitană slujesc: preotul stavrofor Constantin Târziu – preot paroh, preotul Iulian Nistea, preotul Jean Boboc, ierodiaconul Iosif şi diaconul Viorel Nedelcu.

De asemenea, trebuie menţionate aici şi nume româneşti de prestigiu, care, chiar dacă nu făceau parte din cler, au participat la slujbe aici sau şi-au adus aportul în măsura posibilă fiecăruia. George Enescu (1881-1955) a frecventat această biserică în timpul studiilor sale la Paris, slujba Înmormântării sale fiind săvârşită tot în această biserică. Mircea Eliade (1907-1986) este, între 1952-1955, un membru activ al Consiliului parohial. Filosoful Emil Cioran vizita regulat acest edificiu. Marele Eugen Ionescu (1912-1994) era un membru activ al acestei biserici, iar la moartea sa, în 1994, slujba Înmormântării este săvârşită aici în prezenţa regelui Mihai I şi a familiei regale. Tot aici este săvârşită ultima slujbă pentru actriţa Elvira Popescu. Prinţesa Marta Bibescu venea aici la biserica, iar prinţul Constantin Moruzi se va căsători în această biserică cu nepoata cardinalului de Belloy. Inginerul Henri Coandă participa regulat la slujbe. Constantin Brâncuşi (1876-1957), ajuns la Paris, se va ataşa de această biserică, unde îi va fi atribuită şi funcţia de cântăreţ la strană.

Mitropolitul Visarion Puiu

Una dintre figurile româneşti de seamă din perioada interbelică, dar şi postbelică, este mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964), ajuns în Paris în 1949, unde va fonda dieceza românească a Europei Occidentale, fără nici o legătură cu Patriarhia Română de Bucureşti. La data de 21 februarie 1946, dată după care pleacă în străinătate, el este condamnat la moarte de către Tribunalul Popular de la Bucureşti din cauza refuzului său de a servi regimul comunist, iar la 28 februarie 1950, din cauza presiunilor politice, patriarhul Justinian îl va depune din funcţie în cursul sedinţei plenare a Sfântului Sinod, întrunit cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la data înfiinţării Patriarhiei Române.

Odată cu venirea la putere a lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul ambasadei sale la Paris, guvernul comunist va încerca să obţină proprietatea bisericii şi dreptul de a numi preoţii de aici, ba chiar va încerca să transforme edificiul într-un simplu muzeu de cultură română. În ciuda rezistenţei credincioşilor, biserica va rămâne închisă timp de doi ani, timp în care ea se rupe de sub jurisdicţia Patriarhiei Române şi doar intervenţia autorităţilor franceze şi a Consiliului parohial va face ca în ea să se oficieze slujbe din nou. Totuşi, comunitatea (în frunte cu preoţii parohiei), nemaidepinzând de patriarhat, rămâne fără episcop, în ciuda canoanelor bisericeşti.

Părintele Boldeanu se va adresa mai multor episcopi. Aceştia sunt episcopul grec Mihail al Americii, care nu se va pronunţa în această problemă, şi apoi doi dintre cei mai renumiţi episcopi ai Bisericii Ruse din afara frontierelor, Natanael de Cartagina şi Ioan Maximovici de Bruxelles (canonizat în 1994), care asigurau pe părintele Boldeanu de sprijinul lor, dar totuşi şi ei menţionează faptul că o biserică, „pentru a fi canonică şi legală, trebuie să fie neapărat supusă unui episcop canonic“. Or, mitropolitul Visarion era singurul episcop român rămas liber în Europa Occidentală, iar odată cu festivităţile celebrării a 100 de ani de la înfiinţare (1854-1954), el este propus şi acceptat în unanimitate.

La data de 26 decembrie 1954, Sfântul Arhiepiscop Ioan Maximovici de Bruxelles, episcopul Natanael al Cartaginei şi al Tunisiei şi Mitropolitul Visarion, cu acordul Mitropolitului Primat Anastasie al diasporei ruse, se vor reuni în Biserica rusă „Sfântul Nicolae“ de la Versailles pentru a sfinţi ca episcop pe arhimandritul Teofil Ionescu (1896-1975). După sfinţirea sa ca episcop, Teofil va ocupa un timp scaunul din Detroit, până ce va succeda mitropolitului Visarion.

