Slava Domnului! Afisele despre homosexualitate, date jos de pe panourile din Iasi

21 Aprilie, 2011 § Lasă un comentariu

Afisele care promovau sexualitatea prin intermediul imaginii unui bebelus au fost retrase ieri, 21 aprilie, de pe panourile publicitare din Iasi. Asta dupa ce la inceputul acestei saptamini in zona centrala a Iasului au fost montate afise care ilustrau un bebelus avind legata la mina eticheta „homosexual”, alaturi de care era scris textul „orientarea sexuala  nu este o alegere, nu este boala”.

Tot ieri, Mitropolia Moldovei si Bucovinei a reactionat impotriva acestei campanii trimitan un comunicat de presa.

Având în vedere faptul că în municipiul Iași, într-o zonă intens circulată, s-a afișat, pe un panou publicitar, o imagine cu un copil având de mână eticheta ”homosexual”, alături de care este textul ”orientarea sexuală / nu este o alegere / nu este boală”, aducem la cunoștința opiniei publice următoarele:

Este regretabil ca într-un loc public să fie expus un astfel de panou, întâmplător sau nu, chiar în perioada în care creștinii ortodocși (majoritari în municipiul Iași) se pregătesc să serbeze Sfintele Paști.

Homosexualitatea (ca și alte devieri în comportamentul sexual) nu reprezintă o orientare înnăscută, cum sugerează panoul respectiv, existând și studii ale unor specialiști care combat această idee.

Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, condamnă în mod clar și fără echivoc orice fel de comportament sexual deviant. În cartea Leviticului, Dumnezeu le spune fiilor lui Israel ”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (capitolul 18, versetul 22). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ”Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).

Este evident, așadar, că pentru un creștin (dar și pentru alte religii monoteiste) homosexualitatea este un păcat. Cei care au căzut într-o astfel de patimă au însă șansa de a se ridica, prin pocăință și spovedanie, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea lor, condamnând însă cu fermitate păcatul, indiferent de contextul social sau de ideile care sunt la modă la un anumit moment.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

sursa: Ziarul de Iasi & mmb.ro

Anunțuri

Scrisoarea părintelui Sofronie de la Essex către o doamnă din Cipru despre încercările vieţii

29 Ianuarie, 2011 § Lasă un comentariu

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.

Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.

Arhimandritul Sofronie, 1984

sursa: lumeacredintei.com

Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos: „Cardul Cetăţeanului Ceresc”

9 Decembrie, 2010 § 1 comentariu

În cele de mai jos veţi putea citi un fragment dintr-o omilie ţinută de Kir Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie în Catedrala Sfântul Andrei din Patras în timpul Sfintei Liturghii solemne pe 30 noiembrie 2010. În această parte a predicii el abordează problema Cardului Cetăţeanului, care este programat să fie pus în aplicare în Grecia luna viitoare şi împotriva căruia au protestat foarte mulţi greci. Fundamentul temerii cu privire la acest card se învârte în jurul întrebării dacă acesta (cardul) poartă sau nu numărul 666 şi, astfel, să fie premergător la semnul fiarei proorocit în Cartea Apocalipsei. Unii clerici şi monahi au atras atenţia cu privire la această teamă, în timp ce alţii au încercat să aibă o atitudine mai rezervată faţă de problemă (a se vedea aici şi aici ). Această situaţie a făcut ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să abordeze această problemă. Mitropolitul Hierotheos, ca unul dintre cei mai respectaţi ierarhi ai Bisericii din Grecia, a prezentat sobru reflecţiile sale în mijlocul unei mulţimi de mii de oameni care merită să fie reflectată de către toţi creştinii ortodocşi. Predica întreagă poate fi citită aici în limba greacă care are ca subiect principal viaţa şi misiunea Apostolului Andrei.

Hristos a spus ucenicilor săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28).

Cu această credinţă, Sfântul Andrei a înfruntat moartea şi a devenit un om ceresc, fără teamă în Hristos. Apostolul Pavel a explicat această situaţie când a scris: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 38-39). Hristos a sălăşlui în el şi nu a fost biruit de nici o teamă.

Într-un pasaj minunat din secolul al doilea  din Epistola către Diognet această credinţă este prezentă printre creştini: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi cetăţeni (oameni) nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini”[1]. Pentru că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20).

Şi acest lucru se întâmplă pentru că, din nou, după cum găsim în Epistola după Diognet, „locuiesc pe pământ dar sunt cetăţeni ai cerului.[2] Se supun legilor rânduite de stat[3], dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.”[4]

Este extrem de uimitor Sfântul Ioan Gură de Aur când spune despre creştinii că nu sunt pur şi simplu „cetăţenii” acestei lumi, ci „călători” (trecători) spre cetatea cerească. El scrie: „Nu spune «Eu am această cetate» sau «acea cetate». Nimeni nu are nici o cetate. Cetatea noastră este o cetate cerească…”. Prin urmare, în realitate, suntem „călători” (trecători) spre cetatea cerească. Acest lucru este în acord cu ceea ce Sfântul Pavel spune: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Noi suntem „călători spre cer” şi „cetăţeni cereşti”.

Cu toate acestea, noi, creştinii contemporani, fraţii mai mici ai unor astfel de mari sfinţi şi învăţători soborniceşti, dacă nu avem sfinți precum Sfântul Andrei, trăim în mare sărăcie, suntem fricoşi, ne temem de cel mai mic vrăjmaş, chiar şi de propria noastră umbră. Suntem prizonierii egoismului nostru, ne închidem noi înşine în celule înguste, suntem stăpâniţi de nesiguranţă.

Ne temem de aproapele nostru, pentru că noi considerăm pe fiecare om o ameninţare. Ne temem de Diavolul şi de Antihrist, ceea ce nu a fost preocuparea sfinţilor. Oricine se uneşte cu Hristos şi iubeşte fraţii şi surorile sale nu poate să se teamă de nimeni, deoarece, conform Sfântului Ioan Evanghelistul: „iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18.).

Un scriitor cunoscut vorbeşte despre anxietatea omului modern pe care o compară cu Fotie Kontoglou, artist bine-cunoscut creştin, care a fost inspirat de dragostea lui Dumnezeu. El scrie:

„Traversezi drumul şi vezi mii de oameni şi spui: «Acest drum este un cimitir de mers pe jos şi. Toţi aceşti oameni au murit sau vor muri. Precum oile, precum păsările, la un moment dat călca praful şi trotuarele şi în clipa următoare vor fi pierdute, ca şi cum ei nu ar fi existat.». Şi deodată vezi pe cineva şi te cutremură cu bucurie. Spui: «Acesta nu va muri. Acesta are un suflet. El ia materia şi o transformă în spirit. I-a fost dată puţină viaţă trecătoare şi o face veşnică. Ochii săi strălucesc şi mâinile lui sunt pline de nerăbdare si putere. Şi atunci când este copleşit de amărăciune, el începe să cânte un tropar: „Apărătoare Doamnă” sau „Să tacă tot trupul omenesc”. Şi amărăciunea este alungată şi pământul se schimbă şi Kontoglou, cu părul creţ şi ochi săi mari, intră întreg în Paradis.”

