Horoscopul zilei

19 August, 2010 § Lasă un comentariu

un articol de pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ Iaşi

Îmi aduc bine aminte că, în urmă cu aproape douăzeci de ani, după absolvirea facultăţii, unul dintre foştii colegi s-a angajat la un cotidian. I-a revenit, prin fişa postului, sarcina să alcătuiască „Horoscopul zilei”. Era o fire mai excentrică şi nu a socotit aceasta a fi în contradicţie cu ideile sale foarte largi.

Reţeta a fost următoarea: a căutat o lucrare de specialitate, dar la vremea aceea a dat doar peste un tratat de astrologie de pe la o mie opt sute şi ceva, în care erau prezentate câteva modele de astrograme şi se exemplifica asupra unor zodii. A luat acea lucrare, un fel de gromovnic, dar în limba franceză, şi pentru horoscopul fiecărei zile cât a lucrat la acel ziar a datat cu o sută de ani mai târziu afirmaţiile găsite. A mers foarte bine, până şi-a găsit un job mai bun. Nu i-a fost greu, pentru că de cele mai multe ori horoscoapele sunt făcute ambivalent, la modul: „Astăzi, aveţi şansa unică de a întreprinde nu ştiu eu care activitate sau de a cunoaşte nu ştiu ce persoane influente care v-ar putea schimba cariera sau chiar viaţa. În caz contrar, aţi ratat o mare oportunitate, după care s-ar putea să aşteptaţi de acum încolo multă vreme”. Oricum ai da-o sau ai lua-o, se potriveşte. Dacă ai avut o zi bună, spui: „Vezi, mi s-a potrivit horoscopul!”. Dacă ai avut o zi proastă, exclami: „Trebuia să mă aştept, doar mi-am auzit horoscopul!”. Ştiu persoane care nu sunt liniştite până nu îşi aud horoscopul, indiferent că le zice „de rău”.

Dincolo de partea hazlie a lucrurilor, se ridică o întrebare de fond: Este Ortodoxia de acord cu horoscoapele? Dacă nu este, care sunt motivele respingerii acestora?

O primă observaţie este aceea că, în presa scrisă, la radio şi televiziune, moda horoscopului a apărut după evenimentele din decembrie 1989. Motivul este lesne de înţeles: înainte, nu era îngăduit. Trecutul fusese falsificat, iar prezentul şi viitorul programat pe cel puţin cinci-zece ani înainte. Era un viitor strălucitor, din victorie în vic-torie, până la victoria finală. Doar un singur „atotputernic” putea interveni pe atunci în această programare.

Chiar şi atunci când au pătruns în ţară, în vremuri de „libertate”, au fost importate din Occident, din spaţiul în care s-au creat. M-am întrebat de ce au apărut şi proliferat în lumea apuseană, iar ţărilor ortodoxe le-a fost exportat. Şi am găsit un răspuns logic: specificul vieţii lor a favorizat apariţia şi credinţa în ele. Horoscoapele au apărut într-o parte a lumii în care, din punct de vedere religios sau confesional, credinţa majoritară o constituie protestantismul. Este cunoscută influenţa pe care a avut-o în trecut religia asupra tuturor formelor de manifestare ale vieţii umane: economice, soci-ale şi politice. Aşa cum arată marii economişti ai lumii, capitalismul nu s-ar fi putut niciodată naşte în mod firesc într-o ţară ortodoxă. Ortodoxia este o religie a comuniunii şi întrajutorării, a milei şi dăruirii, în timp ce capitalismul este un sistem economic care are în centrul său proprietatea individuală şi respectarea ei, dar şi individualismul şi egoismul.

La fel se întâmplă şi cu horoscopul. Nu s-ar fi putut naşte niciodată în lumea ortodoxă, o lume a iubirii şi a încrederii în ajutorul lui Dumnezeu în toate iniţiativele şi faptele noastre bune. Este suficient să menţionăm faptul că, potrivit credinţei ortodoxe, în timp ce păcatul aparţine omului, liberei sale voinţe, virtutea nu este socotită niciodată a fi un rod exclusiv al activităţii umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre exemplu, dădea, în acest sens, poate cea mai frumoasă definiţie a virtuţii, spunând că ea este îmbinarea sau unirea neputinţei umane cu ajutorul lui Dumnezeu. Experienţa duhovnicească demonstrează faptul că, oricât de mult ne-am osteni noi în a dobândi şi lucra deplin o virtute, aceasta nu s-ar petrece fără ajutorul lui Dumnezeu.

Horoscopul s-a născut în lumea protestantă, pe fondul dezvoltării ştiinţelor exacte, scăpate de sub autoritatea religiei catolice şi, poate, ca o reacţie împotriva acesteia. Dacă ea învăţa că Dumnezeu este Cel care ne conduce viaţa, horoscopul vine să spună că nimic din ceea ce este important în viaţa nu depinde de El. Poate, cel mult, de configuraţia astrelor pe care El le-a creat, dacă Îi mai recunoaştem chiar şi calitatea de Creator. Totul ar depinde de modul în care se conjugă planetele, de ascendent şi descendent.