Istoria postcomunistă

După 1998, comunitatea a cerut să treacă sub jurisdicţia PS Natanael de Detroit al Arhiepiscopiei Române din America. Această soluţie românească a salvat biserica de diferitele tendinţe ighemonice. IPS Natanael a acceptat această iconomie sub condiţia ca biserica şi comunitatea de aici să se gândească pe viitor la o soluţie canonică acceptabilă.

Între 15-19 aprilie 2004 are loc în această biserică întâlnirea tuturor episcopilor români din diaspora, iar pe 7 mai 2005 se oficiază aici slujba de sfinţire la înalta treaptă a arhieriei a PS Marc, Episcop-Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, de către PF Patriarh Daniel, pe atunci Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, IPS Nathaniel, Arhiepiscop de Detroit şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America, PS Sofian, Episcop-Vicar al Mitropoliei Germaniei şi Europei Centrale şi de Nord, PS Siluan al Italiei, pe atunci Episcop-Vicar al Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale, PS Ioachim, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului.

Pe data simbolică de 10 mai 2009, comunitatea Bisericii „Sfinţii Arhangheli“ din Paris, într-o Adunare Generală Extraordinară, a votat în unanimitate (o singură abţinere) unirea cu „Biserica mamă“ prin Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, sub jurisdicţia IPS Iosif, iar biserica devine catedrala acestei mitropolii.

10 Mai 2009 – Zi istorica pentru diaspora romaneasca din Paris

11 Mai, 2009 § 2 comentarii

Pe buzele tutror românilor ortodocşi din Paris sunt cuvintele „o zi istorică” şi pe feţele lor bucuria reconcilierii. Pe 10 Mai 2009 adunarea generală extraordinară a parohiei Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail din Paris („Biserica Română din Paris”) aprobă în unanimitate trecerea parohiei sub omoforul IPS mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, în sânul Bisericii-mame.

60 de ani de separare

Biserica Română din Paris s-a separat de Patriarhia Română la sfârşitul anului 1948, în momentul în care semnele instalării comunismului în România (precum şi semnele pierderii treptate a autonomiei Bisericii în raport cu puterea pro-sovietică) deveniseră evidente pentru românii ortodocşi din Franţa.

După o periodă dificilă de rezistenţă în faţa puterii atee din România (a se vedea: scurt istoric), şi după mai mulţi ani de dialog al reconcilierii cu Biserica-mamă prin intermediul ierarhului ei canonic în Europa Occidentală, mitropolitul Iosif, adunarea generală extraordinară a parohiei decide, duminică 10 mai 2009, intrarea sub omoforul Mitropolitului Iosif, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale.

Sfânta Liturghie arhierească

Sfânta Liturghie din Duminica Slăbănogului (10 mai 2009) a fost prezidată de IPS Mitropolit Iosif, înconjurat de un sobor de opt preoţi şi trei diaconi.

Sărbătoarea a fost deplină prin hirotonia diaconului Jean Boboc întru preot pe seama „Catedralei Sfinţii Arhangheli din Paris”.

În curând, mai multe detalii despre această zi de sărbătoare a românilor ortodocşi din Paris.

A se vedea şi:

sursa: egliseroumaine.com via orthodoxie.com

Despre problemele tinerilor cu IPS Iosif Pop

28 Noiembrie, 2008 § 1 comentariu

IPS Iosif Pop - mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale

Reporter: Înalt Preasfinţia Voastră vă rugăm să ne vor­biţi în câteva cuvinte despre mitropolia pe care o păstoriţi şi activitatea pe care o desfăşuraţi în ca­drul acestei eparhii.

