De vorbă cu Părintele Partenie de la Athos

Parintele Partenie impreuna cu IPS Teofan - fotografie din timpul pelerinajului in Sfantul Munte din vara trecuta (FOTO: Silviu-Andrei VLADAREANU)

Părintele Partenie este de 36 de ani stareţul mânăstirii athonite ctitorite în secolul 10 de Sf. Pavel Xiropotamitul. În această mânăstire sfinţia sa a intrat ca frate la vârsta de 21 de ani. Acum este cunoscut, iubit şi respectat nu numai în Sf. Munte, ci în întreaga Grecie, având nenumăraţi fii duhovniceşti, între care mai mulţi ierarhi. Gheronda Partenie a rămas un om de rugăciune, smerit şi care preţuieşte tăcerea, cu adevărat un stareţ întocmai bătrânilor de odinioară.

La invitaţia ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, anul acesta, la hramul Cuvioasei Parascheva, sfinţia sa va veni la Iaşi împreună cu alţi câţiva părinţi şi vor aduce la închinare mâna cea dreaptă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, odor de mare preţ care se păstrează de secole în Mânăstirea Sf. Pavel. Aceste sfinte moaşte, de altfel singurele care ni se păstrează de la Sf. Maxim, sunt aduse întâia oară în România. Şi tot întâia oară o delegaţie athonită este invitată să participe la sărbătoarea Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.

Părinte stareţ, v-aţi născut în insula Kefalonia, din vestul Greciei. Vorbiţi-ne puţin despre copilăria sfinţiei voastre, despre vremurile de atunci.

Sunt dintr-o familie de oameni simpli cu opt copii. Părinţii mei s-au străduit să ne ţină pe calea cea dreaptă. De aceea pot să spun că am fost o familie de buni creştini. Tatăl meu s-a mutat la Domnul la 86 de ani, iar mama la 92. El era un om aspru, dar foarte moral. Şi foarte riguros în ceea ce priveşte tradiţiile. Mama era o oiţă a lui Dumnezeu. Şi nu pentru că e mama mea spun, dar în mijlocul lumii trăia ca o călugăriţă.

Eu sunt născut în 1931. Deceniul 1940-1950 a fost pentru Grecia o otravă, căci după ce s-au retras nemţii şi italienii, au venit comuniştii, războiul civil… Multe rele şi multe crime. De atunci s-a întors lumea cu susul în jos. De atâtea rele şi atâtea păcate oamenii ajunseseră nişte nefericiţi, ajunseseră de plâns.

Apoi, încet-încet, Grecia şi-a mai revenit cât de cât, a urmat vremea asta de pace, dar acum lucrurile au ajuns cu mult mai rele decât după cel de-al doilea război mondial. Acum avem globalizarea. Nu mai contează nici tradiţii, nici Evanghelie, nimic, au nivelat totul… Şi Dumnezeu să ne păzească, pentru că lumea a suferit mult şi o să sufere în continuare. Noi avem nădejdea noastră în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în sfinţii noştri. Aşa cum merg treburile, însă, va fi din ce în ce mai rău.

Cum aţi hotărât să îmbrăcaţi haina monahală?

Cred ca a fost voia lui Dumnezeu să fac lucrul acesta. Aşa cum mama mea mă învăţase, făceam rugăciune către Maica Domnului. Îmi spunea: „Să te rogi Maicii Domnului să te ajute să devii un copil bun!”. Mă învăţa să mă păzesc de felurite păcate şi ce mă sfătuia mama, aceea şi făceam. Când aveam 16 ani, mă rugam Maicii Domnului să mă ajute să găsesc ceva de muncă, să-mi ajut familia. Nu pentru mine vroiam, pentru că nu mă deranja dacă eu trăiam mai strâmtorat, dar ţineam mult la familia mea. Deci asta era rugăciunea mea: să mă ajute Dumnezeu să găsesc ceva de muncă şi să fiu un copil bun, să mă ferească de păcate. Şi făceam anume această rugăciune după 12 noaptea. Aveam această rânduială: de la 12 noaptea la 12 şi jumătate, şi uneori chiar până la 1, citeam din cărţile Sfinţilor Părinţi, apoi îmi făceam rugăciunea.

Odată, pe când îmi făceam rugăciunea, n-am mai ştiut ce să spun şi am zis: „Maica Domnului, n-am ce să spun altceva, dar tu ştii mai bine ce trebuie şi, de vreme ce tu ştii mai bine, asta să mă ajuţi să fac!”. Am făcut metanie, mi-am însemnat perna cu semnul sfintei cruci şi, îndată cum m-am aşezat să mă culc, am auzit din icoana Maicii Domnului de lângă pat: „Tu călugăr ai să te faci!”. Eu nici măcar n-aveam habar ce înseamnă a fi călugăr. Am rămas nedumerit. Era o voce de femeie, dar o voce minunată, paradisiacă. A doua zi, am făcut aceeaşi rugăciune, cu aceleaşi cuvinte către Maica Domnului. Apoi, m-am aşezat în pat şi până să adorm stăteam cu ochii deschişi să văd: se mai întâmplă ceva? Şi numai ce aud din nou: „Copilul meu, ţi-am spus, tu călugăr ai să te faci!”. M-am ridicat şi m-am uitat prin jur. Nu era nimeni şi nu puteam să-mi explic cine vorbise. Acela a fost începutul meu către viaţa călugărească, deşi eu nici nu mă gândisem vreodată la aşa ceva. Aveam duhovnic, mergeam la biserică, mă spovedeam regulat, mă împărtăşeam şi încet-încet a venit această mare dorinţă, iar la 21 de ani am venit la mânăstire. De la 17 ani vroiam să vin, însă noi eram o familie numeroasă şi tata nu putea să ducă toată casa singur, aşa că am aşteptat să se întoarcă fratele meu cel mare din armată.