Acesta este modul în care vieţuiesc sfinţii, fără teamă, fără nesiguranţă, dar cu puterea şi plinătatea vieţii. În acest fel ei înfruntă încercările vieţii şi astfel ei înfruntă cu tărie frica morţii.

Iubiţii mei,

Mulţi dintre noi îşi pun întrebări cu privire la Cardul Cetăţeanului care este pe cale să apară. Desigur, Sfântul Sinod este deja angajat în această problemă. Membrii aleşi din Sfântul Sinod Permanent, dintre care unii sunt prezenţi astăzi în această Sfântă Liturghie solemnă, au un profund sentiment de responsabilitate, posedă o judecată ecleziastică şi o conştiinţa ortodoxă, şi vor decide cu privire la această problemă în mod responsabil şi serios. Şi trebuie să avem încredere în Sfântul Sinod, nu suntem „oile fără păstori” (Matei 9,36).

Oricum ar fi, ce este mai grabnic de făcut este să primim „cadrul de cetăţean ceresc”. Sfinţi, precum Sfântul Andrei, au călătorit pe drumul spre cetatea cerească, depăşind toate încercările din viaţa lor, şi chiar au înfruntat, cu puterea Duhului Sfânt, mâna de fier a Imperiului Roman, care a avut simboluri păgâne de cult şi s-au închinat împăratului ca unui zeu. Sfinţii au primit cardul de cetăţean ceresc şi s-au făcut cetăţeni ai cerului.

Şi noi trebuie să îi imităm, să le urmăm exemplul. Aceasta înseamnă că noi trebuie să ne unim cu Hristos, să punem numele lui Hristos în inimile noastre, după cu cuvintele din Apocalipsa: „Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor.” (Apocalipsa 14, 1).

Acest nume al Mielului şi al Tatălui pe fruntea credincioşilor creştini, în conformitate cu Sfântul Areta, Episcopul Noii Cezarei: „Sunt pecetluiţi cu lumina dumnezeiască a Feţei Sale Dumnezeieşti…” Apoi, se vor împlini cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: „Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume.” (I Ioan 4, 4).

Trăind această viaţă în Hristos în cadrul Bisericii, nu ne vom teme de nimeni, vom fi liberi în Hristos, vom călători de la egoism la iubirea divină şi iubirea de semeni, şi micul spaţiu în care trăim se va deschide pentru a deveni universal şi vom fi cetăţeni cereşti. Noi nu vom fi chinuiţi de această „cetate stătătoare”, cu toate fenomenele sale deprimante, ci vom fi însuflețiți de „aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), „al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu” (Evrei 11, 10 ).

Traducere la mâna a doua şi cu multe stângăcii de Silviu Cluci după John Sanidopoulos


[1] Epistola către Diognet V, 1,5 în volumul 15 din colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” – Scrierile Părinţilor apostolici, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, pp. 339-340.

[2] Filipeni 3, 20; Evrei 13, 14: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”.

[3] Romani 13, 1: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.”; Tit 3, 1: „Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun”; I Petru 2, 13: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor”.

[4] Epistola către Diognet V, 9-10, ed. cit., p. 340.

[blip.tv http://blip.tv/play/g7h_gpGBIAI%5D

Un articol curajos in Ziarul Lumina – „Grija“ mai-marilor lumii faţă de aducerea pe lume a prea multor copii: Din istoria ruşinoasă a controlului demografic

30 Octombrie, 2010 § Lasă un comentariu

Foto: Gabriela Doboş/Intact Images via Ziarul Lumina

După 1990, şi mai ales în ultimii ani, în România au fost făcute mai multe filme despre încercarea lui Ceauşescu de a mări populaţia. Să amintim doar titluri ca „Născuţi la comandă, decreţeii” şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi-i destul. Presa a făcut comentarii de tot felul şi într-un caz, şi în altul – mai ales în cel de-al doilea, premiat şi mult lăudat la Cannes, în 2007 -, însă problema de bază a controlului populaţiei, aşa cum a fost ea dezvoltată pe plan internaţional, nu a fost deloc dezbătută.

În România de astăzi, din păcate, nu se ştie mai nimic despre cea de-a doua parte a controlului populaţiei, adică despre politicile de reducere a populaţiei. Când Ceauşescu impunea legea împotriva avorturilor în România, în 1966, în aceeaşi perioadă, în Occident, în SUA cu precădere, se vorbea pe larg despre „iresponsabilitatea” celor care aduc pe lume prea mulţi copii. Şi de la guvernele marilor puteri politice până la marile trusturi ale industriilor medicale, alimentate de organizaţii internaţionale filantropice, căutau frenetic posibilităţi şi mijloace de a reduce numărul copiilor. Aşa a apărut şi s-a răspândit rapid mitul suprapopulării Globului sau al epuizării resurselor. Tot atunci, în Occident, se citea, cu respiraţia întretăiată, la nivel de masă, best-sellerul „Bomba demografică” (1968), de Paul Ehrlich. Puţin mai târziu, în 1974, SUA au început să utilizeze, în mod oficial, prin USAID, pârghia ajutoarelor externe pentru ţările din lumea a treia, în funcţie de felul cum adoptau ele programele de planificare familială.

În ambele cazuri – şi-n România comunistă, şi-n ţările occidentale – se vede limpede imixtiunea politicului în viaţa privată a oamenilor, care au fost consideraţi simple cifre ce trebuiau crescute sau scăzute, după cum cereau politicile. Ambele politici demografice nu au adus decât suferinţă oamenilor.