IPS Iosif: Cu ajutorul lui Dumnezeu, mitropolia pe care o păstoresc, acum formată din trei eparhii: Episcopia Europei Occidentale, Episcopia Italiei şi Episcopia Spaniei şi Portugaliei, s-a dezvoltat foarte mult în ultimii zece ani şi din cauza prezen­ţei masive a românilor în Europa Occidentală, în Italia, în Spania, în Franţa, Anglia, Belgia, Irlanda. În toate aceste ţări, numărul românilor a crescut masiv în ultimii zece ani. De aceea, în prezent, aveam 200 de comunităţi, organizate în protopo­piate, un număr de şapte mânăstiri, în Franţa şi una în Anglia, o asociaţie a tinerilor „Nepsis”, care funcţionează şi în Spania şi în Italia. Dar este un fel impropriu spus „asociaţie a tinerilor”, pentru că majoritatea credincioşilor noştri din parohiile mi­tropoliei, din parohiile eparhiilor mitropoliei, sunt tineri. Însă Nepsis-ul a fost o necesitate pentru noi în urmă cu zece ani, pentru că tinerii, o parte din ei născuţi acolo în Franţa, nu se simţeau foarte, hai să spunem, băgaţi în seamă de Biserică şi atunci am iniţiat împreună cu ei această asociaţie, tinerii şi câţiva preoţi tineri din mitropolie.

În urmă cu un an Sfântul Sinod a aprobat epar­hia Italiei, apoi, în toamnă anul trecut cea a Spaniei şi Portugaliei, iar din primăvară – mai, 8 mai pentru Italia şi 25 mai pentru Spania şi Portugalia, avem episcopi şi în Italia, şi în Spania. Sigur că prima şi cea mai importantă misiune pe care noi am avut-o, pastoral vorbind, a fost orga­nizarea parohiilor, trimiterea de preoţi în parohiile noi şi, într-un fel, demararea vieţii pastorale, vieţii liturgice, vieţii duhovniceşti în diferitele oraşe unde se găseau şi se găsesc români. După aceea am iniţiat pentru copii o oră de cateheză sau de limba română, în general am numit pe lângă parohie, această rugăciune a preoţilor, „Şcoala româ­nească” în care copii îşi învaţă credinţa – ce este credinţa ortodoxă plecând de la nivelul fiecăruia, puţină limbă română – facem de asemenea puţină limbă română pentru că la un moment dat copii pierd limba română, şi bineînţeles este şi o opor­tunitate pentru noi de a-i învăţa şi pe părinţi cre­dinţa ortodoxă prin copii.

R: Care sunt problemele pe care le întâlniţi mai des în cadrul pastoraţiei din comunităţile româ­neşti?

