Maria din Putna

În martie 1944, trupele ruseşti trec Nistrul, iar Armata Roşie ocupă nordul Bucovinei. Sate întregi iau calea pribegiei. Rezistenţa în faţa puhoiului începe în Bucovina, ca o mişcare de nesupunere la ocupaţie şi mai ales la barbaria acestei invazii.

Pătimirile unei familii de bucovineni au fost aşternute într-un jurnal al Mariei Cenuşă din Putna, o femeie de o inteligenţă ieşită din comun, o vitează care şi-a urmat bărbaţii în munţi, în închisoare, în anchete, şi al cărei unic fiu s-a născut într-o celulă de temniţă.

„Veneau ruşii la greul pământului, era în anul 1944, toţi s-au ţinut de noi, am făcut colibe în creierul munţilor, dar într-o zi vine un pădurar, bun prieten cu soţul, şi spune: «Caută şi te ascunde în gură de şarpe, ferească Dumnezeu cum te caută ruşii». Zice soţul: «Dar ce au cu mine, nu ştiu. Am fost în Rusia, dar nu am făcut nici un rău. Mi-am dat seama să şi ei sunt oameni şi luptă pentru ţară din ordin, n-am furat nimic, nu mi-am bătut joc de nimeni, decât am fost şi eu tot din ordin trimis în Rusia». Aşa este războiul… trecem în altă creastă, ajungem între nişte stânci grozav de mari, ne aşezăm jos, fac un pic de foc, frigem nişte fleici de cerb, le mâncăm goale, şi nu mai facem nici pic de foc, nu ne mai culcăm de frică să nu ne găsească ruşii. După opt zile mă duc la ceilalţi şi întreb: «Ce se mai aude noi?» Îmi spun toţi că partea noastră de sat a ars toată; au dat ruşii foc. Vai de mine, mi-au ars casa toată cu toate mândreţile într-însa. Bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni îşi strigă în libertate bucuria şi încrederea în viaţă…” (Maria Cenuşă)

La împărţirea lumii, România  fusese oferită pradă cuceritorilor.

Acţiunile de luptă ale partizanilor bucovineni contra armatei roşii invadatoare au început în martie-aprilie 1944, sub coordonarea comandamentului militar româno-german.

Se organizează unităţi mobile dotate cu tehnică de luptă, care aveau misiuni de patrulare şi de protecţie. După 23 august 1944, foştii luptători încep să fie urmăriţi de NKVD. Pentru a-şi apăra viaţa şi libertatea, sate întregi fug în munţi şi se opun cu arma în mână la abuzurile comunizării forţate.

Rezistenţa armată va beneficia de prezenţa ţăranilor veniţi acasă de pe fronturile de est şi de vest, de experienţa militară a foştilor combatanţi, ofiţeri deblocaţi de grupul tot mai masiv al celor urmăriţi de tribunalele poporului pentru atitudini antisovietice.

„Eu sunt gravidă în luna a patra şi nu mai pot rezista la fugă; mă duc la sora mea în sat, ajung dimineaţa, şi la ora 10 sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi; acolo e venită echipa fulger, mă ia la întrebări, unde-i soţul, dar eu foarte hotărâtă, dacă mor şi tot nu spun. Zic: păi nu ştiu; încep şi mă bat de mă usucă, şi eu tot aşa ţin tot timpul, că nu ştiu. După ce a văzut că după atâta bătaie zic numai nu ştiu, m-a băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau douăzeci de bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii. Toată ziua mă ţinea sub pază într-un wc, iar noaptea între bărbaţi tot în picioare, nimeni nu se culca; tot venea şi chema la anchetă de trei-patru ori pe noapte, mă duce la anchetă să spun unde e soţul; eu numai nu ştiu, nu ştiu. Până la şapte luni m-au tot bătut; după şapte luni de sarcină, nu m-au bătut, dar îşi băteau joc tare, mă puneau să rac ca vaca, să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul, să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să orăacăiesc ca broasca, dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului meu pe care l-am iubit aşa de mult…”

În jurnalul Mariei Cenuşă, adevărat Letopiseţ al suferinţei şi al rezistenţei, este evocat momentul în care Constantin Cenuşă s-a predat pentru ca familia lui să nu mai fie prigonită.

Iată cuvintele pe care le-a rostit autorităţii: „Domnule colonel, uitaşi-vă la munţii ăştia de jur împrejur, câţi copaci au, dar toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi cu sudori; am fost aşa de prigonit că, dacă am luat de la cineva o mână de făină, fiind nemâncat de câteva zile, a trebuit să fug în vârful muntelui să fac foc acolo unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o storceam de sudoare în căldarea de mămăligă şi făceam mămăliga şi o mâncam de multe ori goală.”

Grupul lui Constantin Cenuşă a fost acuzat de crimă de înaltă trădare şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Constantin Cenuşă iese din închisoare în anul 1964; este găsit spânzurat la câteva zile. Colegii de suferinţă ştiu că nu s-a sinucis.

„Pe ziua de 2 august încep durerile de naştere, nu spun nimic, dar eu tot între bărbaţi, dar erau dureri de moarte. Toţi strigă să mă duc la spital. Vine ofiţerul de serviciu, mă duce pe jos la spital, eu tare m-am ţinut să nu mă vait, dar până la spital am zis: „Ău, ău, ău, ău”. Abia pe ziua de 5 august nasc tare, tare greu. Mi-a dat biata moaşă nişte cârpe, ce-a putut de la spital, dar copilul bun şi sănătos, şi frumos tare, mă duc înapoi, dar mă bagă tot între bărbaţi; dar nu aveam unde să-l scald. Dimineaţa, când ne scotea la program, îmi da voie să spăl cârpele la ciuşmea, dar cu apă rece, dar copilul dumnezeiesc de bun, când veneam de la program puneam o cârpă de-a lui udă în sân, şi o încălzeam pe subsori, şi-l ştergeam pe bietul şi bunul copil peste tot, şi era bine, şi creştea ca din apă.

După o lună mă ia la anchetă şi mă bate de mă găteşte, să spun unde e soţul. Eu tot spun că nu ştiu nimic de la evacuări, nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici că-i mort.”

„Într-o zi mă duce şi mă întreabă: tu eşti bogată?

Zic: Da, sunt bogată în sărăcie.

–          Dar de ce ai lăsat soţul să lupte contra noastră?

–          Domnule, la mine nu cântă găina, cântă cocoşul.

–          Dar tu ştii ce a făcut el?

Zic: Nu ştiu.

Zice: Aici îţi vor rămâne oasele, dacă spuneai, erai acasă între copiii tăi, dar aşa, ai să putrezeşti în celulă, însă noi suntem prea buni…

Şi am spus dumnealor, eu când m-am cununat cu acest om nu mi-a pus nimeni ochelari de pânză să nu-l văd. Când l-am văzut cu ochii, fără ochelari, mi-a fost tare drag, şi nu mi-a pus nimeni nici lanţuri, nici cătuşe pe mâini, să mă duc forţat la cununie, aşa că nu am putut să-l trădez, acesta e adevărut.”

Maria Cenuşă a avut mulţi prieteni: din închisoare pe Lena Costante şi Harry Brauner, din libertate pe Gheorghe Zamfir.

Maria a murit pe patul ei, în casa ei, în februarie 1991. Fiul i-a privegheat ultimele clipe. O stradă ar putea să-i poarte numele în Putna.