Cartea lui Matthew Connelly „Fatal Misconception. The Struggle to Control World Population” (The Belknap Press of Harvard University Press, 2008) expune eşecul mişcării controlului populaţiei, începute în anii ’60 ai secolului trecut. „Marea tragedie a promotorilor controlului populaţiei, confuzia lor fatală a fost să creadă că cineva ar putea cunoaşte interesele particulare ale unor oameni mai bine decât aceştia înşişi”, spune profesorul de istorie la Universitatea Columbia din Statele Unite în prima carte despre istoria controlului populaţiei. Deşi cartea sa, în ansamblu, este o recunoaştere a aşa-numitului „drept la reproducere”, istoricul susţine cu voce tare că mişcarea pentru controlul populaţiei, din punct de vedere istoric cel puţin, a călcat în picioare drepturile fundamentale ale oamenilor din ţările în curs de dezvoltare. Cel puţin, volumul are meritul de a ilustra modul în care elite puternice şi bogate ale lumii au iniţiat o mişcare, în secolul al XX-lea, „pentru a reface umanitatea prin controlul populaţiei lumii”, mişcare ce n-a fost străină de abuzuri şi persecuţii.

Cazul India

Puţini oameni cunosc, probabil, că, în 1952, India a fost prima dintre ţările mai puţin dezvoltate care au adoptat o politică de control al populaţiei, fiind mult încurajată de către Statele Unite şi alte puteri mondiale. În anii 1960, preşedintele SUA Lyndon Johnson a creditat cu ajutoare alimentare India, ajutoare ce vizau cauza planificării familiei în perioada când această ţară a avut recolte foarte proaste, creând astfel stimulente pentru programul de sterilizare. Stimulentele pot exercita, în mod subtil, presiune asupra populaţiei, chiar şi în cele mai bune perioade din punct de vedere economic. Dar atunci când indienii subzistau cu mai puţin de 900 de calorii pe zi, iar acceptarea steriletelor sau a sterilizării însemna să mori sau nu de foame, evident că stimulentele oferite au fost cel puţin cinice şi sfidătoare. Ministrul sănătăţii şi planificării familiale din India recunoştea: „Numărul mare de sterilizări şi inserţii a steriletelor, în perioada 1967-1968, s-a datorat condiţiilor de secetă”. În cele din urmă, stimulente mai multe şi mai sofisticate, ca biciclete, aparate de radio cu tranzistor ş.a., au fost folosite pentru a mitui populaţia rurală indiană să accepte sterilizarea.

Sub Indira Gandhi, la mijlocul anilor ’70, sterilizarea a devenit o condiţie nu numai pentru alocarea de loturi de pământ, dar pentru apa necesară irigaţiei, electricitate, cartele pentru raţii alimentare, licenţe pentru ricşă, îngrijirea medicală sau pentru creşterea salariului şi promovarea la locul de muncă. Toată lumea, de la oficialii guvernamentali la conductorii de tren şi poliţişti, primea câte o „cotă” pentru acceptarea programului de sterilizare.

Natura opresivă a acestui program este descrisă astfel într-un raport: „Evident, istorisirile… despre modul în care bărbaţi tineri şi necăsătoriţi erau mai mult sau mai puţin forţaţi spre locurile unde se efectua sterilizarea sunt adevărate în mult prea multe cazuri”. În decursul unui an, în acea perioadă, au fost înregistrate opt milioane de sterilizări: 6,2 milioane de vasectomii (sterilizări masculine) şi 2,05 milioane de tubectomii (începărtarea trompelor falopiene la femei).

Mai ales casta daliţilor sau paria a fost vizată în mod ruşinos de acest tip de demers. Ei aveau dreptul la burse şi alte tipuri de asistenţă ca minoritate, asistenţă necesară integrării lor în societatea indiană. În aceste condiţii, atât în statul Maharashtra, cât şi în Uttar Pradesh, autorităţile le tăiau daliţilor, care aveau mai mult de trei copii, aceste drepturi. În statul Uttar Pradesh, de exemplu, unde daliţii alcătuiau 29% din populaţie, ei au constituit 41% din cei supuşi vasectomiei. Şi în unele state din SUA mişcarea pentru eugenie viza cu succes segmentele „degenerative” ale populaţiei pentru sterilizare, dar nu la scara la care s-a acţionat în India.

Cazul China

Deşi cunoşteau modul coercitiv de aplicare a programului de control al populaţiei Chinei, oficialii Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA) şi ai Federaţiei Internaţionale de Planificare Familială (IPPF) nu au încetat să-l sprijine – la urma urmei, ambele organizaţii avuseseră anterior o implicare masivă în programele forţate din India. Connelly afirmă că, în momentul în care cele două superagenţii şi-au intensificat sprijinul, programul Chinei a devenit şi mai coercitiv. Vehiculele care transportau femei din Canton la spitale pentru avorturi erau „pline de tânguiri şi jale”. Unele femei însărcinate erau încătuşate, altele erau legate cu frânghii sau puse în coşuri pentru porci. Acest tip de ştiri cauzau oficialilor UNFPA şi IPPF anumite nelinişti, totuşi grijile lor erau spulberate uşor de reasigurările repetate ale oficialilor chinezi că acolo totul este bine. În cea mai coercitivă fază a programului, China a cerut ca tuturor femeilor cu un singur copil să li se insereze sterilete din oţel inoxidabil, rezistente la manipulare, părinţii cu mai mult de doi copii să fie sterilizaţi, iar toate sarcinile neautorizate să fie avortate. În 1983, 16 milioane de femei şi peste 4 milioane de bărbăţi au fost sterilizaţi, unui număr de 18 milioane de femei li s-au inserat un sterilet şi peste 14 milioane au fost supuse avortului.

Ei bine, conştienţi de ceea ce se întâmpla în China, oficialii UNFPA au conferit, cu toate acestea, în acelaşi an, medalia de aur pentru Populaţie lui Qian Xinzhong, şeful campaniei pentru controlul populaţiei duse, bineînţeles, în stil militar, în China.

Alături de Qian Xinzhong, secretarul general de atunci al ONU, Perez de Cuellar, a oferit acelaşi premiu lui Indira Gandhi, împreună cu „aprecierea profundă” pentru „distribuirea resurselor necesare implementării politicilor demografice la scară mare”.

sursa: Ziarul Lumina

Horoscopul zilei

19 August, 2010 § Lasă un comentariu

un articol de pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ Iaşi

Îmi aduc bine aminte că, în urmă cu aproape douăzeci de ani, după absolvirea facultăţii, unul dintre foştii colegi s-a angajat la un cotidian. I-a revenit, prin fişa postului, sarcina să alcătuiască „Horoscopul zilei”. Era o fire mai excentrică şi nu a socotit aceasta a fi în contradicţie cu ideile sale foarte largi.