O astfel de concepţie este în legătură cu doctrina protestantă, cu diferitele ei nuanţe, despre predestinaţie: absolută sau relativă. Potrivit acestei doctrine, prin păcatul strămoşesc, omul L-a supărat definitiv şi iremediabil pe Dumnezeu, pierzându-şi orice atribut superior. De atunci, omul, precum învăţa Luther, este asemenea unui buştean pe care se taie lemne. Nu spune nimic, ci doar suportă. În mod similar, predestinaţia învaţă că fiecare om este ales, hotărât sau predestinat încă din pântecele mamei sale spre viaţa veşnică fericită sau spre chinurile veşnice ale iadului. El nu mai putea face absolut nimic pentru influenţarea sorţii sale, iar dacă totuşi săvârşea fapte bune, acestea nu aveau efect în planul veşniciei, ci erau doar un semn al unui suflet bun, aflat în căutarea desăvârşirii morale.

În sutele de ani în care a propovăduit această doctrină, protestantismul nu a reuşit să ofere nişte criterii clare de selecţie din partea lui Dumnezeu: statutul economic, social, cultural sau religios al părinţilor.

Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe, tocmai acesta este motivul pentru care horoscopul nu poate fi acceptat: omul nu este un buştean, ci un colaborator cu Dumnezeu în opera mântuirii personale. Dumnezeu îi acordă această demnitate: de a fi împreună-lucrător cu El şi nicidecum un buştean amorf şi fără raţiune.

Pe de altă parte, în timp ce în mediul protestant se alcătuiau astfel de horoscoape, poporul român îşi fixa în proverbe şi sentinţe înţelepciunea şi experienţa sa. Iar unul dintre proverbele româneşti spune că „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă”. Nici bune, nici rele. În toate, preţuieşte libertatea noastră. Este darul cel mai înalt pe care ni l-a oferit prin creaţie. Nu Îi pare rău pentru el, deşi omul l-a folosit şi continuă să folosească libertatea sa spre păcat şi pieire, dar nu i-o retrage fiinţei Sale celei mai dragi. Atât în păcat, cât şi în virtute, ne lasă să ne exercităm libertatea şi discernământul. Doar că la sfârşit, la sfârşitul vieţii fiecăruia dintre noi, se trage linia şi se socoteşte.

Mă întrebam: oare Dumnezeu, atunci când predestina un om, cum socotea sau ce Îşi spunea? Este ca şi cum Dumnezeu ar sta într-o sală imensă, cu puzderie de monitoare, ar şti cine şi unde se naşte şi Şi-ar spune: „Ăsta e român şi merge la iad, pentru că ei au fost dintotdeauna un popor încercat, iar celălalt e american, sau francez, sau britanic, sau german, sau elveţian şi aşa mai departe. Da, acolo s-a născut democraţia şi ei nu pot merge decât în rai!”. E ca şi cum am plăti înainte de a cumpăra, ar trebui să achităm o factură pe care poate nu o vom consuma niciodată în viaţă. Ar fi absurd, or, Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi dreptăţii. Or, chiar şi între români, americani sau europeni sunt fel şi fel de oameni. Deci, ar trebui ca fiecare horoscop să aibă un caracter particular: pentru fiecare capricorn, pentru fiecare vărsător şi aşa mai departe. Cele larg difuzate sunt mult prea generale.

În ultimă analiză, motivul pentru care Ortodoxia nu acceptă horoscoapele îl constituie respectul ei faţă de libertatea omului şi încrederea în calităţile şi puterile sale, chiar şi după ce acestea au fost slăbite de păcat. Prin pocăinţă şi rugăciune stăruitoare în Dumnezeu, el reuşeşte să împlinească în viaţă ceea ce nici un horoscop nu i-au fi putut prezice sau, din lipsa de colaborare cu harul, să rateze ceea ce horoscoapele lumii i-ar putea promite.

Eu, bunăoară, îmi fac singur, zilnic, horoscopul, indiferent că afară plouă sau că e frumos, că suntem ameninţaţi cu o proximă apocalipsă sau ni se profeţesc vremuri minunate, că ninge sau e caniculă. Îmi programez fiecare zi şi viaţa întreagă să le trăiesc frumos şi cer ajutorul lui Dumnezeu să îmi împlinesc gândurile bune, să mă lepăd de cele rele şi, astfel, să mă mântuiesc.

sursa: ziarullumina.ro

Anunțuri

“Idealurile” majoritatii sunt in realitate lanturi sau despre ambiţiile profesionale

8 Iulie, 2010 § Lasă un comentariu

Saptaman trecuta am citit doua articole interesante legate de ambitiile profesionale. Traim intr-o lume avida de ascensiune profesionala. Facem sacrificii enorme pentru a urca pe „scara ierarhica” uitand de scara duhovniceasca. Am numerosi prieteni care au trecut sau trec prin astfel de lupte, desi multi dintre ei sunt oameni apropiati de Biserica. Altii deja au inteles si au iesit din aceast „concurs”. Ne este greu sa traim crestineste in fiecare moment al vietii noastre. Suntem buni crestini atunci suntem la biserica, la o conferinta sau intr-un grup de prieteni cu aceleasi viziuni.  Insa,  trebuie sa devenim crestini in toate aspectele vietii noastre de zi cu zi. Este interesant ce inseamna a fi crestin pentru parintele Andrei Kuraev: „Creştinul este pur şi simplu un om care priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Asta-i tot. Am mai putea spune că un creştin poate fi duhovnicesc sau neduhovnicesc, adânc sau superficial, dar cerinţa minimă necesară pentru a fi creştin este întocmai aceasta: să priveşti la Hristos prin ochii Apostolilor.”

