Scrisoare Pastorală a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif la Naşterea Domnului

Naşterea lui Hristos – Împăcarea noastră cu Dumnezeu

«Chipul lui Melchisedec acum se împlineşte. Cel fără de mamă Se face acum fără de tată.

A fost fără de mamă mai întâi, iar acum se face fără de tată. Se biruiesc legile firii .»

(Sfântul Grigorie Teologul, din Cuvânt la Naşterea Domnului)

Preacucernice Părinte,

Iubiţi fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos,

Astăzi trăim din nou cu întreaga lume creştină, Naşterea lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, adică « Arătarea în trup a lui Dumnezeu ». Împăcarea lui Dumnezeu cu noi oamenii, faţă către faţă, începe în peştera din Betleem, Dumnezeu asumând firea firavă, gingaşă şi smerită a Pruncului care abia se năştea şi-n care tot neamul nostru omenesc cu întreaga fire se regăseşte. « Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte : Cu noi este Dumnezeu. »(Mt.1, 23) Darul vederii lui Dumnezeu va trece de acum şi prin ochii noştri trupeşti, prin care vom vedea şi o altă realitate, cea duhovnicească, cea nevăzută, nesimţită până atunci, deşi căutată de când strămoşii Adam şi Eva Îi vorbeau faţă către faţă. « …Cel nevăzut Se face văzut ; Cel neapropiat se poate atinge acum cu mâna omenească », dându-ne iubirea prin mâna Lui de copil smerit la pieptul primitor al Maicii, făcându-ne să pipăim veşnicia iubirii divine venită până la noi, necuprinsa Iubire înmănunchiată într-un prunc neînsemnat şi nevăzut chiar de cei care ar fi trebuit să-L vada, care a făcut să tremure în Irod neiubirea şi ura întregii lumi. « Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreuna cu el. »(Mt. 2, 3).

Iubirea Însăşi se întrupează, Iubirea Însăşi, în Pruncul din Betleemul Iudeii, ne primeste astăzi în cel mai smerit dintre lăcaşurile lumii, devenit lăcaş dumnezeiesc şi palat plin de lumină, devenit leagăn al mântuirii noastre, bucurie nesfârşită a Cerului şi a Pământului. « Şi L-a născut pe Fiul Său, Cel Unul născut şi L-a înfăşat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei .»(Lc. 2, 7) Cel pe Care Moise nu a putut să-L apropie decât privindu-I Umbra care trecea în preajma lui, Se lasă astăzi încălzit şi adăpostit de animalele cele necuvântătoare. Se lasă luat în braţele iubirii celei materne-omeneşti care L-a primit întru uimirea şi proslăvirea cetelor celor cereşti ale îngerilor, Împăciuitorul şi Ziditorul Însuşi, pentru a ne readuce în braţele cele părinteşti-dumnezeieşti din care ne-am depărtat. Iată ce prăznuim : cele dorite – dar neînţelese omeneşte – ale mântuirii, ale Împăcării cu Dumnezeu, dar totuşi aşteptate şi dorite cu dor nespus de Însuşi Domnul Cerului şi al Pământului, şi anume coborârea Sa, a Fiului lui Dumnezeu la noi pentru a ne împăca cu Tatăl. « Nu pe ale noastre le prăznuim – zice Sfântul Grigorie Teologul – ci pe ale Celui devenit al nostru, adică ale Stăpânului Hristos ; nu pe cele ale neputinţei, ci pe cele ale vindecării ; nu pe cele ale facerii, ci pe cele ale înnoirii noastre ». Pentru că în El ne înnoim şi noi, devenim în El şi cu El, Pruncul din ieslea Betleemului, prunci şi fii ai Celui Preaînalt, devenit El Însuşi Fiu al Omului, al celui de jos.

Căci iată, ziua şi lumea de astăzi ne dau impresia, şi aşa este, că nu le mai prăznuim pe cele ale lui Dumnezeu şi ale Împăcării Lui cu noi în Pruncul Iisus, ci pe cele ale noastre, doar omeneşti şi ale lumii acesteia. « Să nu împodobim cu cununi stâlpii porţilor, – zice tot Sfântul Grigorie Teologul celor din vremea lui, dar şi nouă potrivindu-se mai mult ca oricând gândindu-ne la cele pe care noi le vedem şi le facem astăzi – să nu întindem jocuri, să nu împodobim drumurile, să nu ne desfătăm ochii, nici auzul cu cântece, să nu ne ameţim de mirosuri… să fim cu luare-aminte la aceste căi uşoare, care duc la răutate şi prin care intră păcatul… Iar acestea se petrec în vreme ce alţii, făcuţi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi au atâtea trebuinţe… Cei care ne închinăm Cuvântului (Celui născut din Fecioara), chiar dacă ar trebui să ne desfătăm de ceva, să ne desfătăm în cuvinte şi în legea cea dumnezeiască, şi în povestiri sfinte despre ale sărbătorii de faţă ; aceasta pentru că desfătarea să fie mai potrivită şi să nu se depărteze de Cel Care ne-a chemat împreună să prăznuim », al cui este praznicul.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îl rog pe Bunul Dumnezeu Cel proslăvit în Preasfânta Treime, să vă întărească pe cărarea vieţii creştine, ştiind bine că suntem cu toţii călători şi trecători prin această viaţă, pe care o trăim atât de diferit unii faţă de alţii şi atât de asemănător în acelaşi timp, presărată cu suferinţe şi bucurii, cu ispite şi împliniri. Cu 20 de ani în urmă, libertatea pentru a ne putea trăi credinţa a revenit şi pentru noi. Ne dăm seama că nu libertatea de la oameni este cea care ne împiedică să credem, ci cea de la păcat, care ne îngreuiază calea. Însă noi avem nădejde că pe acest drum nu suntem singuri, că ni S-a alăturat pentru totdeauna Cel pe care astăzi îl prăznuim Prunc născut în iesle şi că a luat calea noastră pentru ca şi noi să o putem lua pe a Lui, calea cerească. Ştim că ne iubeşte cu iubirea cea mai presus de orice iubire omenească şi că odată dorit de noi şi aşteptat şi căutat, ne aduce curăţirea sufletului şi a minţii, în care intrând ca într-o iesle primitoare, le sfinţeste şi le reda « chipul cel dumnezeiesc ».

Hristos Cel născut în iesle să vă binecuvinteze, pe cei mari şi pe cei mici, pe cei vârstnici şi pe cei tineri, întărindu-vă în încercările de tot felul şi aducându-vă în sulfet împăcarea.
Noul an să vă fie tuturor timp de pace şi binecuvântări dumnezeieşti, neuitând că timpul se sfinţeşte prin rugăciune şi fapte bune, cele care îndreaptă scurgerea lui spre viaţa vesnică şi bucurie.

Cu arhiereşti binecuvântări,

† Mitropolitul Iosif

Paris, Naşterea Domnului 2009

sursa: mitropolia.eu