Reţeta a fost următoarea: a căutat o lucrare de specialitate, dar la vremea aceea a dat doar peste un tratat de astrologie de pe la o mie opt sute şi ceva, în care erau prezentate câteva modele de astrograme şi se exemplifica asupra unor zodii. A luat acea lucrare, un fel de gromovnic, dar în limba franceză, şi pentru horoscopul fiecărei zile cât a lucrat la acel ziar a datat cu o sută de ani mai târziu afirmaţiile găsite. A mers foarte bine, până şi-a găsit un job mai bun. Nu i-a fost greu, pentru că de cele mai multe ori horoscoapele sunt făcute ambivalent, la modul: „Astăzi, aveţi şansa unică de a întreprinde nu ştiu eu care activitate sau de a cunoaşte nu ştiu ce persoane influente care v-ar putea schimba cariera sau chiar viaţa. În caz contrar, aţi ratat o mare oportunitate, după care s-ar putea să aşteptaţi de acum încolo multă vreme”. Oricum ai da-o sau ai lua-o, se potriveşte. Dacă ai avut o zi bună, spui: „Vezi, mi s-a potrivit horoscopul!”. Dacă ai avut o zi proastă, exclami: „Trebuia să mă aştept, doar mi-am auzit horoscopul!”. Ştiu persoane care nu sunt liniştite până nu îşi aud horoscopul, indiferent că le zice „de rău”.

Dincolo de partea hazlie a lucrurilor, se ridică o întrebare de fond: Este Ortodoxia de acord cu horoscoapele? Dacă nu este, care sunt motivele respingerii acestora?

O primă observaţie este aceea că, în presa scrisă, la radio şi televiziune, moda horoscopului a apărut după evenimentele din decembrie 1989. Motivul este lesne de înţeles: înainte, nu era îngăduit. Trecutul fusese falsificat, iar prezentul şi viitorul programat pe cel puţin cinci-zece ani înainte. Era un viitor strălucitor, din victorie în vic-torie, până la victoria finală. Doar un singur „atotputernic” putea interveni pe atunci în această programare.

Chiar şi atunci când au pătruns în ţară, în vremuri de „libertate”, au fost importate din Occident, din spaţiul în care s-au creat. M-am întrebat de ce au apărut şi proliferat în lumea apuseană, iar ţărilor ortodoxe le-a fost exportat. Şi am găsit un răspuns logic: specificul vieţii lor a favorizat apariţia şi credinţa în ele. Horoscoapele au apărut într-o parte a lumii în care, din punct de vedere religios sau confesional, credinţa majoritară o constituie protestantismul. Este cunoscută influenţa pe care a avut-o în trecut religia asupra tuturor formelor de manifestare ale vieţii umane: economice, soci-ale şi politice. Aşa cum arată marii economişti ai lumii, capitalismul nu s-ar fi putut niciodată naşte în mod firesc într-o ţară ortodoxă. Ortodoxia este o religie a comuniunii şi întrajutorării, a milei şi dăruirii, în timp ce capitalismul este un sistem economic care are în centrul său proprietatea individuală şi respectarea ei, dar şi individualismul şi egoismul.

La fel se întâmplă şi cu horoscopul. Nu s-ar fi putut naşte niciodată în lumea ortodoxă, o lume a iubirii şi a încrederii în ajutorul lui Dumnezeu în toate iniţiativele şi faptele noastre bune. Este suficient să menţionăm faptul că, potrivit credinţei ortodoxe, în timp ce păcatul aparţine omului, liberei sale voinţe, virtutea nu este socotită niciodată a fi un rod exclusiv al activităţii umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre exemplu, dădea, în acest sens, poate cea mai frumoasă definiţie a virtuţii, spunând că ea este îmbinarea sau unirea neputinţei umane cu ajutorul lui Dumnezeu. Experienţa duhovnicească demonstrează faptul că, oricât de mult ne-am osteni noi în a dobândi şi lucra deplin o virtute, aceasta nu s-ar petrece fără ajutorul lui Dumnezeu.

Horoscopul s-a născut în lumea protestantă, pe fondul dezvoltării ştiinţelor exacte, scăpate de sub autoritatea religiei catolice şi, poate, ca o reacţie împotriva acesteia. Dacă ea învăţa că Dumnezeu este Cel care ne conduce viaţa, horoscopul vine să spună că nimic din ceea ce este important în viaţa nu depinde de El. Poate, cel mult, de configuraţia astrelor pe care El le-a creat, dacă Îi mai recunoaştem chiar şi calitatea de Creator. Totul ar depinde de modul în care se conjugă planetele, de ascendent şi descendent.

O astfel de concepţie este în legătură cu doctrina protestantă, cu diferitele ei nuanţe, despre predestinaţie: absolută sau relativă. Potrivit acestei doctrine, prin păcatul strămoşesc, omul L-a supărat definitiv şi iremediabil pe Dumnezeu, pierzându-şi orice atribut superior. De atunci, omul, precum învăţa Luther, este asemenea unui buştean pe care se taie lemne. Nu spune nimic, ci doar suportă. În mod similar, predestinaţia învaţă că fiecare om este ales, hotărât sau predestinat încă din pântecele mamei sale spre viaţa veşnică fericită sau spre chinurile veşnice ale iadului. El nu mai putea face absolut nimic pentru influenţarea sorţii sale, iar dacă totuşi săvârşea fapte bune, acestea nu aveau efect în planul veşniciei, ci erau doar un semn al unui suflet bun, aflat în căutarea desăvârşirii morale.

În sutele de ani în care a propovăduit această doctrină, protestantismul nu a reuşit să ofere nişte criterii clare de selecţie din partea lui Dumnezeu: statutul economic, social, cultural sau religios al părinţilor.

Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe, tocmai acesta este motivul pentru care horoscopul nu poate fi acceptat: omul nu este un buştean, ci un colaborator cu Dumnezeu în opera mântuirii personale. Dumnezeu îi acordă această demnitate: de a fi împreună-lucrător cu El şi nicidecum un buştean amorf şi fără raţiune.

Pe de altă parte, în timp ce în mediul protestant se alcătuiau astfel de horoscoape, poporul român îşi fixa în proverbe şi sentinţe înţelepciunea şi experienţa sa. Iar unul dintre proverbele româneşti spune că „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă”. Nici bune, nici rele. În toate, preţuieşte libertatea noastră. Este darul cel mai înalt pe care ni l-a oferit prin creaţie. Nu Îi pare rău pentru el, deşi omul l-a folosit şi continuă să folosească libertatea sa spre păcat şi pieire, dar nu i-o retrage fiinţei Sale celei mai dragi. Atât în păcat, cât şi în virtute, ne lasă să ne exercităm libertatea şi discernământul. Doar că la sfârşit, la sfârşitul vieţii fiecăruia dintre noi, se trage linia şi se socoteşte.