Redau mai intai articolul Sunt îndreptăţite ambiţiile profesionale? al pr. prof. Ioan I.C. Tesu de la Facultatea de Teologie din Iasi:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Părintele său ceresc. Dintotdeauna a păstrat în adâncul sufletului său dorinţa de frumos, bine, înalt, ideal. Chiar şi după căderea în păcatul strămoşesc care l-a îndepărtat de Creatorul său, fiinţa umană păstrează în adâncul sufletului ei reminiscenţa stării fericite iniţiale şi, totodată, nostalgia paradisului pierdut.

Înclinaţia spre ceea ce este superior, spre ceea ce este mai bun, mai frumos, mai înalt, ba chiar şi mai mult, stă în firea sa. Iar o întrebare, care se pune adesea, este: în ce măsură credinţa şi trăirea creştină, şi în mod deosebit cea ortodoxă sau răsăriteană, acceptă şi îngăduie aceste manifestări ale omului? Sunt ele contrare spiritului Evangheliei şi, deci, păcate ce trebuie aspru condamnate şi de care omul este dator să se lepede şi să se păzească?

Un prim aspect, ce se cuvine subliniat, îl constituie faptul că dorinţa aceasta spre ceea ce este mai înalt este definitorie fiinţei umane. Însuşi Sfântul Apostol Pavel, „Apostolul neamurilor”, compară viaţa creştină cu o călătorie şi cu o întrecere, cu o alergare în stadion, iar pe nevoitorul creştin, cu un luptător şi un atlet, ce luptă nu pentru dobândirea unor bunuri trecătoare, ci unele veşnice – cununa cea nevestejită a mântuirii. Creştinii tuturor veacurilor, însetaţi de mântuire şi desăvârşire, ştiu că viaţa veşnică se dobândeşte prin aspre nevoinţe, că nu poate exista victorie fără luptă, contemplaţie fără nevoinţă, mântuire fără încercare. Sfinţii de mai târziu l-au socotit pe om o fiinţă aflată într-o permanentă epectază, într-o mişcare spre desăvârşire, într-un urcuş neîncetat.

Acestea fac parte din însăşi constituţia umană şi fie că le înţelegem, le primim şi întru ele ne nevoim, fie că le evităm şi ne eschivăm, mai devreme sau mai târziu, toţi vom face cunoştinţă cu acestea, dacă nu sub forma pozitivă a bucuriilor, măcar sub chipul încercărilor şi al necazurilor.

Ajunşi în acest punct al abordării noastre, trebuie să mai facem o distincţie şi să mai introducem o nuanţă. Dorinţele şi nevoile noastre, odată ce suntem alcătuiţi din trup şi suflet, sunt şi ele îndoite: nevoi sau trebuinţe fireşti, naturale, materiale şi ambiţii sau dorinţe spirituale.

În privinţa celor materiale, lucrurile sunt clare. Creştinismul nu condamnă bogăţia, dar avertizează asupra modului în care aceasta trebuie folosită. La fel, nici sărăcia nu constituie prin sine o virtute, care ar conduce direct şi drept în rai. Atât una, cât şi cealaltă au un numitor comun: mântuirea sufletului. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii noastre recomandau să facem „filosofia bogăţiei sau a sărăciei”, adică să descoperim în ce fel ne poate apropia fiecare dintre ele de Dumnezeu şi care sunt cauzele pentru care ne îndepărtează de El, aruncându-ne una în trufie, lăcomie şi rapacitate, iar cealaltă în nemulţumire, judecare şi clevetire.

Atunci când bogăţia devine izvor de bunătate şi milostenie, ea îl conduce pe posesorul ei spre răsplata veşnică; dimpotrivă, când este folosită cu egoism şi lipsă de compasiune faţă de semenii aflaţi în lipsuri materiale şi morale, ea conduce spre osânda veşnică. La fel, sărăcia materială poate deveni izvor al bogăţiei spirituale, când, însă, ea conduce la sărăcie şi micime spirituală, prin judecarea celorlalţi, prin clevetire şi osândire, efectele ei sunt nefaste spiritual.

Creştinul, cel care încearcă să îşi împroprieze cuvintele mântuitoare ale credinţei, să îşi conformeze viaţa Evangheliei iubirii, trebuie să caute însă totdeauna, printre bogăţiile sau lipsurile lumii prezente, să descopere şi să cultive, încă din viaţa prezentă, comorile lumii viitoare, bogăţiile nepieritoare, valorile sufletului. Iar din acest punct de vedere, constatăm că, de multe ori, omul trăieşte într-o gravă ignorare de sine, nepunând în valoare şi lucrare darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat prin naşterea sa creştină, adică prin Botez şi Mirungere. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel ne enumeră toate aceste daruri pe care le-am primit în mod absolut gratuit: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22-23). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele filosof creştin, ne spune că fiecare suntem proprii distribuitori ai harului, în sensul că fiecare cultivăm într-un mod aparte harismele acestea primite de la Dumnezeu. Nu există om care să nu fie „dăruit”, căruia să îi lipsească orice calitate sau virtute, însă există o mulţime de semeni care încă nu şi-au descoperit calităţile şi capacităţile şi, în consecinţă, nu le pun în lucrare, uzurpând darurile divine, făcându-se insensibili la lucrarea minunată din adâncul sufletului lor şi, în acest mod, refuzând, cel mai adesea inconştient, să se facă împreună-lucrători, colaboratori cu Dumnezeu şi cu harul Său.