IPS Iosif: Problemele sunt foarte multe. Pe cât de mulţi sunt oamenii, pe atât de multe sunt pro­blemele. În primul rând lipsa de biserici, nu avem biserici; bisericile pe care le avem noi sunt împru­mutate de către biserica romano-catolică, fie spaţii închiriate, fie spaţii date de către biserica catolică sau alte culte, primării ş.a.m.d. Este prima pro­blemă. Apoi găsirea preoţilor cu pregătire cores­punzătoare pentru misiune în afară. Apoi coaliza­rea credincioşilor în jurul ideii de parohie şi a pre­otului. Asta de obicei se face odată preotul găsit. Sigur, o altă problemă este viaţa concretă, viaţa de zi cu zi a preotului care trebuie oarecum susţi­nută de credincioşi sau de Biserică, dar Biserica nu poate susţine. Credincioşii sunt la început foarte puţini, preotul trebuie să lucreze undeva. De cele mai multe ori preotul lucrează, preoteasa lucrează, dacă nu, măcar unul lucrează şi celălalt stă cu copiii acasă pentru că majoritatea preoţilor fiind tineri au copii aici. O altă problemă este, pe urmă, adunarea comunităţii, pentru că este greu să co­munici; într-un oraş în care ajungi prima dată în viaţa ta, te cobori în stradă şi spui „hai să-i strân­gem pe români” şi asta se întâmplă câteodată. Ştim că sunt foarte mulţi români într-un oraş, trimitem preotul acolo şi el trebuie să-i găsească. Şi atunci sunt tot felul de posibilităţi: de la anun­ţuri în ziare până la anunţuri lipite în locuri publi­citare, în magazine unde se ştie că românii sunt foarte des prezenţi, în anumite în care se strâng ei – parcuri, restaurante, magazine în general, pri­mărie, peste tot, la Caritas, unde mergeau foarte muţi români care nu aveau de lucru, este cazul în Italia sau Spania. Deci astea sunt primele pro­bleme ale parohiei, problemele din faşă. Mai pe urmă sunt, sigur, problemele oamenilor tineri care îşi caută rostul în viaţă, fie caută să se căsăto­rească, îşi caută pe celălalt cu care să îşi facă vi­aţa; apoi descoperirea lumii noi cu toate posibili­tăţile de distracţie pe care le ai, un fel de viaţă mai facil, mai libertină, cu care sunt confruntaţi tinerii; apoi este problema, nu de puţine ori, problema delicvenţei românilor acolo, pe toate planurile, de la droguri până la prostituţie, până la, ştiu eu, traficul de tot felul de…, unii cad în capcane fără să-şi dea seama, alţii îi fac pe alţii să cadă în cap­cane; sigur de multe ori hoţii şi alte crime de tot felul. Toate fac parte din preocupările noastre pentru români. Şi sigur un al aspect al pastoralei este legat de, hai să spunem, credinciosul normal, care vine regulat la biserică, care are problemele lui, care este foarte legat de tradiţiile de acasă şi care n-ar putea trăi fără biserică; tot ce ţine de viaţa pastorală: spovedanie, împărtăşanie, binecu­vântări de case, dialogul imediat şi de fiecare zi cu oamenii, diferite preocupări şi de ordin cultural pe care le au preoţii noştri, încercând să pună în va­loare cultura poporului român în contextul multi­cultural sau pur şi simplu al culturii locale în care românii trăiesc.

R: Aţi vorbit mai înainte de asociaţia „Nepsis”. Ce fel de activităţi desfăşoară această asociaţie?

IPS Iosif: În primul rând se ocupă şi de „Nepsis – Junior”, adică de copii. organizăm şi cu ajutorul lor tabere. Avem o asociaţie, care nu este neapă­rat a Bisericii, dar oamenii Bisericii au format-o pentru a ajuta pe orfanii din România, „Axios” se numeşte şi în această asociaţie sunt implicaţi tineri mai degrabă francezi, englezi, români şi din Ro­mânia, şi  din Franţa, Anglia şi alte ţări, care s-a născut din „Nepsis”; „Axios” s-a născut din „Nepsis” şi anume dintr-un pelerinaj anual pe care noi îl făceam în România; am făcut şapte ani la rând asemenea pelerinaje, am văzut toată România, România mânăstirilor, România creştină într-un fel, plecând din Dobrogea, trecând prin Galaţi, Vrancea până în nordul Moldovei, chiar şi până la Iaşi, Suceava, apoi ne-am întors pe la Bucureşti până în Oltenia, toată Transilvania, am vizitat-o împreună. După şapte ani tineri au spus: „acum să facem ceva care să ne angajeze altfel faţă de România şi mai ales faţă de copii orfani şi a început aşa „Axios” şi are la activ deja acum a doua tabără pentru 40 de copii orfani din două locuri din România. Deci aceasta s-a născut din „Nepsis”. Dar Nepsis-ul la bază este o asociaţie a tinerilor, erau până în 25 de ani, dar făceau parte şi cei mai în vârstă puţin care au organizat şi or­ganizează în continuare cateheze pentru tineri, pelerinaje pentru tineri, câteva pelerinaje în an, câteva cateheze în an, nu chiar în fiecare lună, dar aproape în fiecare lună, la Paris sau în diferite alte oraşe ale Spaniei, şi uneori în Italia, însă în Spania era puţin mai greu pentru că toţi sunt tineri; e impresionat să te duci la biserică şi să-ţi dai seama că la Liturghie de fapt toţi sun tineri; con­ferinţe legate de probleme actuale ale tinerilor şi nu numai, problematicule vieţii tânărului ortodox sau a tânărului în general din ziua de azi; dar şi cateheze, pur şi simplu legate de credinţa noastră ortodoxă, de crezul nostru ortodox. De asemenea Nepsis-ul se implică în educaţia copiilor şi a ado­lescenţilor, de aceea am vorbit de un „Nepsis-Junior”; organizează o întâlnire anuală a copiilor din toate parohiile. De exemplu la Paris fac „Crăciunul copiilor” sau la „Paşti ale copiilor”; şi în general sunt foarte săritor când este nevoie de a ajuta şi, pentru că unii din ei au devenit tătici şi mămici între timp, sunt preocupaţi de viitorul co­pilaşilor lor. Avem şi o tabără „Nepsis-Junior” în România, lângă Mânăstirea Tismana, deja la al treilea an, anul acesta, unde vin anual 140 de copii din mitropolie, din diferite ţări, vorbesc dife­rite limbi şi sunt supravegheaţi sau ajutaţi de către monitori, tineri studenţi din România sau români din Franţa sau români născuţi acolo câteodată, dar este tot o iniţiativă la origine Nepsis, ajutaţi de mitropolie.

