Cuvântul părintelui Rafail Noica, rostit de curând la Mănăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Essex: Hristos e mai aproape de noi când ne simţim pierduţi

18 Noiembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Traducerea: Rebecca Savva, Daniela Copăceanu, Monica Dumitrescu

Cu aproape două săptămâni în urmă, părintele Rafail Noica a poposit în mănăstirea sa de metanie, „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex, Marea Britanie. Deşi părintele vieţuieşte în prezent într-o sihăstrie din Munţii Apuseni şi s-a retras din viaţa publică, nemaiparticipând la conferinţe, la Essex, a ţinut un cuvânt de învăţătură călugărilor şi credincioşilor prezenţi. Tradus din greacă şi trecut prin filtrul limbii engleze, cuvântul acesta, transpus în limba română, încearcă să transmită cât mai fidel mesajul părintelui şi sperăm că nu a pierdut prea mult din energia şi vitalitatea cu care a fost rostit.

Încă de data trecută când am venit aici am observat că ne-am adunat mulţi, însă nu se ştie niciodată când ne vom vedea pentru ultima dată cu toţii. Suntem împreună acum şi mi-am regăsit aici fraţii şi surorile, dar îmbătrânim. Mulţi au şi trecut la Domnul de când ne-am văzut ultima dată, cei bătrâni s-au dus deja, întâi fratele Ieremia, acum nouă ani, şi apoi fratele Simeon. Unde au plecat ei oare? Nu ştim încă şi nu putem înţelege, dar va trebui să-i urmăm şi noi. Şi permiteţi-mi să vă spun că aceasta e marea taină din vieţile noastre. Încotro ne îndreptăm? Vedem că sfârşitul vieţii noastre vine odată cu moartea, şi asta pentru ca există un oarecare adevăr în acest lucru, dar şi din pricina necredinţei noastre, căci suntem necredincioşi.

Suntem asemeni pruncului care creşte în pântecele mamei sale până se face destul de puternic încât să-l poată părăsi. Iar în momentul în care acesta părăseşte pântecele, dacă stăm şi ne gândim mai bine, moare. Vrea oare cineva să se întoarcă în pântecele matern? Acolo am avut o viaţă liniştită, nu aveam taxe de plătit şi datorii, însă nu ne dorim să ne întoarcem în acel stadiu al vieţii. Reîntoarcerea ar însemna să o luăm de la capăt cu toate problemele acestei vieţi. Un psalm spune că Dumnezeu ne-a făcut fără nici un motiv, însă, cred eu, ne este adresat nouă, celor puţin credincioşi. Credem oare că Dumnezeu este atât de nătâng? Ne-a creat El pe noi toţi atât de diferiţi doar din trebuinţa de a ţine focul iadului aprins pentru că nu are chibrituri să-l reaprindă? Nu! Dumnezeu este iubire, iar iubirea este simbolul tuturor virtuţilor. Smerenia este prima virtute, iar iubirea fără smerenie nu este iubire adevărată.

Iubirea include toate virtuţile, însă noi avem o abordare diferită a iubirii, nu în sensul în care Dumnezeu o înţelege. Iar scopul vieţii noastre este acela de a pătrunde în mintea Lui Dumnezeu, de a-I înţelege creaţia şi care anume este scopul ei. În urma acestei înţelegeri devenim martorii miracolului creaţiei. În istorie, generaţiile se nasc din strămoşi, părinţi, prooroci, mucenici şi tot felul de oameni care ne sunt aproape. Iar cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Spre exemplu, toată viaţa am fost tânăr şi apoi, dintr-odată, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am ajuns la sfârşitul generaţiei mele. Cine va fi următorul dintre noi care va pleca? Suntem recolta Domnului, când ajungem la sfârşitul vieţii noastre şi ne cheamă la Dânsul. Fiecare fiinţă umană se naşte, petrece o vreme în această viaţă, iar apoi Dumnezeu ne cheamă la El, gândindu-Se doar la un singur lucru, şi anume, cum să ne aducă pe noi în viaţa Sa. Unicul lucru valoros în această viaţă este să-L înţelegem pe Dumnezeu şi planul Său.

Ce este această viaţă pe care n-o trăim acum? Trebuie să recunoaştem că încă nu trăim viaţa adevărată. Cea de acum este un început în care luăm deciziile ce ne vor duce în viaţa adevărată. După căderea omului, scopul vieţii nu este acela de a cunoaşte şarpele lui Adam, ci acela de a face diferenţa între bine şi rău. Să distingem binele de rău şi să alegem binele, deoarece răul nu reprezintă o alegere. Ce este răul? Răul nu există, deoarece numai creaţia lui Dumnezeu există, iar El nu a creat răul. Şi atunci ce este, totuşi, răul? Ei, bine, răul este o denaturare a binelui pe care Dumnezeu l-a creat. Răul este o minciună, iar dacă oamenii trăiesc în această minciună, înseamnă că ei trăiesc în ceva ce nu există. Ce se va întâmpla cu ei când vor trece la cele veşnice? Vor rămâne în această minciună? Oare vom fi aşa cum se spune în Apocalipsă despre fiară, „că era şi nu este, măcar că este”? Ce înseamnă asta? Aici este minciuna. Să vi le spun şi altfel… Viaţa este ca verbul „a fi”, doar că nu am ajuns încă în „a fi”, ci doar „existăm” momentan. Ce înseamnă a exista? Viaţa noastră reprezintă un început şi, din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există aşa cum spun ateii, ci El este însăşi existenţa. Dumnezeu „este” dintru început, El Însuşi este începutul. Dumnezeu este existenţă, El este calea ce duce spre „a fi”, întru Adevăr. Trebuie să înţelegem poruncile nu doar ca pe norme etice, dar şi pe ca un mod de a trăi, de a merge către Adevărul vieţii, ca ceea ce ne conduce către acest fel adevărat de „a fi”. În special în Evanghelia după Ioan, Hristos zice de multe ori că viaţa veşnică este Cuvântul Tatălui. Cuvântul Domnului este Însuşi Hristos. Aşadar, Cuvântul Domnului este ipostatic, e o persoană. Cândva vom fi capabili să înţelegem acest lucru, însă nu acum, dar este, într-adevar, ceva extraordinar să putem înţelege acest lucru înainte de a muri, să putem merge până în adâncurile sensurilor vieţii înainte de a muri. Dar voi vorbi despre asta mai târziu.