Cei care le descoperă şi le fructifică trebuie şi ei, la rândul lor, să se păzească de ispita luciferică a mândriei, de trufia demonică. Cu cât au mai multe calităţi, cu cât au primit mai multe daruri, cu atât mai mult se cuvine să descopere şi să conştientizeze izvorul divin al acestora, la care s-a adăugat efortul sau osteneala personală. Scopul general al lor îl constituie preamărirea Dăruitorului, folosul general şi mântuirea personală. Doar acel dar şi acea calitate este bineplăcută lui Dumnezeu, în care posesorul ei dă mărturie prin punerea ei în lucrare despre dragostea, bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu; prin care foloseşte semenilor, conducându-i prin exemplul bun al colaborării cu harul dumnezeiesc, de la păcat la virtute, de la întuneric şi neştiinţă la lumină şi cunoaştere; dobândindu-şi, în acest mod, mântuirea personală.

Oricât de multe şi de înalte calităţi am avea, se cuvine ca pe toate să le împodobim cu frumosul veşmânt al smeritei cugetări, virtute despre care Sfinţii noştri Părinţi mărturisesc că nu poate fi umilită de diavoli. Ce frumos este să descoperim o persoană de Dumnezeu dăruită cu multe calităţi sau daruri, iar peste toate acestea, să fie împodobită cu smerenie sau umilinţă! Chiar şi cuvântul acesta – „umilinţă” – a intrat în limba română prin filiera latină, de la cuvântul „humus” care înseamnă pământ. Denumirea virtuţii umilinţei sau a smereniei ne duce cu gândul la pământul care este casă şi gazdă bună a noastră, a oamenilor. Noi toţi îl călcăm în picioare necontenit; prin lăcomia noastră îi periclităm existenţa, însă el, păstrând în sine raţiunile pe care Creatorul i le-a dat prin creaţie, ne ţine pe toţi, ne ocroteşte, iar la vreme potrivită ne dă hrană. Ce frumos este, aşadar, să descoperim o persoană virtuoasă, cu multe calităţi, dar care nu încearcă să şi le scoată ostentativ în evidenţă! Parcă noi, cei ce le vedem, suntem tentaţi să le dăm o valoare şi mai mare, să le punem într-o lumină şi într-un contur duhovnicesc şi mai mare. Şi, dimpotrivă, cât este de dizgraţios şi revoltător să vedem cum unele persoane, având calităţi reale sau doar închipuite, încearcă să epateze prin ele, arătând trufie, în propria viaţă, iar faţă de noi, superioritate, mândrie, desconsiderare şi dispreţuire.

Chiar şi atunci când observăm că faptele noastre au schimbat vieţi, au adus lumină şi speranţă, acolo unde era întuneric, se cuvine cu delicateţe duhovnicească şi bun-simţ spiritual să spunem şi noi, asemenea Sfântului Apostol Pavel, că suntem slugi nevrednice şi păcătoase şi că nu am făcut nimic altceva decât ceea ce eram datori să facem. A lucra binele, a propovădui adevărul, a săvârşi virtuţile, a lepăda păcatele, spre folosul altora şi spre mântuirea personală nu constituie fapte extraordinare, ci fapte obişnuite ce trebuie să caracterizeze viaţa adevăratului creştin.

Aşadar, atunci când calităţile pe care le avem sunt înţelese ca daruri ale lui Dumnezeu şi sunt primite cu recunoştinţă faţă de El; atunci când acestea edifică moral pe semenii noştri, conducând spre dobândirea comorii supreme – mântuirea sufletului – acestea sunt adevărate binecuvântări pentru lume şi pentru om, iar cel ce se osteneşte întru dobândirea lor îşi împlineşte în mod autentic vocaţia sa – aceea de a deveni prin osteneală şi nevoinţă ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă – sfânt şi desăvârşit.

Iar acum, un „articol” ceva mai practic de pe blogul lui Saccsiv – o marturisire a unei „evadate” din sistem:

Am avut de mica o situatie materiala buna, dar asta nu m-a impins nici spre lacomie, nici spre dorinta de avansare rapida. La 23 de ani, am inceput sa lucrez in sistemul corporatist, aveam un job foarte bun, eram foarte mandra de ce mare realizare fusesem eu capabila, nestiind de fapt, ca nu aveam absolut niciun merit, ca Dumnezeu m-a adus acolo, in acel mediu, pentru a-mi da mai tarziu o lectie, o lectie foarte dura, dar extrem de necesara.

Inca de la inceput, ma simteam incorsetata. Prea multa lumina artificiala, incercarea de a controla timpul angajatilor, accesul la net, fara ferestre, fara lumina naturala, fara intimitate, prea multe zambete false, prea multe incercari de a salva aparentele.