Probabil cel mai important lucru pe care Nepsisul îl face este prezenţa la biserică a tinerilor; faptul că sunt la biserică, faptul că se implică efectiv în viaţa Bisericii, nu oricum, ci activ, nu sunt acolo, ci sunt angajaţi duhovniceşte serios în viaţa Bisericii şi mai ales faptul că au o credinţă lucrătoare, cre­dinţa este vie şi ceea ce cred pun în practică. Cred că acesta este rolul Nepsis. Vedeţi că am pus şi nume „nepsis”, adică tocmai pentru a-i incita pe tineri să fie treji, să aibă trezvia zilelor, sau trezvia în zilele şi contextul nostru actual, cu toate pro­blematicele care apar.

R: Care consideraţi că sunt problemele tinerilor, în special ale celor din Occident pe care îi cunoaş­teţi?

IPS Iosif: Sunt problemele care devin şi pro­blemele tinerilor din România, adică, într-un fel, fuga de realitate, refugiul în ireal. Şi care ar fi? Nu vorbesc numai de droguri sau de lumea virtuală a calculatoarelor şi a internetului, sau a televiziunii, ci de totul. Tinerii caută ceva autentic, spirituali­tatea autentică, cu care să trăiască, cu care să se hrănească. Dar din păcate nu ajunge totul la ei nici prin Biserică, nici prin părinţi, pentru simplu fapt că nu sunt în Biserică şi părinţii nu reuşesc să aibă dialogul necesar cu ei dacă nu au început de foarte mici. Însă problemele tinerilor în general sunt le­gate de identitate. Întrebarea tânărului este: „Cine sunt eu?”. Şi începe căutarea… începe afirmarea personalităţii, care duce de foarte multe ori la problematici diverse, la care Biserica poate da multe răspunsuri prin spovedanie, prin dialogul duhovnicesc, însă nu ştiu dacă reuşim întotdeauna şi cine reuşeşte cu adevărat să facă lucrul acesta. Însă, în general, dacă tânărul poate să găsească Biserica şi pe preot şi să aibă un dialog sincer cu Hristos în Biserică prin preot, aproape că lupta este câştigată. Dar, din păcate, o să ne confrun­tăm în continuare, în ceea ce-i priveşte pe tinerii români şi cei care s-au născut acolo şi au deja 14-15 ani sau care au mers de foarte mici în străină­tate şi care ar avea acum 17-18 ani, criza majoră a lor – pierderea identităţii lor. Ei nu mai ştiu cine sunt. Lupta se dă şi pe tărâmul duhovnicesc pen­tru că la un moment dat ei nu sunt nici români, nici spanioli, sau nici francezi, nici italieni, nici englezi, nici irlandezi; şi atunci, deşi mici, biserica e a părinţilor lor, când trec de vârsta adolescenţei, problema se pune: este Biserica aceasta şi Biserica mea. De obicei nu vor mai vorbi limba română, poate 10 % să vorbească româna curent dintre cei care s-au născut acolo sau au mers de foarte ti­neri, şi atunci criza se adânceşte. Ori noi, cei care formăm Biserica, inclusiv părinţii lor, ar trebui să fim pregătiţi pentru asta. Şi acum eu mă gândesc că începem un fel de formare a preotului şi în per­spectiva aceasta, să fie capabil să abordeze sub o altă formă pe tinerii de origine română din Occident, botezaţi în Biserica Ortodoxă.