Ce înseamnă că Dumnezeu „este”, că El „nu exista”, ci „Este”? E mai presus de existenţă. Prima dată când Domnul Şi-a dat nume Lui Însuşi a fost faţă de Moise. Înaintea lui Moise, cei puţini care Îl cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Evreii Îl ştiau drept Dumnezeu, „Părintele nostru”. Dar şi alte neamuri de alte credinţe Îl recunoaşteau ca Părinte. Însă proorocul Moise este cel care vrea să ştie cine este acest Părinte şi Îl întreabă ce să răspundă poporului atunci când va fi întrebat de Cine a fost trimis să-i salveze din robia egipteană, Cine voi spune că i-a salvat? Care Ţi-e numele? Ce înseamnă un nume? Un nume este mai important decât modul în care poţi numi pe cineva, reprezintă esenţa acelei persoane. Când Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, i-a schimbat şi numele. Prin urmare, Numele Domnului reprezintă o descoperire a ceea ce Dumnezeu este. Astfel, momentul în care alegem nume pruncilor este cu atât mai important, deoarece numele reprezintă semnificaţia acelei persoane, nu doar o modalitate de a o striga. Întorcându-ne, Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: „Eu sunt „Cel ce este””. Mii de ani mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan a mai adăugat ceva, ce a pus în seama revelaţiei Sfântului Duh: Dumnezeu este Iubirea. Iar această Iubire face parte din Numele Domnului.

Ce înseamnă iubirea? Fără ea, suntem simpli indivizi, altfel spus, individualismul umanităţii. Dobândind iubirea, devenim persoane, adică indivizi care pot trăi veşnic. Aşadar, scopul vieţii noastre este acela de a câştiga iubirea, această esenţă ce reprezintă începutul vieţii veşnice. Dragostea adevărată nu cunoaşte moarte. Ea cuprinde toate virtuţile şi atunci când câştigăm o virtute, ca smerenia sau ascultarea, celelalte se adaugă şi ele. Toate virtuţile ne duc la dragoste, iubirea este sfârşitul. Ajunşi aici, putem muri fără a muri. Părintele Sofronie, ajuns la sfârşitul vieţii sale, nu mai putea merge, fizic era vrednic de milă, dar din punct de vedere spiritual era plin de viaţă. În acele zile începea orice cuvânt cu: „Nu ştiu cum de mai sunt în viaţă… Sunt bucuros că Domnul m-a lăsat în viaţă până acum”. Obişnuia să vorbească despre moarte în fiecare seară, spunând că un om nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum spunem în Crez, „viaţa veşnică”. Ce înseamnă credinţa în viaţa veşnică? Credinţa este iubire, este o condiţie a esenţei în care putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de cele văzute, în cele nevăzute. Credinţa este o energie, este iubire. Şi chiar o iubire mică fiind, Domnul Care este Iubire răspunde la această iubire. Vorbim despre credinţă, nădejde şi iubire. Trăind în nădejde, câştigăm credinţa şi începem să-L vedem pe acest Dumnezeu nevăzut. Începem să ne comportăm potrivit credinţei şi să înţelegem că acest Dumnezeu Care nu exista se poartă cu noi de parcă ar exista. Credinţa creşte şi începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Speranţa că nu mor, că Dumnezeu mă iubeşte, deşi sunt un păcătos. Şi în această nădejde asceza noastră faţă de Dumnezeu devine mai puternică, deoarece deja avem credinţă. Am arătat, iată, cum credinţa poate transcende moartea, însă la acest stadiu nu doar simţim ceva pentru că avem nădejde, ci putem alerga mai repede, devenim mai sprinteni. Nădejdea ne-a adus undeva, iar acest undeva este iubirea. Şi iubirea este desăvârşirea. Calătoria vieţii noastre este un drum al neîmplinirii, iar la sfârşitul lui trebuie să fie atunci când devenim maturi prin obţinerea gustului iubirii spre a renaşte în cealaltă viaţă. Trebuie să fim în Dumnezeu începând cu această viaţă. Întregul sens al vieţii noastre constă în a găsi drumul către acea călătorie a eternităţii. Să ne pocăim, să scăpăm de moarte şi din această minciună, din naşterea ce nu naşte şi din această existenţă care nu există. De ce nu există moarte pentru cei care merg pe calea cea dreaptă către această altă viaţă? Trebuie să ajungem în acea stare, încât lumea în care trăim să ne devină străină, să dorim să o abandonăm, chiar şi pe cei dragi, gândind că această abandonare e temporară şi îi vom reîntâlni. Stareţii nu ne-au abandonat la plecarea lor din această lume, ne privesc pe noi toţi, se roagă pentru noi şi ne vom întâlni cu ei din nou. Mulţi dintre noi i-am reîntâlnit într-un anumit fel. Aşa cum Sfântul Siluan spunea, ei ne văd cum trăim, sunt asemeni lui Dumnezeu. Nu e vorba de desăvârşire, ci aşteaptă învierea morţilor.

Ce este învierea? Este învierea trupurilor noastre? Cum aşa? Dumnezeu va readuce la viaţă trupurile noastre. Ce cântăm atunci când îi îngropăm pe cei dragi nouă? Spunem: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui”. Ce semnificaţie are împlinirea pământului? Înseamnă a-l hrăni cu rămăşiţele noastre. Pământul nu-i este de nici un folos Domnului, nu are nevoie de el pentru a mânca salată. Pentru Dumnezeu, pământul suntem noi. Şi aşa cum noi îngropăm comori în pământ pentru a le feri de hoţi, Dumnezeu face şi El ceva similar. Trupurile noastre păcătoase reprezintă o comoară pentru Dumnezeu, pe care El o ascunde sub pământ până la ziua învierii, când ne vom bucura cu o bucurie de neimaginat. Dă-ne Doamne un dram de nădejde!