Mă întrebam: oare Dumnezeu, atunci când predestina un om, cum socotea sau ce Îşi spunea? Este ca şi cum Dumnezeu ar sta într-o sală imensă, cu puzderie de monitoare, ar şti cine şi unde se naşte şi Şi-ar spune: „Ăsta e român şi merge la iad, pentru că ei au fost dintotdeauna un popor încercat, iar celălalt e american, sau francez, sau britanic, sau german, sau elveţian şi aşa mai departe. Da, acolo s-a născut democraţia şi ei nu pot merge decât în rai!”. E ca şi cum am plăti înainte de a cumpăra, ar trebui să achităm o factură pe care poate nu o vom consuma niciodată în viaţă. Ar fi absurd, or, Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi dreptăţii. Or, chiar şi între români, americani sau europeni sunt fel şi fel de oameni. Deci, ar trebui ca fiecare horoscop să aibă un caracter particular: pentru fiecare capricorn, pentru fiecare vărsător şi aşa mai departe. Cele larg difuzate sunt mult prea generale.

În ultimă analiză, motivul pentru care Ortodoxia nu acceptă horoscoapele îl constituie respectul ei faţă de libertatea omului şi încrederea în calităţile şi puterile sale, chiar şi după ce acestea au fost slăbite de păcat. Prin pocăinţă şi rugăciune stăruitoare în Dumnezeu, el reuşeşte să împlinească în viaţă ceea ce nici un horoscop nu i-au fi putut prezice sau, din lipsa de colaborare cu harul, să rateze ceea ce horoscoapele lumii i-ar putea promite.

Eu, bunăoară, îmi fac singur, zilnic, horoscopul, indiferent că afară plouă sau că e frumos, că suntem ameninţaţi cu o proximă apocalipsă sau ni se profeţesc vremuri minunate, că ninge sau e caniculă. Îmi programez fiecare zi şi viaţa întreagă să le trăiesc frumos şi cer ajutorul lui Dumnezeu să îmi împlinesc gândurile bune, să mă lepăd de cele rele şi, astfel, să mă mântuiesc.

sursa: ziarullumina.ro

Partos Art Festival – alarma falsa!!!

11 Iulie, 2010 § 1 comentariu

In urma cu ceva vreme anuntam Valorile monahale grav amestecate cu cele lumesti

Revin acum cu o rectificare in urma lecturarii acestui articol:

In acest week-end a avut loc prima parte a editiei I a Partos Art Festival, Clasic in Jazz si Teatru. O tentativa indrazneata a unor elevi de liceu din Timisoara ce a oferit publicului timp de doua zile momente de muzica si arta dramatica. Participantii au fost tineri din Timisoara, Lugoj si Sibiu.

Evenimentul a fost organizat cu ajutorul unor oameni cu inima larga si cu multa bunavointa si a Parintelui Varlaam Cristian Almajanu, Staret la Manastirea Sf. Iosif cel Nou din Partos, care prin aceasta initiativa doreste apropierea oamenilor si in special a tinerilor de Biserica.

Partos este o localitate din judetul Timis aflata la 58 de km de Timisoara, in comuna Banloc. Manastirea Iosif cel Nou din localitate este loc de intalnire a multor pelerini din toata tara si de peste hotare. Pe langa programul liturgic si duhovnicesc specific oricarei Manastiri, la Partos se organizeaza si multe proiecte culturale, de dialog cu stiintele si sociale. Intre acestea, un loc aparte il ocupa proiectele cu tinerii.

Organizatorii Partos Art Festival, Parintele Staret Varlaam Cristian Almajanu si Ada Vizman, eleva la Colegiul National de Arta “Ion Vidu” vorbesc despre planuri de viitor si motivul pentru care au ales acest loc “magic”.

De ce ati ales Partosul, o zona nu foarte cunoscuta, pentru desfasurarea unui festival de arta?

Parintele Staret:  In primul rand Biserica este un spatiu ce apartine  tuturor si care are o menire esentiala: aceea de a crea un interval  pentru ca tinerii in special, si credinciosii in general, sa isi poata  manifesta darurile cu care au fost inzestrati de catre Dumnezeu.  Deschizandu-ne si asumand tinerii cu intreaga lor pregatire culturala  si artistica gasim cu siguranta o posibilitate extraordinara de  apropiere de Hristos si de intelegere a Bisericii si a Duhului acesteia.

A.V.  Din primul moment in care ajungi in Partos este imposibil sa nu  observi potentialul spiritual si istoric al locului. De aceea, pentru  Banat Partosul reprezinta o axa verticala ce creaza o legatura  puternica intre spiritualitate, culturalitate si istorie. Din acest motiv  vad ca o datorie valorificarea maxima a Partosului declansand un  adevarat proces numit “Partosul ce Renaste”.

Multi sunt sceptici in ceea ce priveste desfasurarea unui festival de  jazz si teatru atat de aproape de Biserica. Credeti ca in cele din urma a-ti reusit sa depasiti prejudecatile si sa transmiteti un mesaj pozitiv tinerilor?

Parintele Staret: Biserica nu exclude; Biserica include si asuma pentru a putea transfigura. Duhul Sfant rodeste in viata oamenilor daruri deosebite pe care acestia sunt chemati sa le puna apoi la indemana tuturor in cadrul dialogului iubirii. Aceasta nu inseamna ca nu exista rigoare si limite bine intemeiate; doar ca vorbim de doua simturi esentiale ale vietii spirituale: echilibrul si discernamantul.

Care sunt planurile de viitor in ceea ce priveste acest proiect?

Parintele Staret: Viziunea mea in ceea ce priveste viitorul acestui  Festival este legata de increderea pe care ne-o punem in lucrarea lui  Dumnezeu si in inimile largi deschise a celor ce se implica. In jurul    Manastirii se deruleaza ample proiecte culturale si sociale iar  Festivalul pentru tineri se integreaza organic in acestea. Complexa  lucrare pastorala a Bisericii inseamna atat statornicie in Traditie, cat  si deschidere si actualizare a mesajului ei.

A.V. In primul rand prima editie nu este inca incheiata ea fiind i  impartita in doua etape. Prima etapa, cea care tocmai a avut loc a  inclus muzica clasica, jazz si dramaturgie, iar a doua parte va avea loc  in septembrie si va include muzica corala, folclor, folk si trupe de  tineret. Planurile de viitor nu sunt limitate, visele sunt mari, iar noi  intentionam sa aducem Partosul la adevarata sa valoare. Inceputul ne-a depasit toate asteptarile si nu am nicio indoiala ca alaturi de echipa de oameni minunati care ne-au sustinut pe tot parcursul evenimentului vom reusi in timp sa obtinem tot ce ne-am propus.