Dupa 3 ani, am evadat din sistemul multinationalelor, al sclavilor fericiti cu cardurile pline si cu vietile goale. Toti sunt niste frustrati, fericiti doar ca isi pot achizitiona jucariile (mai scumpe ce-i drept, dar adecvate varstei) de care au nevoie pentru a-si hrani iluziile ca sunt realizati, impliniti. Iar jucariile variaza dupa caz (la femei – inseamna saloane, manichiura, tratamente, haine, parfumuri, bijuterii, pantofi, la barbati – investitii, afaceri peste afaceri, femei, masini, excursii, etc)

Am fost si eu iubita de unul care corespunde fisei postului – curvar, ipocrit, business man, manager, director, fite, etc, dar asta nu ma face sa desconsider toti barbatii. Consider ca a fost o etapa in pregatirea mea de ruperea de sistem, consider ca a fost modul prin care Dumnezeu m-a adus la credinta, consider ca a fost o lectie fara de care nu mi-as fi schimbat modul de gandire, consider ca doar asa pot aprecia pe un om curat sufleteste si il pot primi in viata mea cu respectul pe care il merita.
Iar pe oamenii egoisti, curvari, mitocani, ipocriti, care isi bat joc de femei – ii compatimesc, imi este mila ca sunt victimile propriilor lor slabiciuni, ca si-au pierdut reperele si valorile.

Tocmai, asta am primit cand NU eram in ortodoxie, cand eram o gasculita proasta, iar daca era dupa mine, cadeam de mult, si cadeam rau de tot, dar Dumnezeu m-a ferit de ce e mai rau. Singura nu as fi fost in stare sa rezist tentatiei. Cand ma uit in urma, nu imi vine sa cred de modul complet superficial si idiot in care vedeam lucrurile acum 2-3 ani, ce imi doream atunci si ce imi doresc acum, cat de departe eram de esenta vietii si a dragostei.

Dragostea adevarata e cea insuflata de Dumnezeu, cea neconditionata, in care te bucuri de prezenta omului respectiv in viata ta, in care simti ca te completezi cu el, te implinesti afectiv.

Experienta asta m-a invatat sa ma rog pentru ca Dumnezeu sa imi trimita un om care sa ma iubeasca si doar asa, il voi iubi mai mult si pe cel pe care Domnul mi-l va ingadui sot (pt ca e mai bun decat un mitocan, curvar, pot face comparatie si pot vedea raiul, doar dupa ce am vazut iadul), dar Il voi Iubi in primul rand pe Dumnezeu ca de la El vin toate.

Iar daca omul hotarat tie de Dumnezeu e un barbat betiv, badaran, curvar – gandeste-te ca poate aceea e crucea pe care o ai de dus, omul necredincios se mantuieste prin femeia credincioasa si invers, poate asa te vei mantui, trebuie sa iti iei crucea si sa o porti si vei primi cununa ostenelii tale.

Nu vad niciun punct de vedere ortodox in expunerea ta, iar daca multe femei de pe forum au aratat cat esti de departe de adevar, cred ca e timpul sa reconsideri la ce dimensiuni iti traiesti ortodoxia si cum iti manifesti credinta pentru ca asta nu e decat un mod distorsionat de a privi lucrurile.

Femeile materialiste, carieristele, pline de bani, cu sau fara copil, cu sau fara sot, care au schimbat barbat dupa barbat au un suflet gol, sunt WC-uri publice, asa cum a zis- cineva mai sus (da, iti spune asta o femeie, nu un barbat sub acoperire), nu vor fi niciodata fericite, nu stiu ce e aia relatie, cred ca niciun barbat nu e suficient de bun pentru ele, sunt intr-o eterna cautare, experimentare, dar se vor trezi la treizeci si ceva de ani cu o viata consumata, trecuta, pierduta, ratacita, se vor trezi ca au fost doar un produs de consum folosit doar pentru ca era disponibil.

Femeile cu multe relatii la activ se simt ofilite, nu isi vor gasi niciodata fericirea, cred ca ea se ascunde in urmatoarea iesire in mall la cafea cu urmatorul amator de aventuri, cred ca se vor marita si vor da lovitura vietii lor daca vor da de unul bogat si la fel de libidinos ca si ele, dar se vor trezi a doua zi la fel de sterse si de neatragatoare, pentru ca nu stiu cum sa ofere dragoste, unde sa o caute, la ce tip de barbat sa se uite pentru a se simti implinite. Iar daca sunt neatragatoare nu e nicio problema pentru ca se pot machia. Si asta faci si tu, Maria, machiezi realitatea, o ascunzi sub straturi mari de pudra, dar stii ca trairea in Biserica se face doar in casatorie sau calugarie, altfel nu te poti numi ortodox, cale de mijloc nu exista.

Cauta dragostea – in biserica, intr-un mediu curat, cu oameni sanatosi mental, nepangariti de tavalugul dezvoltarii personale, al carierei, al companiei, etc. Degeaba iti dezvolti personalitatea, daca sufletul iti ramane mic, schingiut de un ego prea mare pentru a-l accepta. Compania si cariera nu te vor imbratisa cand ai nevoie de afectiune, nu iti vor mangaia batranetile, nu te vor ingriji cand esti bolnava, iar diplomele si cursurile de vanzari, de negociere, de soft skills, etc nu vor suplini lipsa unui suflet langa tine.