Părintele Sofronie spunea că trăim timpuri în care poate oamenii se pot mântui doar cu nădejdea la vreme de necaz. Omenirea nu mai are speranţă şi fără harul lui Dumnezeu nu mai ştim ce este nădejdea adevărată. Cunoaştem suferinţa încă din pântecele mamei noastre şi suferinţa nu poate privi către înviere. Nădăjduiesc însă că Domnul va avea milă şi că voi fi salvat, chiar dacă nu mă văd înviat.

După Primul Război Mondial omenirea şi-a pierdut din har, iar după cel de-al doilea, a rămas cu şi mai puţin. Suferinţa a pătruns în firea noastră. Aşadar, în această lume pierdută, singurul lucru ce-l pot spune celor mulţi este să aibă nădejde, căci Dumnezeu este omnipotent şi ne iubeşte.

Am mai înţeles ceva din cuvintele Sfântului Siluan, ceva ce este mai aproape de nivelul nostru, iar în toate momentele grele ale vieţii să amintim de această învăţătură: lumea aceasta nu este o lume a deznădejdii. Trăim şi noi un iad, iar acesta este la nivelul vieţii noastre. Poate că tocmai atunci Hristos e mai aproape de noi, când ne simţim pierduţi, căci prin cruce a venit în vieţile noastre în care trăim iadul. Şi atunci trebuie să-l găsim pe Hristos. Vă spun aceasta din ceea ce am observat din viaţa mea.

Ce este oare iadul? Iadul este păcatul. Când suntem în iad, Domnul ne este alături. De câte ori păcătuim, nu facem ceva nou, suntem păcătoşi, asta e natura noastră de a fi. Dar dacă înţelegem că suntem păcătoşi, începem să intrăm în adevăr. Să conştientizăm aceasta, că suntem păcătoşi şi departe de Dumnezeu. Şi când am acceptat acest fapt, Domnul, care este Adevărul, ni se alătură şi putem simţi învierea noastră, căci Domnul merge alături de noi.

Cândva, un copil de vreo 7 ani a venit la mine pentru spovedanie. A venit cu teamă. Copilul făcuse o greşeală mică, însă o vedea ca pe una însemnată. I-am citit rugăciunea şi s-a bucurat atât de mult, încât la ieşirea din biserică mi-a spus: „Părinte, acum pot să alerg, dar nu pot doar alerga, ci chiar să zbor!” Mare taină, până şi în necaz a dat dovadă de credinţă, realizând că trebuie să se spovedească. Copilul a înţeles că este un păcătos şi a acceptat acest lucru. Adevărul constă în faptul că aparţinem iadului şi că nu poate fi nici o milă pentru noi deoarece suntem păcătoşi. Însă Adevărul are pentru noi un nume, şi anume Hristos, Cuvântul Lui Dumnezeu, care este Adevărul. Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos e aproape de noi. Mântuirea noastră e lucrarea Domnului, şi El face toată munca cea grea. Nouă ne rămâne doar să alegem. Sunt păcătos, am un gând rău, ştiu că nu e bun şi mai văd că nu pot avea binele şi nu pot fi binele. Dar dacă îi spun Domnului, îmi va arăta următorul pas al călătoriei mele.

Într-o scriere se spune: pentru om, a-şi vedea propriul păcat înseamnă începutul vederii Adevărului, iar aceasta se poate produce prin Sfânta Spovedanie. Observăm că suntem păcătoşi, dar mai important este să vedem păcatul ce-l facem. Să-l vedem şi să respingem cele rele, alegând binele. Şi chiar dacă nu-l putem obţine, să-l întâmpinăm cu speranţă, să ne rugăm pentru bine. Asta înseamnă rugăciunea.

Aşadar, prin mărturisirea păcatelor respingem răul. Nu putem ieşi din păcat, deşi ne dorim binele pe care nu-l putem face şi nu ne dorim răul pe care îl facem. Există în noi o forţă ce ne împinge să facem răul ce nu-l dorim, însă lucrul măreţ este că nu vrem răul şi că vrem Cuvântul Domnului.

Cel mai măreţ lucru acum este a păstra învăţătura Sfântului Siluan precum o ancoră a nădejdii. Iubirea Domnului e aşa cum cântăm şi în paraclis. Dragostea nu abandonează, El nu a abandonat niciodată pe nimeni. Cei pierduţi l-au părăsit pe Domnul, dar El n-a părăsit niciodată pe nimeni. Iubirea Lui Dumnezeu se schimbă şi nu poate fi alterată, iubirea Sa nu poate abandona. În cele mai grele momente, Dumnezeu ne este alături şi nădăjduim că Dumnezeu ne va da în orice situaţie învăţăturile de care avem nevoie. Poate vom descoperi că Dumnezeu ne este mai aproape la vreme de necaz decât în momentele de bucurie.

Vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii. Astfel ne vom continua călătoria. Ne vom despărţi cândva, dar nu ştiu cine va fi următorul care va pleca. Moartea este tragică, însă nu este nici o tragedie în ea. Dumnezeu este atotputernic, iar acesta este lucrul sensibil în ce-L priveşte. Domnul să vă ajute în toate suferinţele voastre şi să vă bucure, nădăjduind că vom fi cu toţii împreună la poarta Raiului pentru a trăi viaţa veşnică!