A doua parte a primei editii a Partos Art Festival va avea loc in 4-5 septembrie 2010 si va cuprinde muzica corala, folclor, folk si trupe de tineret din toata tara.A.V In viziunea mea credinta nu se bazeaza pe pareri invechite, mai ales pe idei preconcepute, ci pe doi mari piloni, anume Libertate si Iubire. Pentru a inlatura orice fel de dubii, tin sa precizez ca Festivalul nu s-a desfasurat in incinta Manastirii ci in cadrul scolii din Partos. Totusi pentru a crea o atmosfera intr-adevar “magica” participantii din cadrul Festivalului au avut ocazia sa ia parte la programul liturgic al Manastirii aflate la doar cativa pasi de locatia evenimentului pentru ca pana la urma Biserica suntem noi. Cat despre prejudecati oamenii capabili sa vada esenta lucrurilor va asigur ca nu au mai tinut cont de nici un fel de idee preconceputa.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa: http://stiride10.ro/a-avut-loc-prima-editie-a-partos-art-festival/29821

P.S. Imi cer iertare fata de toti cei pe care i-am intristat prin acea alarma falsa! Imi cer iertare ca am dat un copy-paste la e-mailul primit fara a verifica inainte acele informatii! Imi cer iertare ca am dat frau maniei prin comentariile acide!

“Idealurile” majoritatii sunt in realitate lanturi sau despre ambiţiile profesionale

8 Iulie, 2010 § Lasă un comentariu

Saptaman trecuta am citit doua articole interesante legate de ambitiile profesionale. Traim intr-o lume avida de ascensiune profesionala. Facem sacrificii enorme pentru a urca pe „scara ierarhica” uitand de scara duhovniceasca. Am numerosi prieteni care au trecut sau trec prin astfel de lupte, desi multi dintre ei sunt oameni apropiati de Biserica. Altii deja au inteles si au iesit din aceast „concurs”. Ne este greu sa traim crestineste in fiecare moment al vietii noastre. Suntem buni crestini atunci suntem la biserica, la o conferinta sau intr-un grup de prieteni cu aceleasi viziuni.  Insa,  trebuie sa devenim crestini in toate aspectele vietii noastre de zi cu zi. Este interesant ce inseamna a fi crestin pentru parintele Andrei Kuraev: „Creştinul este pur şi simplu un om care priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Asta-i tot. Am mai putea spune că un creştin poate fi duhovnicesc sau neduhovnicesc, adânc sau superficial, dar cerinţa minimă necesară pentru a fi creştin este întocmai aceasta: să priveşti la Hristos prin ochii Apostolilor.”

Redau mai intai articolul Sunt îndreptăţite ambiţiile profesionale? al pr. prof. Ioan I.C. Tesu de la Facultatea de Teologie din Iasi:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Părintele său ceresc. Dintotdeauna a păstrat în adâncul sufletului său dorinţa de frumos, bine, înalt, ideal. Chiar şi după căderea în păcatul strămoşesc care l-a îndepărtat de Creatorul său, fiinţa umană păstrează în adâncul sufletului ei reminiscenţa stării fericite iniţiale şi, totodată, nostalgia paradisului pierdut.

Înclinaţia spre ceea ce este superior, spre ceea ce este mai bun, mai frumos, mai înalt, ba chiar şi mai mult, stă în firea sa. Iar o întrebare, care se pune adesea, este: în ce măsură credinţa şi trăirea creştină, şi în mod deosebit cea ortodoxă sau răsăriteană, acceptă şi îngăduie aceste manifestări ale omului? Sunt ele contrare spiritului Evangheliei şi, deci, păcate ce trebuie aspru condamnate şi de care omul este dator să se lepede şi să se păzească?

Un prim aspect, ce se cuvine subliniat, îl constituie faptul că dorinţa aceasta spre ceea ce este mai înalt este definitorie fiinţei umane. Însuşi Sfântul Apostol Pavel, „Apostolul neamurilor”, compară viaţa creştină cu o călătorie şi cu o întrecere, cu o alergare în stadion, iar pe nevoitorul creştin, cu un luptător şi un atlet, ce luptă nu pentru dobândirea unor bunuri trecătoare, ci unele veşnice – cununa cea nevestejită a mântuirii. Creştinii tuturor veacurilor, însetaţi de mântuire şi desăvârşire, ştiu că viaţa veşnică se dobândeşte prin aspre nevoinţe, că nu poate exista victorie fără luptă, contemplaţie fără nevoinţă, mântuire fără încercare. Sfinţii de mai târziu l-au socotit pe om o fiinţă aflată într-o permanentă epectază, într-o mişcare spre desăvârşire, într-un urcuş neîncetat.

Acestea fac parte din însăşi constituţia umană şi fie că le înţelegem, le primim şi întru ele ne nevoim, fie că le evităm şi ne eschivăm, mai devreme sau mai târziu, toţi vom face cunoştinţă cu acestea, dacă nu sub forma pozitivă a bucuriilor, măcar sub chipul încercărilor şi al necazurilor.

Ajunşi în acest punct al abordării noastre, trebuie să mai facem o distincţie şi să mai introducem o nuanţă. Dorinţele şi nevoile noastre, odată ce suntem alcătuiţi din trup şi suflet, sunt şi ele îndoite: nevoi sau trebuinţe fireşti, naturale, materiale şi ambiţii sau dorinţe spirituale.

În privinţa celor materiale, lucrurile sunt clare. Creştinismul nu condamnă bogăţia, dar avertizează asupra modului în care aceasta trebuie folosită. La fel, nici sărăcia nu constituie prin sine o virtute, care ar conduce direct şi drept în rai. Atât una, cât şi cealaltă au un numitor comun: mântuirea sufletului. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii noastre recomandau să facem „filosofia bogăţiei sau a sărăciei”, adică să descoperim în ce fel ne poate apropia fiecare dintre ele de Dumnezeu şi care sunt cauzele pentru care ne îndepărtează de El, aruncându-ne una în trufie, lăcomie şi rapacitate, iar cealaltă în nemulţumire, judecare şi clevetire.

Atunci când bogăţia devine izvor de bunătate şi milostenie, ea îl conduce pe posesorul ei spre răsplata veşnică; dimpotrivă, când este folosită cu egoism şi lipsă de compasiune faţă de semenii aflaţi în lipsuri materiale şi morale, ea conduce spre osânda veşnică. La fel, sărăcia materială poate deveni izvor al bogăţiei spirituale, când, însă, ea conduce la sărăcie şi micime spirituală, prin judecarea celorlalţi, prin clevetire şi osândire, efectele ei sunt nefaste spiritual.