R: În activitatea pe care o desfăşoară A.S.C.O.R. ne lovim de foarte multe ori de igno­ranţa, de răceala celor de o vârstă cu noi, celorlalţi studenţi din jurul nostru încercând să le prezentăm sau să-i angajăm într-o activitate pe care o desfă­şoară asociaţia noastră. Consideraţi că această situaţie se datorează lipsei de idealuri, de modele în viaţă?

IPS Iosif: Da… ar putea şi este o lipsă de mo­dele şi idealuri, dar voi, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, puteţi să sugeraţi idealuri. Cum să sugeraţi idealuri? E un examen am putea spune. Este un examen şi pentru cei care duhovniceşte vă acompaniază într-un fel, vă conduc. Şi anume: Care ar putea fii idealurile pe care noi le-am putea propune unui tânăr deja idealist, care are foarte multe idealuri. Dar unde sunt idealurile respective? Sunt ascunse. Nu le spui. Nu le auzi. Nu ţi le spune. Nu le spune în gura mare. Tânărul le are undeva acolo. Deocam­dată el trăieşte foarte pe orizontală, gustă din lucrurile pe care le are la dispoziţie ca albina şi tu trebuie să vii să-l provoci. Trebuie să-i provocăm.

Eu cred că nu e foarte complicat. Sunt printre voi, printre tinerii din A.S.C.O.R, specialişti în toate, vin din toate domeniile Universităţii din Iaşi. Fiecare trebuie să vină cu o provocare cu tânărul care este fratele lui sau colegul lui din perspectivă creştină. A.S.C.O.R. are într-un fel datoria să-l înveţe pe tânăr ce înseamnă să fii creştin. Adică: să-l respecţi pe aproapele tău, să-l iubeşti – nu vorbim încă de dragostea desăvârşită de aproape, pentru că e o bâjbâială oarecare la început. Nu ştim ce-i dragostea. Şi ştim foarte bine tânărul cam cum îşi orientează capacitatea de a iubi as­tăzi. Este o adevărată problemă. Însă grija de aproapele se poate manifesta prin grija faţă de bătrâni, pe care A.S.C.O.R.-ul îi poate lua în pri­mire –  sunt lucruri practice, concrete, care îţi aduc o satisfacţie extraordinară; grija faţă de copii or­fani, faţă de copii care sunt pe stradă, grija faţă de alţi tineri bolnavi care stau acasă pe pat şi care trebuie să fie vizitaţi şi văzuţi. E un lucru concret care îl mişcă pe cel care caută un ideal, care are nevoie de ceva palpabil pentru a ieşi din criza lui de identitate – „Cine sunt eu? Ce fac? Şi la ce foloseşte tot ce am făcut eu până acum: numai şcoală, şcoală, şcoală?”. Noi venim sigur cu cate­hismul în şcoală, care este tot ceva teoretic şi, la un moment dat, omul zice: „Aaa… încă ceva de memorat? Nu mai vreau şcoală!”. Şi atunci omul are nevoie de ceva concret. Astea ar fi câteva direcţii, dar, se poate şi altceva. Se poate gândi din direcţia sportului, de exemplu, ceva cu tinerii. Apoi dinspre creaţie, artă: pictură, sculptură, mu­zică, fotografie. Dar noi trebuie să surprindem esenţialul, care te trimite întotdeauna la sursă. Şi sursa este Hristos. Şi aici depinde de limbajul pe care voi îl folosiţi în a interpela pe tânărul pe care voi v-aţi angajat să-i da-ţi ceva, să-i daţi un pic de hrană duhovnicească. Nu mai vorbim de internet, de film, de imagine, pentru că imaginea interpe­lează pe om în primul rând. Să aveţi o preocupare foarte serioasă asupra comunicări prin imagine: film –  voi să încercaţi să faceţi filme documentare, să scoateţi în evidenţă anumite lucruri, să găsiţi oameni care au ceva de spus, să aveţi o filmotecă a voastră, să căutaţi bătrân, tineri care au ceva de spus; oameni care suferă, oameni care mor, tineri care sunt pe patul de moarte, care vor să trans­mită un mesaj tânărului care uită că şi el poate muri mâine. Sunt enorm de multe lucruri care se pot face, până la a da tinerilor o carte mică de rugăciuni, a trăi pur şi simplu printre ceilalţi şi rugându-vă pentru ei. Pentru că aceasta este încă o mare provocare pentru voi tinerii din A.S.C.O.R.: rugăciunea pentru ceilalţi tineri şi preocuparea aceasta constantă pentru a nu-i uita în rugăciune oriunde aţi fi.