Am lucrat in multinationale, inca mai am de-a face cu mediul corporatist, dar m-am detasat de acel mod de gandire. Pe cei de la conducerea corporatiilor nu ii mai pot numi oameni. Au furat din timpul angajatilor lor, timp care ar fi putut petrecut cu copiii, in natura, intr-un mediu mai prietenos.

Mediul corporatist, al secolulul XXI, e un mediu steril, unde nu ai aer, ai doar aer conditionat, fara ferestre, fara lumina naturala, ca doar e open space, e networking.
E doar un ambalaj dragut care iti fura timp, sanatate, liniste. Asta nu inseamna sa alegi manastirea, trebuie doar sa accepti sa muncesti intr-un mediu care nu aduce atingere demnitatii umane si nu iti ia din timpul care ar trebui alocat vietii personale. La un moment dat, serviciul interfereaza cu intimitatea ta.
Se poate trai si mai modest, daca vrei, Dumnezeu are grija de tine, traiesc la fel de confortabil acum si ca inainte, Dumnezeu gaseste modalitati prin care sa iti continui existenta fara sa depinzi de serviciu.

Continua sa citesti revistele de emanicipare ale femeii, sa mergi la filme imbeciloide gen Sex and the City, care ofera retete de succes, de compromis, de insingurare. Uita-te la vedetele de la Hollywood care dupa ce isi iau doza de celebritate, merg la dezintoxicare sau o dau pe antidepresive. Asta e reteta vietii independente – mersul la psiholog, psihoterapia, caderea in deznadejde, atacurile de panica, refugierea in statul pe internet, in relatii de o noapte. Asta e independenta, modernitatea.

Astept comentariile voastre la acest subiect!

O noua carte la editura Doxologia: Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine

12 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

Părintele Ioan C. Teşu, profesor de Spiritualitate la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, revine în atenţia cititorilor de carte creştină cu un nou titlu: „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine”. Publicată la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, această carte se adaugă la lista numeroasă de cărţi şi studii semnate de părintele profesor. Cel care a urmărit constant activitatea publicistică a părintelui Ioan C. Teşu a putut remarca faptul că lucrările sale se adapă din spiritualitatea filocalică a Bisericii noastre, fiind, la rândul lor, izvoare de învăţătură filocalică pentru cei care le parcurg paginile. Totodată, nu se poate trece cu vederea peste deschiderea şi receptivitatea părintelui profesor faţă de tineri şi de problemele cu care se confruntă aceştia în strădania lor de a duce o viaţă creştinească într-o lume secularizată. Din rândul acestora fac parte şi cei care doresc să ridice crucea preoţiei: fie studenţi teologi sau seminarişti, fie tineri care simt această chemare, dar încă ezită să facă un pas hotărâtor pe acest drum jertfelnic.

„Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” vine în întâmpinarea unor acute probleme cu care se confruntă cei care caută să împlinească în viaţa lor menirea originară şi firească a omului: preoţia. Cartea este fundamentată pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, o mare importanţă fiind acordată îndeosebi Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Simeon Noul Teolog. Închinarea unui capitol întreg Sfântului Simeon Noul Teolog („Paternitatea şi filiaţia duhovnicească în învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog”) poate părea surprinzătoare. Dar, autorul a dorit să arate că rolul duhovniciei în viaţa preotului este de maximă importanţă, şi cine, oare, ar putea fi mai în măsură să ne vorbească despre acest aspect decât Sfântul Simeon, cel care povăţuieşte peste veacuri: „Noi, cei care ne-am învrednicit sfintei preoţii, suntem datori a ne păstra şi a ne prezenta cât mai curaţi în faţa Stăpânului. Cu deplină curăţenie trebuie să slujim Celui ce este Izvorul curăţiei. Suntem datori să ne străduim pentru împodobirea cugetelor noastre, a cuvintelor noastre, a faptelor noastre, cu tot ceea ce este plăcut Stăpânului nostru şi să urmăm întru toate faptele Lui” (p. 137). Alături de învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt redate şi analizate mărturiile despre preoţie ale unor mari teologi români precum Teodor M. Popescu, părintele Dumitru Stăniloae sau părintele Constantin Galeriu.

Cel mai important aspect ni se pare faptul că această carte este rodul experienţei pastorale a părintelui profesor. Preoţia creştină ca „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor” nu poate fi înţeleasă decât de cel care a lucrat cu timp şi fără de timp pe ogorul preoţiei. Aşa cum autorul însuşi mărturiseşte: „Întrucât ni s-au cerut în repetate rânduri, atât la catedră, cât şi în biserică, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii, astfel de sfaturi, încercăm să prezentăm aici câteva din constatările şi concluziile făcute în timp. O facem nu pentru a umple aerul cu vorbe, cum spuneau Părinţii, ci din dorinţa sinceră şi cu nădejdea că acestea vor reuşi să limpezească măcar câtuşi de puţin şi să lumineze pe cei aflaţi în pragul unei astfel de alegeri” (p. 102). Un alt aspect remarcabil al cărţii „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” îl constituie faptul că alături de teme care au mai fost dezbătute în alte lucrări de pastoraţie şi sfătuire duhovnicească, teme precum portretul duhovnicesc şi fizic al păstorului sufletesc, chipul predicatorului ideal, întâlnim analizate şi subiecte sensibile precum: vocaţia pentru preoţie (vocaţii tardive, crizele de vocaţie, mijloace de întărire a vocaţiei pentru preoţie). De asemenea, un alt subiect delicat dezbătut de părintele profesor îl constituie alegerea viitoarei soţii de preot. Părintele arată că vocaţia nu îl implică doar pe cel care se pregăteşte să devină preot, ci şi pe cea care vrea să devină soţie de preot sau preoteasă.