Putem lua aminte la călătoriile marilor părinţi Siluan şi Sofronie. Sfântul Siluan L-a întrebat pe Dumnezeu: „De ce diavolul nu mă lasă să mă rog cu mintea curată?”. Şi Domnul i-a răspuns: „Cei mândri suferă de la draci”. Stareţul se ruga de 15 ani, iar acesta a fost singurul răspuns al Domnului după toată această vreme. Şi i-a zis Domnului: „Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac”. Iar Domnul îi răspunde: „Ai spus că sunt milostiv şi că sufletul tău M-a cunoscut, crede-te mie şi nădăjduieşte”. Viaţa e o călătorie în care trebuie să ne încredem Domnului. Şi Sfântul Siluan a ascultat Cuvântul Domnului şi a început să se roage şi să cânte, că va rămâne în întuneric pe vecie, zicând: „Mintea mi s-a curăţit de diavoli şi de gânduri păcătoase”.

Gândurile păcătoase au drept sursă duhurile rele. Dumnezeu a spus să avem credinţă în El până şi în iad. Sfântul Siluan aşa a făcut, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi astfel s-a mântuit. Şi-a parcurs călătoria vieţii şi îi rămăsese un singur lucru de înfrânt – propria mândrie, iar Domnul i-a arătat cum să o învingă. Părintele Sofronie ne-a zis de multe ori să nu facem asemeni Sfântului Siluan, să nu ne imaginăm în iad, căci aceasta nu este măsura noastră, ci calea perfecţiunii. Cei care au făcut astfel s-au îmbolnăvit. Fantezii ale mândriei!

Vă mai spun că există trei perioade în viaţa omului: timpul petrecut în pântecele mamei, timpul ce-l petrecem acum şi veşnicia. În pântecele mamei celulele cresc până ajung la maturitate şi pot ieşi în această lume. Aşadar, viaţa noastră nu este viaţă, ci un fel de perioadă de gestaţie până ce vom fi renăscuţi în cealaltă lume. Mama noastră spirituală este Biserica. Suntem în pântecele Bisericii, însă nu ştim care e adevărata lume, aşa cum nici fătul nu ştie că se află în pântecele mamei până în momentul naşterii. Creşterea noastră în pântece se face cu poruncile Domnului. Astfel adăugăm celule duhovniceşti sufletelor noastre. Şi când ne vom naşte din nou, în altă lume, vom ieşi din trupurile noastre care vor ajunge în pământ, dar sufletele vor trăi. Căci sufletele sunt trupuri duhovniceşti. Până vom redobândi trupurile pentru a trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc. Pentru a ajunge la această stare de fiinţare avem de împlinit o condiţie. Şi aceasta este iubirea. Ea cuprinde totul, văz, auz şi tot ce este important în lumea aceasta. Aşadar, venim în această lume. Mediul nostru înconjurător din uter a fost apa şi trecem la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. După cum vedeţi, are logică.

sursa: Ziarul Lumina

Anunțuri

“Idealurile” majoritatii sunt in realitate lanturi sau despre ambiţiile profesionale

8 Iulie, 2010 § Lasă un comentariu

Saptaman trecuta am citit doua articole interesante legate de ambitiile profesionale. Traim intr-o lume avida de ascensiune profesionala. Facem sacrificii enorme pentru a urca pe „scara ierarhica” uitand de scara duhovniceasca. Am numerosi prieteni care au trecut sau trec prin astfel de lupte, desi multi dintre ei sunt oameni apropiati de Biserica. Altii deja au inteles si au iesit din aceast „concurs”. Ne este greu sa traim crestineste in fiecare moment al vietii noastre. Suntem buni crestini atunci suntem la biserica, la o conferinta sau intr-un grup de prieteni cu aceleasi viziuni.  Insa,  trebuie sa devenim crestini in toate aspectele vietii noastre de zi cu zi. Este interesant ce inseamna a fi crestin pentru parintele Andrei Kuraev: „Creştinul este pur şi simplu un om care priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Asta-i tot. Am mai putea spune că un creştin poate fi duhovnicesc sau neduhovnicesc, adânc sau superficial, dar cerinţa minimă necesară pentru a fi creştin este întocmai aceasta: să priveşti la Hristos prin ochii Apostolilor.”

Redau mai intai articolul Sunt îndreptăţite ambiţiile profesionale? al pr. prof. Ioan I.C. Tesu de la Facultatea de Teologie din Iasi:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Părintele său ceresc. Dintotdeauna a păstrat în adâncul sufletului său dorinţa de frumos, bine, înalt, ideal. Chiar şi după căderea în păcatul strămoşesc care l-a îndepărtat de Creatorul său, fiinţa umană păstrează în adâncul sufletului ei reminiscenţa stării fericite iniţiale şi, totodată, nostalgia paradisului pierdut.

Înclinaţia spre ceea ce este superior, spre ceea ce este mai bun, mai frumos, mai înalt, ba chiar şi mai mult, stă în firea sa. Iar o întrebare, care se pune adesea, este: în ce măsură credinţa şi trăirea creştină, şi în mod deosebit cea ortodoxă sau răsăriteană, acceptă şi îngăduie aceste manifestări ale omului? Sunt ele contrare spiritului Evangheliei şi, deci, păcate ce trebuie aspru condamnate şi de care omul este dator să se lepede şi să se păzească?

Un prim aspect, ce se cuvine subliniat, îl constituie faptul că dorinţa aceasta spre ceea ce este mai înalt este definitorie fiinţei umane. Însuşi Sfântul Apostol Pavel, „Apostolul neamurilor”, compară viaţa creştină cu o călătorie şi cu o întrecere, cu o alergare în stadion, iar pe nevoitorul creştin, cu un luptător şi un atlet, ce luptă nu pentru dobândirea unor bunuri trecătoare, ci unele veşnice – cununa cea nevestejită a mântuirii. Creştinii tuturor veacurilor, însetaţi de mântuire şi desăvârşire, ştiu că viaţa veşnică se dobândeşte prin aspre nevoinţe, că nu poate exista victorie fără luptă, contemplaţie fără nevoinţă, mântuire fără încercare. Sfinţii de mai târziu l-au socotit pe om o fiinţă aflată într-o permanentă epectază, într-o mişcare spre desăvârşire, într-un urcuş neîncetat.