Creştinul, cel care încearcă să îşi împroprieze cuvintele mântuitoare ale credinţei, să îşi conformeze viaţa Evangheliei iubirii, trebuie să caute însă totdeauna, printre bogăţiile sau lipsurile lumii prezente, să descopere şi să cultive, încă din viaţa prezentă, comorile lumii viitoare, bogăţiile nepieritoare, valorile sufletului. Iar din acest punct de vedere, constatăm că, de multe ori, omul trăieşte într-o gravă ignorare de sine, nepunând în valoare şi lucrare darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat prin naşterea sa creştină, adică prin Botez şi Mirungere. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel ne enumeră toate aceste daruri pe care le-am primit în mod absolut gratuit: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22-23). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele filosof creştin, ne spune că fiecare suntem proprii distribuitori ai harului, în sensul că fiecare cultivăm într-un mod aparte harismele acestea primite de la Dumnezeu. Nu există om care să nu fie „dăruit”, căruia să îi lipsească orice calitate sau virtute, însă există o mulţime de semeni care încă nu şi-au descoperit calităţile şi capacităţile şi, în consecinţă, nu le pun în lucrare, uzurpând darurile divine, făcându-se insensibili la lucrarea minunată din adâncul sufletului lor şi, în acest mod, refuzând, cel mai adesea inconştient, să se facă împreună-lucrători, colaboratori cu Dumnezeu şi cu harul Său.

Cei care le descoperă şi le fructifică trebuie şi ei, la rândul lor, să se păzească de ispita luciferică a mândriei, de trufia demonică. Cu cât au mai multe calităţi, cu cât au primit mai multe daruri, cu atât mai mult se cuvine să descopere şi să conştientizeze izvorul divin al acestora, la care s-a adăugat efortul sau osteneala personală. Scopul general al lor îl constituie preamărirea Dăruitorului, folosul general şi mântuirea personală. Doar acel dar şi acea calitate este bineplăcută lui Dumnezeu, în care posesorul ei dă mărturie prin punerea ei în lucrare despre dragostea, bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu; prin care foloseşte semenilor, conducându-i prin exemplul bun al colaborării cu harul dumnezeiesc, de la păcat la virtute, de la întuneric şi neştiinţă la lumină şi cunoaştere; dobândindu-şi, în acest mod, mântuirea personală.

Oricât de multe şi de înalte calităţi am avea, se cuvine ca pe toate să le împodobim cu frumosul veşmânt al smeritei cugetări, virtute despre care Sfinţii noştri Părinţi mărturisesc că nu poate fi umilită de diavoli. Ce frumos este să descoperim o persoană de Dumnezeu dăruită cu multe calităţi sau daruri, iar peste toate acestea, să fie împodobită cu smerenie sau umilinţă! Chiar şi cuvântul acesta – „umilinţă” – a intrat în limba română prin filiera latină, de la cuvântul „humus” care înseamnă pământ. Denumirea virtuţii umilinţei sau a smereniei ne duce cu gândul la pământul care este casă şi gazdă bună a noastră, a oamenilor. Noi toţi îl călcăm în picioare necontenit; prin lăcomia noastră îi periclităm existenţa, însă el, păstrând în sine raţiunile pe care Creatorul i le-a dat prin creaţie, ne ţine pe toţi, ne ocroteşte, iar la vreme potrivită ne dă hrană. Ce frumos este, aşadar, să descoperim o persoană virtuoasă, cu multe calităţi, dar care nu încearcă să şi le scoată ostentativ în evidenţă! Parcă noi, cei ce le vedem, suntem tentaţi să le dăm o valoare şi mai mare, să le punem într-o lumină şi într-un contur duhovnicesc şi mai mare. Şi, dimpotrivă, cât este de dizgraţios şi revoltător să vedem cum unele persoane, având calităţi reale sau doar închipuite, încearcă să epateze prin ele, arătând trufie, în propria viaţă, iar faţă de noi, superioritate, mândrie, desconsiderare şi dispreţuire.

Chiar şi atunci când observăm că faptele noastre au schimbat vieţi, au adus lumină şi speranţă, acolo unde era întuneric, se cuvine cu delicateţe duhovnicească şi bun-simţ spiritual să spunem şi noi, asemenea Sfântului Apostol Pavel, că suntem slugi nevrednice şi păcătoase şi că nu am făcut nimic altceva decât ceea ce eram datori să facem. A lucra binele, a propovădui adevărul, a săvârşi virtuţile, a lepăda păcatele, spre folosul altora şi spre mântuirea personală nu constituie fapte extraordinare, ci fapte obişnuite ce trebuie să caracterizeze viaţa adevăratului creştin.

Aşadar, atunci când calităţile pe care le avem sunt înţelese ca daruri ale lui Dumnezeu şi sunt primite cu recunoştinţă faţă de El; atunci când acestea edifică moral pe semenii noştri, conducând spre dobândirea comorii supreme – mântuirea sufletului – acestea sunt adevărate binecuvântări pentru lume şi pentru om, iar cel ce se osteneşte întru dobândirea lor îşi împlineşte în mod autentic vocaţia sa – aceea de a deveni prin osteneală şi nevoinţă ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă – sfânt şi desăvârşit.

Iar acum, un „articol” ceva mai practic de pe blogul lui Saccsiv – o marturisire a unei „evadate” din sistem:

Am avut de mica o situatie materiala buna, dar asta nu m-a impins nici spre lacomie, nici spre dorinta de avansare rapida. La 23 de ani, am inceput sa lucrez in sistemul corporatist, aveam un job foarte bun, eram foarte mandra de ce mare realizare fusesem eu capabila, nestiind de fapt, ca nu aveam absolut niciun merit, ca Dumnezeu m-a adus acolo, in acel mediu, pentru a-mi da mai tarziu o lectie, o lectie foarte dura, dar extrem de necesara.

Inca de la inceput, ma simteam incorsetata. Prea multa lumina artificiala, incercarea de a controla timpul angajatilor, accesul la net, fara ferestre, fara lumina naturala, fara intimitate, prea multe zambete false, prea multe incercari de a salva aparentele.