Importanţa lucrării „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” nu rezidă doar în abordarea modernă, dar, în acelaşi timp, patristică a părintelui Ioan C. Teşu, ci, mai ales, în faptul că fiecare pagină din această carte este rodul experienţei pastorale a autorului.

Prin rugăciune, omul îşi descoperă vocaţia sa de preot al lumii

pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu

Omul este fiinţă duală, dihotomică, alcătuită din trup material şi suflet spiritual, şi de aceea trebuinţele sale sunt trupeşti sau fizice şi sufleteşti sau duhovniceşti. Şi, precum trupul nu poate fiinţa fără împlinirea trebuinţelor sale fireşti, la fel şi sufletul oftează în aşteptarea împlinirii nevoilor sale de natură spirituală.

Rugăciunea este cea mai importantă dintre acestea, este respiraţia sufletului, la fel de importantă ca şi respiraţia plămânilor. Tocmai din cauză că omul nu mai înţelege sau ignoră acest mare adevăr – nevoia de viaţă duhovnicească înaltă, în centrul căreia se află rugăciunea – există în lume şi în sufletul omului atâtea griji şi nelinişti, atâta zbucium şi durere, boală sufletească, mai apăsătoare adeseori decât cea trupească, şi moartea veşnică.

Fiinţa umană este inelul de legătură între cele două lumi, aflate permanent în chemare şi căutare reciprocă – lumea materială şi lumea spirituală. Întâlnirea şi dialogul între acestea nu se poate împlini decât prin rugăciune, pe care spiritualitatea ortodoxă o numeşte, din acest punct de vedere, urcuşul sufletului – minte şi inimă – spre cer, convorbirea omului cu Dumnezeu.

În lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”, arătând că nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială1, părintele Dumitru Stăniloae prezintă două piedici ce se ridică în calea practicării ei, în lumea contemporană: pe de o parte, influenţa unui mediu dacă nu ostil, cel puţin nefast prin indiferenţa lui în materie de credinţă, iar pe de altă parte, un laxism duhovnicesc, mergând până la absenţa rugăciunii, la pierderea uzului rugăciunii2. De aceea, practicarea acestui meşteşug duhovnicesc este un act de eroism spiritual, o cruce asumată de bunăvoie.

Nevoia de rugăciune a sufletului creştin înseamnă, din această cauză, nevoie de dialog, de comunicare şi comuniune, nevoie de împlinire într-o ordine superioară legilor fizice, statice, finite, ale lumii materiale, într-o împărăţie a spiritului; nevoie de eliberare din singurătate şi platitudine, din egoism şi egocentrism, prin iubire şi dăruire. Iată cum argumentează părintele Stăniloae această nevoie duhovnicească a omului contemporan: „Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate (…). În fond, toţi oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune (…). Cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri”3.

Prin rugăciune, omul îşi descoperă vocaţia sa de preot al lumii, îşi asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii.

Rugăciunea este, aşadar, culmea vieţii şi a desăvârşirii, măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu, izvorul vieţii şi sfinţeniei. Ea este starea culminantă a vieţii. De „pătimirea” îndumnezeirii, omul nu se învredniceşte decât în starea culminantă a rugăciunii duhovniceşti, mai presus de rugăciune, când toate mişcările fireşti încetează, locul lor fiind luat de iubire şi lacrimi, de răpire şi extaz, în lumina dumnezeiască.

Oricare dintre darurile duhovniceşti este dobândit la capătul rugăciunii stăruitoare, fiind o roadă a acesteia. Viaţa rugătorului devine atunci o rugăciune neîncetată, o liturghie personală.

Viaţa omului, lipsită de rugăciune, este ca trupul fără suflet. Lipsit de rugăciune, sufletul îşi tăgăduieşte adevărata sa lucrare şi îşi pierde adevăratul ei sens. Lipsirea sau absenţa rugăciunii echivalează cu despărţirea noastră de Dumnezeu şi de noi înşine, de ceea ce avem mai înalt şi nobil în fiinţa noastră, tăgăduirea calităţii noastre de a fi „după chipul lui Dumnezeu”.

_____________

1 Parintele Dumitru Staniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt. Cuvânt înainte Arhimandritul Gregorios Grigoriatu. Prefaţă Olivier Clement. În româneşte de Maria-Cornelia Ica jr, Editura Deisis, Sibiu, 1995;

2 Ibidem, p. 23;

3 Ibidem, p. 33.

sursa: ziarullumina.ro

Fără lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică“

8 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi

În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti.

Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel această „teologie a focului“, întâlnită în imnele Sfântului Simeon: „Focul sau lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti“ (1). Acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Aceasta echivalează însă cu o chenoză din partea lui Dumnezeu (2).

Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi“ sau „râuri“ de lacrimi.

Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor“, legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial îl ocupă Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi în Imnele iubirii dumnezeieşti.

Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările sale. Unul este ca „apa“, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul este ca „focul“, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.

Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline cu Dumnezeu.

Lacrimile, arată părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc“ (3). Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă (4). Ele nasc în suflet „întristarea bucuroasă“, starea fericită a sufletului împreunată cu iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristare fericitoare „nu e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate pocăi“ (5), ci una aducătoare de pace şi linişte.

Lipsită de aceste lacrimi, „fără această înmuiere“, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a noastre“ (6). Lacrima este cea care „umanizează“ rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască (7).

Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată părintele Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire, în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii“ pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă (8).

Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.

1. Nota 130 a părintelui Stăniloae, la Imnul 13 (Z. 17), în volumul Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 370.

2. Nota 103 a părintelui Stăniloae, la Imnul 11 (Z. 32), în vol. cit., p. 362.

3. Nota 431 a părintelui Stăniloae, la Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 266.

4. Nota 100 a părintelui Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 67.

5. Nota 255 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre amăgire şi despre multe alte lucruri, în Filocalia…, volumul VII, p. 198.

6. Nota 301 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, în Filocalia…, volumul VII, p. 230.

7. Nota 333, la Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 247.

8. Nota 348 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 176.

sursa: ziarullumina.ro

Părintele Teofil Părăian – un văzător în sufletele oamenilor şi un părinte al echilibrului duhovnicesc

30 Octombrie, 2009 § Lasă un comentariu

de pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU

Pe părintele arhimandrit Teofil Părăian, oricine îl întâlnea, rămânea marcat duhovniceşte şi se schimba lăuntric. Aşa mi-a fost dat şi mie să-l cunosc şi să simt nobleţea sufletească, bunătatea şi căldura sa interioară. Am fost un privilegiat, pentru că am avut cinstea ca părintele să-mi împodobească prima carte publicată – „Teologia necazurilor“ – cu un frumos cuvânt privind spiritualitatea filocalică. Ştiu că nici cartea şi nici autorul ei nu au meritat aprecierile făcute, dar părintele nu a ezitat să mă încurajeze, cu dragostea sa. Mai apoi, l-am întâlnit singur sau împreună cu familia mea, la Mănăstirea Brâncoveanu, acasă sau în sălile de conferinţe arhipline, în care atrăgea şi fascina mulţimi de ascultători prin cuvântările sale. Am descoperit atunci că fiecare îmbrăţişare a sa era o adevărată sărbătoare a sufletului şi aceasta pentru că era un om al Duhului, un om duhovnicesc, om al prezenţei harului dumnezeiesc; un om al lui Dumnezeu printre oameni. « Read the rest of this entry »

Secolul al XXI-lea – secolul tristeţii?

18 Septembrie, 2009 § Lasă un comentariu

pr. prof. dr. Ioan C. TEŞU

Tratatele de psihologie şi psihiatrie au alcătuit liste „clasice“ cu „depresivii celebri“. Acestea cuprind numeroase nume: preşedinţi, precum: Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt sau Richard Nixon; oameni de stat, cum au fost Winston Churchill sau Diana Spencer – „Lady Di“.

Dintre scriitorii celebri sunt pomeniţi: Johann Goethe, Mark Twain, Honoré de Balzac, Lev Tolstoi, Hans Christian Anderson, Charles Dickens, Ernest Hemingway, ca, de altfel, şi al pictorilor şi muzicienilor: Vincent Van Gogh, Claude Monet, George Frederick Handel, Robert Schumann, Hector Berlioz, Ludwig van Beethoven. « Read the rest of this entry »

Postul ortodox – „pedagogie“ a trupului şi a sufletului

4 August, 2009 § Lasă un comentariu

pr. prof. dr. Ioan C. TEŞU

Postul şi înfrânarea – esenţa sa – au o valoare capitală în viaţa noastră duhovnicească, întrucât nu putem face nici un fel de progres duhovnicesc fără disciplinarea vieţii noastre, atât cea trupească, cât şi sufletească. Postul, însoţit de dreapta socoteală şi împreunat cu priveghere şi rugăciune, de lacrimi de pocăinţă şi de smerenie, de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, „face pe cel ce se nevoieşte cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii“. Iar pe cel ajuns la aceasta, postul îl conduce la pacea duhului şi îl uneşte prin dragoste cu Dumnezeu.

Postul cu discernământ reprezintă, în viaţa duhovnicească, „marele drum spre tot lucrul bun“. Cel ce nu se îngrijeşte de lucrarea lui „clatină tot binele“. Postul este „arma lucrată de Dumnezeu“, „harul dat nouă de Hristos“. El este armă de neînvins a ostenitorului, ce înfricoşează şi alungă diavolul, care se vede umilit, aducându-şi aminte de înfrângerea pe care Mântuitorul i-a pricinuit-o în pustie. De aceea, cel ce nu respectă porunca postului intră în luptă neînarmat şi suferă o cumplită înfrângere din partea diavolilor, care îşi râd de el. « Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with pr. prof. dr. Ioan C. TESU at Cidade de Deus.