Acestea fac parte din însăşi constituţia umană şi fie că le înţelegem, le primim şi întru ele ne nevoim, fie că le evităm şi ne eschivăm, mai devreme sau mai târziu, toţi vom face cunoştinţă cu acestea, dacă nu sub forma pozitivă a bucuriilor, măcar sub chipul încercărilor şi al necazurilor.

Ajunşi în acest punct al abordării noastre, trebuie să mai facem o distincţie şi să mai introducem o nuanţă. Dorinţele şi nevoile noastre, odată ce suntem alcătuiţi din trup şi suflet, sunt şi ele îndoite: nevoi sau trebuinţe fireşti, naturale, materiale şi ambiţii sau dorinţe spirituale.

În privinţa celor materiale, lucrurile sunt clare. Creştinismul nu condamnă bogăţia, dar avertizează asupra modului în care aceasta trebuie folosită. La fel, nici sărăcia nu constituie prin sine o virtute, care ar conduce direct şi drept în rai. Atât una, cât şi cealaltă au un numitor comun: mântuirea sufletului. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii noastre recomandau să facem „filosofia bogăţiei sau a sărăciei”, adică să descoperim în ce fel ne poate apropia fiecare dintre ele de Dumnezeu şi care sunt cauzele pentru care ne îndepărtează de El, aruncându-ne una în trufie, lăcomie şi rapacitate, iar cealaltă în nemulţumire, judecare şi clevetire.

Atunci când bogăţia devine izvor de bunătate şi milostenie, ea îl conduce pe posesorul ei spre răsplata veşnică; dimpotrivă, când este folosită cu egoism şi lipsă de compasiune faţă de semenii aflaţi în lipsuri materiale şi morale, ea conduce spre osânda veşnică. La fel, sărăcia materială poate deveni izvor al bogăţiei spirituale, când, însă, ea conduce la sărăcie şi micime spirituală, prin judecarea celorlalţi, prin clevetire şi osândire, efectele ei sunt nefaste spiritual.

Creştinul, cel care încearcă să îşi împroprieze cuvintele mântuitoare ale credinţei, să îşi conformeze viaţa Evangheliei iubirii, trebuie să caute însă totdeauna, printre bogăţiile sau lipsurile lumii prezente, să descopere şi să cultive, încă din viaţa prezentă, comorile lumii viitoare, bogăţiile nepieritoare, valorile sufletului. Iar din acest punct de vedere, constatăm că, de multe ori, omul trăieşte într-o gravă ignorare de sine, nepunând în valoare şi lucrare darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat prin naşterea sa creştină, adică prin Botez şi Mirungere. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel ne enumeră toate aceste daruri pe care le-am primit în mod absolut gratuit: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22-23). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele filosof creştin, ne spune că fiecare suntem proprii distribuitori ai harului, în sensul că fiecare cultivăm într-un mod aparte harismele acestea primite de la Dumnezeu. Nu există om care să nu fie „dăruit”, căruia să îi lipsească orice calitate sau virtute, însă există o mulţime de semeni care încă nu şi-au descoperit calităţile şi capacităţile şi, în consecinţă, nu le pun în lucrare, uzurpând darurile divine, făcându-se insensibili la lucrarea minunată din adâncul sufletului lor şi, în acest mod, refuzând, cel mai adesea inconştient, să se facă împreună-lucrători, colaboratori cu Dumnezeu şi cu harul Său.

Cei care le descoperă şi le fructifică trebuie şi ei, la rândul lor, să se păzească de ispita luciferică a mândriei, de trufia demonică. Cu cât au mai multe calităţi, cu cât au primit mai multe daruri, cu atât mai mult se cuvine să descopere şi să conştientizeze izvorul divin al acestora, la care s-a adăugat efortul sau osteneala personală. Scopul general al lor îl constituie preamărirea Dăruitorului, folosul general şi mântuirea personală. Doar acel dar şi acea calitate este bineplăcută lui Dumnezeu, în care posesorul ei dă mărturie prin punerea ei în lucrare despre dragostea, bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu; prin care foloseşte semenilor, conducându-i prin exemplul bun al colaborării cu harul dumnezeiesc, de la păcat la virtute, de la întuneric şi neştiinţă la lumină şi cunoaştere; dobândindu-şi, în acest mod, mântuirea personală.

Oricât de multe şi de înalte calităţi am avea, se cuvine ca pe toate să le împodobim cu frumosul veşmânt al smeritei cugetări, virtute despre care Sfinţii noştri Părinţi mărturisesc că nu poate fi umilită de diavoli. Ce frumos este să descoperim o persoană de Dumnezeu dăruită cu multe calităţi sau daruri, iar peste toate acestea, să fie împodobită cu smerenie sau umilinţă! Chiar şi cuvântul acesta – „umilinţă” – a intrat în limba română prin filiera latină, de la cuvântul „humus” care înseamnă pământ. Denumirea virtuţii umilinţei sau a smereniei ne duce cu gândul la pământul care este casă şi gazdă bună a noastră, a oamenilor. Noi toţi îl călcăm în picioare necontenit; prin lăcomia noastră îi periclităm existenţa, însă el, păstrând în sine raţiunile pe care Creatorul i le-a dat prin creaţie, ne ţine pe toţi, ne ocroteşte, iar la vreme potrivită ne dă hrană. Ce frumos este, aşadar, să descoperim o persoană virtuoasă, cu multe calităţi, dar care nu încearcă să şi le scoată ostentativ în evidenţă! Parcă noi, cei ce le vedem, suntem tentaţi să le dăm o valoare şi mai mare, să le punem într-o lumină şi într-un contur duhovnicesc şi mai mare. Şi, dimpotrivă, cât este de dizgraţios şi revoltător să vedem cum unele persoane, având calităţi reale sau doar închipuite, încearcă să epateze prin ele, arătând trufie, în propria viaţă, iar faţă de noi, superioritate, mândrie, desconsiderare şi dispreţuire.