R: Ce anume credeţi că ne-ar putea ţine pe noi, tinerii ascoreni, mai uniţi, mai strânşi în jurul acestei misiuni a noastre în rândul tinerilor, pentru că uneori apar unele dispute, pentru că, venind din medii diferite fiecare vede altfel problema?

IPS Iosif: Cred că v-ar putea şi trebuie să vă ajute conştiinţa apartenenţei la Biserică, unica. Aaa… suntem A.S.C.O.R., astăzi suntem studenţi, foarte bine, dar noi ţinem de Biserică şi nu putem să avem altă conduită decât cea a unui creştin normal, care se grupează, într-un fel pentru a putea lucra mai bine, în grupul studenţilor, în gru­pul elevilor, a medicilor, a oamenilor de ştiinţă; dar care aparţin toţi Bisericii lui Hristos şi întot­deauna avem grija să păstrăm adevărul Evangheliei oriunde am fi şi orice am face. Şi atunci nu mai avem nici o problemă. Dacă încer­căm cumva să accentuăm anumite aspecte din viaţa Bisericii şi să mergem numai pe acelea, ştim că, mai devreme sau mai târziu, ne vom împot­moli, pentru că nimic nu poate fi lăsat deoparte şi nimic nu poate fi accentuat până la a face uneori o obsesie dint-asta şi pe urmă suntem catalogaţi ca atare. Adică eu zic că viaţa unui tânăr student creştin ortodox nu poate să fie şi  nu trebuie să aibă alte tendinţe decât cele clasice: să se spove­dească, să se împărtăşească, să fie întotdeauna cu Hristos şi cu celălalt – în aceasta se manifestă împăcarea întotdeauna, iar apoi să pună în valoare talantul pe care fiecare l-a primit de la Dumnezeu în domeniul în care studiază şi în grupurile sau în contextul în care el trăieşte, fără să încerce să se pună în valoare pe sine, ci să pună în valoare Evanghelia. Pentru că dacă punem în valoare cu­vântul Evangheliei şi efectiv viaţa duhovnicească şi nu pe sine, nu sinele, nu propria personalitate, nu a se impune pe sine însuşi, ci a face loc lui Hristos în tot ceea ce întreprindem, nu putem ajunge la conflicte.

R: În încheiere vă rugăm să transmiteţi un me­saj tuturor ascorenilor un cuvânt de încurajare pentru momentele de încercare.

IPS Iosif: Aş zice doar că încercările sunt ab­solut obligatorii; trebuie să vină încercarea tocmai pentru a se lămuri în foc ceea ce noi facem pentru Hristos şi Biserică. Ceea ce noi facem trebuie să fie autentic, dezbrăcat de orice interes personal, după cum spuneam adineauri şi având un singur scop: Să fie proslăvit Hristos în celălalt şi mai ales să transmitem mesajul de dragoste al lui Hristos. Acesta este, cred, singura noastră raţiune de a face parte dintr-o organizaţie a Bisericii ca cea numită A.S.C.O.R..

R: Vă mulţumim!

IPS Iosif: Doamne, ajută!

nota: Acest interviu a fost realizat de Silviu Cluci în data de 18 august 2008, la mănăstirea Agapia. Pentru mai multe informaţii despre IPS Iosi accesaţi http://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Pop

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with ips iosif pop at Cidade de Deus.