Am venit aici, la mânăstire, în 1954, de Bobotează. Mi-a plăcut mult mânăstirea, părinţii. M-a odihnit locul şi l-am îndrăgit. Şi de-atunci până astăzi ne luptăm. Avem nădejde în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Chiar dacă suntem păcătoşi, ne rugăm Doamnei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, să ne ajute să ne mântuim şi să nu pierdem raiul.

De 36 de ani sunteţi stareţ. Care e cel mai greu lucru pentru un stareţ?

Cel mai greu lucru este să fii stareţ! Şi cel mai uşor şi mai bun lucru este ca cineva să fie sub ascultare. Stăteam odată şi mă gândeam cum de-am trecut atâţia ani? Şi mi-am dat seama că asta n-a fost izbândă omenească ci ajutorul bunului Dumnezeu. În toate nevoile noastre Maica Domnului ne ajută în modul potrivit. Altfel nu putem să o scoatem la capăt. E foarte greu, foarte greu…

Schitul Lacu ţine de Mânăstirea Sf. Pavel. Părinţii de acolo vă iubesc pentru că ştiu că aţi avut un rol hotărâtor în salvarea schitului.

Când eram tânăr, aveam ascultarea de pădurar. Şapte ani am avut ascultarea acesta şi din această ascultare am fost ales stareţ în 1974. Era o ascultare foarte grea. Nu exista drum, ca acum. Mergeam la căsuţa din pădure numai pe jos sau cu mularii. Pe atunci, prin 1966-70, Schitul Lacu începuse deja să se ruineze. Mai erau numai vreo 6-7 părinţi. Mi-i amintesc pe părintele Ilie, părintele Pafnutie, părintele Nicolae, părintele Efrem duhovnicul, părintele Macarie duhovnicul… şi mai era un părinte Arcadie… şi un părinte Ignatie, zelotist. Mă uitam la schit cum se pierde şi plângea inima în mine. Erau unii părinţi de prin mânăstire care mergeau la casele pustiite ale schitului şi mai luau lucruri de pe acolo. Eu niciodată nu am luat nimic. Mi se rupea inima. N-aş fi putut să iau ceva de acolo. Şi aşa Schitul Lacu s-a pustiit cu desăvârşire. N-a mai rămas nici un vieţuitor. Nimeni. Ultimul a fost un diacon, Neofit, care, rămas singur şi nemaiputând să se îngrijească, a venit la mânăstire şi a trăit aici 5-6 ani, până la sfârşitul vieţii.

Ştiu că aţi făcut nenumărate intervenţii, ani la rând, către Patriarhia Ecumenică, să se îngăduie repopularea schitului cu monahi români.

După foarte multe străduinţe, multe, multe străduinţe şi multă luptă, încet-încet s-a reuşit şi au venit din nou părinţi. Personal l-am rugat pe Patriarhul Bartholomeu. Cu multă durere în inimă l-am rugat să aprobe să vină iarăşi părinţi români. Şi, cu ajutorul Maicii Domnului şi al Sfântului Dimitrie, s-a reuşit. Acum, când mă duc în Schit îmi saltă inima de bucurie. Sunt monahi, sunt preoţi, se face Sf. Liturghie… Ce lucru bun! Ce lucru bun!

Eu îi iubesc nu numai pe ei, pe părinţii din Schitul Lacu, ci pe toţi din Sf. Munte, pe toţi care se roagă. Pentru toţi fac rugăciune ca să se păzească locul acesta, pentru că este un loc unic în lume.

Am avut bucuria să remarc aici, în mânăstire, un paraclis închinat Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Este sigurul altar închinat lor în Sf. Munte. Cred că este şi singurul paraclis din Sf.l Munte care are hramul unor sfinţi români. Cum v-a venit acest gând?

Sf. Constantin Brâncoveanu este între ctitorii mânăstirii noastre. Cu banii trimişi de el s-a reconstruit toată aripa de vest a mânăstirii şi paraclisul cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. A fost unul dintre marii sprijinitori ai mânăstirii noastre.

Aţi fost invitat şi veţi aduce anul acesta la Iaşi moaştele Sfântului Maxim Mărturisitorul…

Mare sfânt, Sf. Maxim! L-au chinuit mult. I-au tăiat mâna. I-au tăiat limba. Mare mărturisitor! Zice Domnul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. Acesta este Sf. Maxim. Mare sfânt!

Eu cred că acest pelerinaj este ceva bun. Va rodi ceva bun. Din vechime mânăstirea noastră a avut strânse legături cu Moldova. Am hotărât să acceptăm invitaţia şi să venim în România pentru că ştim că România este unul dintre statele balcanice care ţine Ortodoxia. Oamenii sunt buni şi se vor folosi mult. Noi vom face această osteneală, dar şi noi ne vom folosi, şi ceva bun va ieşi din acest drum. N-am avut în vedere decât folosul duhovnicesc al creştinilor din România. Deşi eu sunt în vârstă şi nu mai sunt de călătorii şi de drumuri lungi, pentru că ÎPS Teofan ne-a chemat cu atâta dragoste şi cu atâta stăruinţă, de aceea mergem. Şi mergem cu bucurie.

Ne bucurăm şi noi mult şi vă aşteptăm cu nerăbdare la Iaşi.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului!
Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă, Ţie Dumnezeule!

autor: Silviu-Andrei VLĂDĂREANU

sursa: Lumea Credintei nr 10/2010