Chiar şi atunci când observăm că faptele noastre au schimbat vieţi, au adus lumină şi speranţă, acolo unde era întuneric, se cuvine cu delicateţe duhovnicească şi bun-simţ spiritual să spunem şi noi, asemenea Sfântului Apostol Pavel, că suntem slugi nevrednice şi păcătoase şi că nu am făcut nimic altceva decât ceea ce eram datori să facem. A lucra binele, a propovădui adevărul, a săvârşi virtuţile, a lepăda păcatele, spre folosul altora şi spre mântuirea personală nu constituie fapte extraordinare, ci fapte obişnuite ce trebuie să caracterizeze viaţa adevăratului creştin.

Aşadar, atunci când calităţile pe care le avem sunt înţelese ca daruri ale lui Dumnezeu şi sunt primite cu recunoştinţă faţă de El; atunci când acestea edifică moral pe semenii noştri, conducând spre dobândirea comorii supreme – mântuirea sufletului – acestea sunt adevărate binecuvântări pentru lume şi pentru om, iar cel ce se osteneşte întru dobândirea lor îşi împlineşte în mod autentic vocaţia sa – aceea de a deveni prin osteneală şi nevoinţă ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă – sfânt şi desăvârşit.

Iar acum, un „articol” ceva mai practic de pe blogul lui Saccsiv – o marturisire a unei „evadate” din sistem:

Am avut de mica o situatie materiala buna, dar asta nu m-a impins nici spre lacomie, nici spre dorinta de avansare rapida. La 23 de ani, am inceput sa lucrez in sistemul corporatist, aveam un job foarte bun, eram foarte mandra de ce mare realizare fusesem eu capabila, nestiind de fapt, ca nu aveam absolut niciun merit, ca Dumnezeu m-a adus acolo, in acel mediu, pentru a-mi da mai tarziu o lectie, o lectie foarte dura, dar extrem de necesara.

Inca de la inceput, ma simteam incorsetata. Prea multa lumina artificiala, incercarea de a controla timpul angajatilor, accesul la net, fara ferestre, fara lumina naturala, fara intimitate, prea multe zambete false, prea multe incercari de a salva aparentele.

Dupa 3 ani, am evadat din sistemul multinationalelor, al sclavilor fericiti cu cardurile pline si cu vietile goale. Toti sunt niste frustrati, fericiti doar ca isi pot achizitiona jucariile (mai scumpe ce-i drept, dar adecvate varstei) de care au nevoie pentru a-si hrani iluziile ca sunt realizati, impliniti. Iar jucariile variaza dupa caz (la femei – inseamna saloane, manichiura, tratamente, haine, parfumuri, bijuterii, pantofi, la barbati – investitii, afaceri peste afaceri, femei, masini, excursii, etc)

Am fost si eu iubita de unul care corespunde fisei postului – curvar, ipocrit, business man, manager, director, fite, etc, dar asta nu ma face sa desconsider toti barbatii. Consider ca a fost o etapa in pregatirea mea de ruperea de sistem, consider ca a fost modul prin care Dumnezeu m-a adus la credinta, consider ca a fost o lectie fara de care nu mi-as fi schimbat modul de gandire, consider ca doar asa pot aprecia pe un om curat sufleteste si il pot primi in viata mea cu respectul pe care il merita.
Iar pe oamenii egoisti, curvari, mitocani, ipocriti, care isi bat joc de femei – ii compatimesc, imi este mila ca sunt victimile propriilor lor slabiciuni, ca si-au pierdut reperele si valorile.

Tocmai, asta am primit cand NU eram in ortodoxie, cand eram o gasculita proasta, iar daca era dupa mine, cadeam de mult, si cadeam rau de tot, dar Dumnezeu m-a ferit de ce e mai rau. Singura nu as fi fost in stare sa rezist tentatiei. Cand ma uit in urma, nu imi vine sa cred de modul complet superficial si idiot in care vedeam lucrurile acum 2-3 ani, ce imi doream atunci si ce imi doresc acum, cat de departe eram de esenta vietii si a dragostei.

Dragostea adevarata e cea insuflata de Dumnezeu, cea neconditionata, in care te bucuri de prezenta omului respectiv in viata ta, in care simti ca te completezi cu el, te implinesti afectiv.

Experienta asta m-a invatat sa ma rog pentru ca Dumnezeu sa imi trimita un om care sa ma iubeasca si doar asa, il voi iubi mai mult si pe cel pe care Domnul mi-l va ingadui sot (pt ca e mai bun decat un mitocan, curvar, pot face comparatie si pot vedea raiul, doar dupa ce am vazut iadul), dar Il voi Iubi in primul rand pe Dumnezeu ca de la El vin toate.

Iar daca omul hotarat tie de Dumnezeu e un barbat betiv, badaran, curvar – gandeste-te ca poate aceea e crucea pe care o ai de dus, omul necredincios se mantuieste prin femeia credincioasa si invers, poate asa te vei mantui, trebuie sa iti iei crucea si sa o porti si vei primi cununa ostenelii tale.

Nu vad niciun punct de vedere ortodox in expunerea ta, iar daca multe femei de pe forum au aratat cat esti de departe de adevar, cred ca e timpul sa reconsideri la ce dimensiuni iti traiesti ortodoxia si cum iti manifesti credinta pentru ca asta nu e decat un mod distorsionat de a privi lucrurile.

Femeile materialiste, carieristele, pline de bani, cu sau fara copil, cu sau fara sot, care au schimbat barbat dupa barbat au un suflet gol, sunt WC-uri publice, asa cum a zis- cineva mai sus (da, iti spune asta o femeie, nu un barbat sub acoperire), nu vor fi niciodata fericite, nu stiu ce e aia relatie, cred ca niciun barbat nu e suficient de bun pentru ele, sunt intr-o eterna cautare, experimentare, dar se vor trezi la treizeci si ceva de ani cu o viata consumata, trecuta, pierduta, ratacita, se vor trezi ca au fost doar un produs de consum folosit doar pentru ca era disponibil.