Dupa 3 ani, am evadat din sistemul multinationalelor, al sclavilor fericiti cu cardurile pline si cu vietile goale. Toti sunt niste frustrati, fericiti doar ca isi pot achizitiona jucariile (mai scumpe ce-i drept, dar adecvate varstei) de care au nevoie pentru a-si hrani iluziile ca sunt realizati, impliniti. Iar jucariile variaza dupa caz (la femei – inseamna saloane, manichiura, tratamente, haine, parfumuri, bijuterii, pantofi, la barbati – investitii, afaceri peste afaceri, femei, masini, excursii, etc)

Am fost si eu iubita de unul care corespunde fisei postului – curvar, ipocrit, business man, manager, director, fite, etc, dar asta nu ma face sa desconsider toti barbatii. Consider ca a fost o etapa in pregatirea mea de ruperea de sistem, consider ca a fost modul prin care Dumnezeu m-a adus la credinta, consider ca a fost o lectie fara de care nu mi-as fi schimbat modul de gandire, consider ca doar asa pot aprecia pe un om curat sufleteste si il pot primi in viata mea cu respectul pe care il merita.
Iar pe oamenii egoisti, curvari, mitocani, ipocriti, care isi bat joc de femei – ii compatimesc, imi este mila ca sunt victimile propriilor lor slabiciuni, ca si-au pierdut reperele si valorile.

Tocmai, asta am primit cand NU eram in ortodoxie, cand eram o gasculita proasta, iar daca era dupa mine, cadeam de mult, si cadeam rau de tot, dar Dumnezeu m-a ferit de ce e mai rau. Singura nu as fi fost in stare sa rezist tentatiei. Cand ma uit in urma, nu imi vine sa cred de modul complet superficial si idiot in care vedeam lucrurile acum 2-3 ani, ce imi doream atunci si ce imi doresc acum, cat de departe eram de esenta vietii si a dragostei.

Dragostea adevarata e cea insuflata de Dumnezeu, cea neconditionata, in care te bucuri de prezenta omului respectiv in viata ta, in care simti ca te completezi cu el, te implinesti afectiv.

Experienta asta m-a invatat sa ma rog pentru ca Dumnezeu sa imi trimita un om care sa ma iubeasca si doar asa, il voi iubi mai mult si pe cel pe care Domnul mi-l va ingadui sot (pt ca e mai bun decat un mitocan, curvar, pot face comparatie si pot vedea raiul, doar dupa ce am vazut iadul), dar Il voi Iubi in primul rand pe Dumnezeu ca de la El vin toate.

Iar daca omul hotarat tie de Dumnezeu e un barbat betiv, badaran, curvar – gandeste-te ca poate aceea e crucea pe care o ai de dus, omul necredincios se mantuieste prin femeia credincioasa si invers, poate asa te vei mantui, trebuie sa iti iei crucea si sa o porti si vei primi cununa ostenelii tale.

Nu vad niciun punct de vedere ortodox in expunerea ta, iar daca multe femei de pe forum au aratat cat esti de departe de adevar, cred ca e timpul sa reconsideri la ce dimensiuni iti traiesti ortodoxia si cum iti manifesti credinta pentru ca asta nu e decat un mod distorsionat de a privi lucrurile.

Femeile materialiste, carieristele, pline de bani, cu sau fara copil, cu sau fara sot, care au schimbat barbat dupa barbat au un suflet gol, sunt WC-uri publice, asa cum a zis- cineva mai sus (da, iti spune asta o femeie, nu un barbat sub acoperire), nu vor fi niciodata fericite, nu stiu ce e aia relatie, cred ca niciun barbat nu e suficient de bun pentru ele, sunt intr-o eterna cautare, experimentare, dar se vor trezi la treizeci si ceva de ani cu o viata consumata, trecuta, pierduta, ratacita, se vor trezi ca au fost doar un produs de consum folosit doar pentru ca era disponibil.

Femeile cu multe relatii la activ se simt ofilite, nu isi vor gasi niciodata fericirea, cred ca ea se ascunde in urmatoarea iesire in mall la cafea cu urmatorul amator de aventuri, cred ca se vor marita si vor da lovitura vietii lor daca vor da de unul bogat si la fel de libidinos ca si ele, dar se vor trezi a doua zi la fel de sterse si de neatragatoare, pentru ca nu stiu cum sa ofere dragoste, unde sa o caute, la ce tip de barbat sa se uite pentru a se simti implinite. Iar daca sunt neatragatoare nu e nicio problema pentru ca se pot machia. Si asta faci si tu, Maria, machiezi realitatea, o ascunzi sub straturi mari de pudra, dar stii ca trairea in Biserica se face doar in casatorie sau calugarie, altfel nu te poti numi ortodox, cale de mijloc nu exista.

Cauta dragostea – in biserica, intr-un mediu curat, cu oameni sanatosi mental, nepangariti de tavalugul dezvoltarii personale, al carierei, al companiei, etc. Degeaba iti dezvolti personalitatea, daca sufletul iti ramane mic, schingiut de un ego prea mare pentru a-l accepta. Compania si cariera nu te vor imbratisa cand ai nevoie de afectiune, nu iti vor mangaia batranetile, nu te vor ingriji cand esti bolnava, iar diplomele si cursurile de vanzari, de negociere, de soft skills, etc nu vor suplini lipsa unui suflet langa tine.

Am lucrat in multinationale, inca mai am de-a face cu mediul corporatist, dar m-am detasat de acel mod de gandire. Pe cei de la conducerea corporatiilor nu ii mai pot numi oameni. Au furat din timpul angajatilor lor, timp care ar fi putut petrecut cu copiii, in natura, intr-un mediu mai prietenos.

Mediul corporatist, al secolulul XXI, e un mediu steril, unde nu ai aer, ai doar aer conditionat, fara ferestre, fara lumina naturala, ca doar e open space, e networking.
E doar un ambalaj dragut care iti fura timp, sanatate, liniste. Asta nu inseamna sa alegi manastirea, trebuie doar sa accepti sa muncesti intr-un mediu care nu aduce atingere demnitatii umane si nu iti ia din timpul care ar trebui alocat vietii personale. La un moment dat, serviciul interfereaza cu intimitatea ta.
Se poate trai si mai modest, daca vrei, Dumnezeu are grija de tine, traiesc la fel de confortabil acum si ca inainte, Dumnezeu gaseste modalitati prin care sa iti continui existenta fara sa depinzi de serviciu.

Continua sa citesti revistele de emanicipare ale femeii, sa mergi la filme imbeciloide gen Sex and the City, care ofera retete de succes, de compromis, de insingurare. Uita-te la vedetele de la Hollywood care dupa ce isi iau doza de celebritate, merg la dezintoxicare sau o dau pe antidepresive. Asta e reteta vietii independente – mersul la psiholog, psihoterapia, caderea in deznadejde, atacurile de panica, refugierea in statul pe internet, in relatii de o noapte. Asta e independenta, modernitatea.

Astept comentariile voastre la acest subiect!

Where Am I?

You are currently browsing the Probleme contemporane category at Cidade de Deus.