Femeile cu multe relatii la activ se simt ofilite, nu isi vor gasi niciodata fericirea, cred ca ea se ascunde in urmatoarea iesire in mall la cafea cu urmatorul amator de aventuri, cred ca se vor marita si vor da lovitura vietii lor daca vor da de unul bogat si la fel de libidinos ca si ele, dar se vor trezi a doua zi la fel de sterse si de neatragatoare, pentru ca nu stiu cum sa ofere dragoste, unde sa o caute, la ce tip de barbat sa se uite pentru a se simti implinite. Iar daca sunt neatragatoare nu e nicio problema pentru ca se pot machia. Si asta faci si tu, Maria, machiezi realitatea, o ascunzi sub straturi mari de pudra, dar stii ca trairea in Biserica se face doar in casatorie sau calugarie, altfel nu te poti numi ortodox, cale de mijloc nu exista.

Cauta dragostea – in biserica, intr-un mediu curat, cu oameni sanatosi mental, nepangariti de tavalugul dezvoltarii personale, al carierei, al companiei, etc. Degeaba iti dezvolti personalitatea, daca sufletul iti ramane mic, schingiut de un ego prea mare pentru a-l accepta. Compania si cariera nu te vor imbratisa cand ai nevoie de afectiune, nu iti vor mangaia batranetile, nu te vor ingriji cand esti bolnava, iar diplomele si cursurile de vanzari, de negociere, de soft skills, etc nu vor suplini lipsa unui suflet langa tine.

Am lucrat in multinationale, inca mai am de-a face cu mediul corporatist, dar m-am detasat de acel mod de gandire. Pe cei de la conducerea corporatiilor nu ii mai pot numi oameni. Au furat din timpul angajatilor lor, timp care ar fi putut petrecut cu copiii, in natura, intr-un mediu mai prietenos.

Mediul corporatist, al secolulul XXI, e un mediu steril, unde nu ai aer, ai doar aer conditionat, fara ferestre, fara lumina naturala, ca doar e open space, e networking.
E doar un ambalaj dragut care iti fura timp, sanatate, liniste. Asta nu inseamna sa alegi manastirea, trebuie doar sa accepti sa muncesti intr-un mediu care nu aduce atingere demnitatii umane si nu iti ia din timpul care ar trebui alocat vietii personale. La un moment dat, serviciul interfereaza cu intimitatea ta.
Se poate trai si mai modest, daca vrei, Dumnezeu are grija de tine, traiesc la fel de confortabil acum si ca inainte, Dumnezeu gaseste modalitati prin care sa iti continui existenta fara sa depinzi de serviciu.

Continua sa citesti revistele de emanicipare ale femeii, sa mergi la filme imbeciloide gen Sex and the City, care ofera retete de succes, de compromis, de insingurare. Uita-te la vedetele de la Hollywood care dupa ce isi iau doza de celebritate, merg la dezintoxicare sau o dau pe antidepresive. Asta e reteta vietii independente – mersul la psiholog, psihoterapia, caderea in deznadejde, atacurile de panica, refugierea in statul pe internet, in relatii de o noapte. Asta e independenta, modernitatea.

Astept comentariile voastre la acest subiect!

In urma viiturii a ramas doar cu cartea de rugaciuni

8 Iulie, 2010 § 1 comentariu

Din agoniseala de o viata, a ramas doar cu Paraclisul Maicii Domnului, o carticica pe care usor o poate tine intr-o palma. Apa furioasa i-a inecat intreaga gospodarie, daramandu-i casa. „Dumnezeu mi-a aratat intotdeauna ca ma iubeste, chiar si acum, cand ne-a facut intr-o secunda pe toti la fel de bogati”.

Clipe de cosmar pentru una dintre victimele viiturii care s-a abatut asupra zonei Moldovei in ultima perioada. In cateva ore, toata munca de o viata s-a inecat in apele tulburi care i-au inundat gospodaria. Aurelia Cuciureanu a trait momente greu de explicat in cuvinte, in lupta de supravietuire in fata apelor nemiloase, in urma carora nu a mai ramas aproape nimic. A reusit sa iasa din casa in ultimul moment, cu o geanta atarnata de gat in care a apucat sa puna o carte de rugaciuni si actele casei in care locuia pana la momentul dezastrului. Peretii constructiei au cedat la scurt timp dupa inceperea inundatiei, asa ca din toata agoniseala de o viata s-a ales praful. Singura avere a femeii in varsta de 63 ani este acum Paraclisul Maicii Domnului, o carticica pe care usor o poate tine intr-o palma. Nu mai are unde sa puna capul sa doarma, insa credinta ii da speranta.

„In seara zilei de 28 iunie, a venit apa cu furie peste noi. Am iesit din casa cand apa era deja pana la genunchi, numai cu ce aveam pe mine. Mi-am atarnat o geanta de gat in care nu am apucat sa pun decat cateva acte si Paraclisul Maicii Domnului. M-am gandit sa iau actele pe casa, ca sa ma pot intoarce dupa retragerea inundatiilor. Mi-am asteptat sfarsitul pe una din terasele vecinilor, dar nu mi-am pierdut nici o secunda credinta. Maica Domnului mi-a salvat viata”, marturiseste Aurelia Cuciureanu.

Dupa cateva ore de asteptare, echipele de salvare si-au facut aparitia, gasind-o pe femeie in rugaciune.

„De la ora 21.00, am asteptat pret de trei ceasuri salvarea sau sfarsitul. Intr-un tarziu, cand apa furioasa era de vreo doi metri, a venit si barca mea salvatoare. Le multumesc tinerilor care si-au pus viata in pericol pentru mine. Desi am ramas pe drumuri, nu deznadajduiesc. Dumnezeu mi-a aratat intotdeauna ca ma iubeste, chiar si acum, cand ne-a facut intr-o secunda pe toti la fel de bogati”, a adaugat batrana Aurelia.

Aceasta astepta o minune, desi toata averea s-a dus odata cu apa nemiloasa. Cu actele de casa nu mai are ce face, insa femeia spune ca adevarata ei bogatie nu poate fi distrusa nici printr-o inundatie, nici printr-un altfel de dezastru de pe pamant.

sursa: bzi.ro

Parastas de 40 zile pentru patriarhul Pavle

30 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

În ajunul Crăciunului, la Catedrala „Sf. Sava“ din Belgrad, s-a săvârşit parastasul de 40 de zile pentru sufletul vrednicului de pomenire patriarh Pavle al Serbiei, relatează spc.rs. În prezenţa a mii de credincioşi, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru – Litoral, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie şi slujba Parastasului. La eveniment au participat şi înalţi oficiali de stat, printre care ministrul Cultelor, Bogoljub Sijakovic; prim-ministrul Republicii Srpska, Milorad Dodik; premierul Bosniei, Nikola Spiric, şi reprezentanţi ai Armatei. De la Catedrala „Sf. Sava“ s-a mers la Mănăstirea Rakovica, unde Mitropolitul Amfilohie a săvârşit o slujbă de pomenire la mormântul patriarhului Pavle. Biserica Serbiei a publicat, cu ocazia acestui moment, un album foto dedicat patriarhului Pavle, intitulat „De la moarte la viaţă“.

Un bust al vrednicului de pomenire patriarh Pavle al Serbiei a fost aşezat în piaţa din faţa Seminarului „Sf. Chiril şi Metodie“ din oraşul sârb Niş, anunţă 02varvara.wordpress.com. În această instituţie de învăţământ, fostul patriarh a predat între 1950 şi 1951. Iniţiativa instalării bustului a venit din partea seminarului.

Patriarhul Pavle a trecut la Domnul în al 96-lea an de viaţă, în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 2009, într-un spital din Belgrad, în urma unor suferinţe îndelungate cauzate de boli ale inimii şi plămânilor. La 22 ianuarie 2010 va fi convocat Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe, care va trebui să aleagă un nou Întâistătător.

sursa: ziarullumina.ro

Destinul unei vocaţii – interviu cu maica proinstareţă Semfora Gafton de la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol

17 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Maica proinstareţă Semfora Gafton

Cum v-a venit gândul călugăriei?

Am fost singurul copil la părinţi. Fiind din zona aceasta a Dobrogei, mergeam foarte des la mănăstirea de călugări Cocoş şi simţeam o atracţie spre tot mai multă rugăciune. Puneam întrebări despre viaţa de mănăstire unui monah care mi-a răspuns cu nişte cuvinte pe care le ţin minte şi acum, deşi au trecut zeci de ani: „Fata moşului, ţi s-a aprins candela călugăriei în piept“. Aceste cuvinte nu le voi uita niciodată. Fiind un singur copil, când am spus părinţilor că vreau să mă duc la mănăstire, tatăl meu era acasă. El era din fire foarte repezit. „Eu te-am făcut, eu te omor“, mi-a replicat. Mi-am dat seama că spunea doar din gură, dar pe moment a trebuit să iau aminte la vorbele lui. « Read the rest of this entry »

Părintele Teofil Părăian – un văzător în sufletele oamenilor şi un părinte al echilibrului duhovnicesc

30 Octombrie, 2009 § Lasă un comentariu

de pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU

Pe părintele arhimandrit Teofil Părăian, oricine îl întâlnea, rămânea marcat duhovniceşte şi se schimba lăuntric. Aşa mi-a fost dat şi mie să-l cunosc şi să simt nobleţea sufletească, bunătatea şi căldura sa interioară. Am fost un privilegiat, pentru că am avut cinstea ca părintele să-mi împodobească prima carte publicată – „Teologia necazurilor“ – cu un frumos cuvânt privind spiritualitatea filocalică. Ştiu că nici cartea şi nici autorul ei nu au meritat aprecierile făcute, dar părintele nu a ezitat să mă încurajeze, cu dragostea sa. Mai apoi, l-am întâlnit singur sau împreună cu familia mea, la Mănăstirea Brâncoveanu, acasă sau în sălile de conferinţe arhipline, în care atrăgea şi fascina mulţimi de ascultători prin cuvântările sale. Am descoperit atunci că fiecare îmbrăţişare a sa era o adevărată sărbătoare a sufletului şi aceasta pentru că era un om al Duhului, un om duhovnicesc, om al prezenţei harului dumnezeiesc; un om al lui Dumnezeu printre oameni. « Read the rest of this entry »

Proslavirea Cuvioasei Elena (Behteeva)

27 Octombrie, 2009 § Lasă un comentariu

BINECUVÂNTARE PESTE BINECUVÂNTARE ŞI HAR PESTE HAR

Cu prilejul primului nostru pelerinaj în Rusia Mică (Ucraina de azi), Domnul şi Preacurata Sa Maică ne-au îndreptat paşii în chip minunat pe la toate locurile sfinte de închinare din Kiev. Eram doi părinţi. Pentru că limba nu o cunoşteam, iar călăuză nu aveam, în cele din urmă „odighitrie” ni s-a făcut Împărăteasa cerului, iar limbă de înţelegere ni s-a dovedit a fi buna-cinstire şi evlavia, într-un cuvânt: Ortodoxia. Abia după aceea aveam să realizăm cu adevărat că de fapt Maica Domnului le rânduise pe toate dinainte „bine foarte”.

Când aveam să ajungem la Marea Lavră a Peşterilor din Kiev, abia atunci aveam să ne dăm seama cât de privilegiaţi eram. Maica Domnului ne binecuvântase cu insuflarea tainică de a ajunge la hramul slăvitei ei Mănăstiri şi nu la orice hram, ci la acela care coincidea cu sărbătorirea în 2001 a 950 de ani de la întemeierea Lavrei Peşterilor din Kiev. « Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently browsing the De la altii citire category at Cidade de Deus.