Călugării Sfântului Munte Athos despre dialogul teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieini

I. Dialogul dintre ortodocşi şi monofiziţi

Dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni – adică membrii Bisericilor monofizite din Orient, copţii, armenii şi etiopienii, ostili Sinodului al-IV-lea ecumenic de la Calcedon care a stabilit dogma celor două firi a lui Hristos – dialog dus de mai mulţi ani de Patriarhia Constantinopolului şi de alte Biserici angajate în ecumenism, a stârnit recent neliniştea călugărilor athoniţi. „Memoriul” lor despre acest dialog a rezumat pertinent argumentele teologilor ortodocşi ale căror voci înăbuşite de mass-media îndrăzniseră să se ridice împotriva metodelor antiecleziale ale acestui dialog şi împotriva presupoziţiilor lui dogmatice, aflate la antipodul tradiţiei Apostolilor, Părinţilor Bisericii şi Sinoadelor ecumenice. „Lumina Taborului” a prezentat în editorialul precedent principalele obiecţii ale călugărilor athoniţi.

Acestei provocări lansate de Sfântul Munte i-a răspuns pe larg în paginile revistei „Episkepsis” (nr. 521 din 31 august 1995), Înalt Prea Sfinţia Sa Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei, din Patriarhia de la Constantinopol, şi preşedinte din partea ortodoxă al Comisiei însărcinate cu acest dialog.

II. Critică lui Damaskinos

SOP („Service Orthodoxe de Presse”) a citat pe larg în nr. său din decembrie 1995 textul răspunsului Î.P.S. Damaskinos, care este o critică a poziţiilor călugărilor athoniţi. Rezumăm mai jos principalele puncte abordate de Mitropolitul Elveţiei.

1. O hristologie ambiguă?

Athoniţii critică cele două „Declaraţii comune” (1989-1990), spunând că ele conţin expresii ambigue, care permit o interpretare severiană – conformă, adică, „monofizitismului moderat” a lui Sever. Această doctrină a fost la fel de vehement condamnată de Părinţi că şi „monofizitismul extrem” al lui Eutihie.

Răspuns: Mitropolitul Damaskinos răspunde că pasajele considerate ambigue sunt ortodoxe:

– primul text: „Atunci când vorbim de ipostasul unul şi compus (synthetos) al Mântuitorului Hristos, nu vrem să spunem, că în El se unesc un ipostas divin şi un ipostas uman. Vrem să spunem că ipostasul unul şi veşnic al Celei de a două Persoane a Treimii Şi-a asumat natura umană creată, unind-o cu propria Sănatură divină necreată pentru a alcătui împreună o Fiinţă divino – umană adevărată, unită fără despărţire şi fără amestecare” („Prima Declaraţie”).

Potrivit lui Damaskinos, dacă s-ar fi spus de către Comisie: „O Natură divino – umană unită” i s-ar fi putut reproşa monofizitismul; dar, de vreme ce s-a spus „o FIINŢĂ adevărată”, vinovaţi sunt athoniţii, care se poartă de parcă s-ar fi folosit cuvântul Natură.

– al doilea text: „naturile diferenţiindu-se ….doar în gândire” („A Două Declaraţie”).

Expresia „doar în gândire” (1) vine de la Sinodul al V-lea ecumenic ( 533) şi deci este perfect ortodoxă, spune Damaskinos. Aşadar athoniţii se înşeală încă o dată, făcând astfel de reproşuri.

2. Dioscor, Iacob şi Sever sunt ortodocşi?

Comunitatea athonită învinovăţeşte Comisia interortodoxă de a fi cerut anticalcedonienilor să respingă doar monofizitismul extrem al lui Eutihie şi nu şi pe cel al lui Dioscor şi Sever. La care Mitropolitul Elveţiei răspunde că cercetări recente au dovedit că Dioscor şi Sever au rămas credincioşi învăţăturii hristologice a Sfântului Chiril.

Dioscor, Iacob şi Sever au refuzat să recunoască Sinodul IV ecumenic din Calcedon. Datorită acestui fapt au fost condamnaţi de Biserică. Potrivit Părinţilor Athoniţi, asta înseamnă că erau eretici. Nu, răspunde Damaskinos: „au respins terminologia definiţiei Sinodului («în două naturi»)”, dar „au fost condamnaţi pentru că s-au separat de trupul Bisericii şi nu pentru erezie”.

3. Se pot anula hotărârile unui Sinod ecumenic ?

Comisia a propus să fie ridicate anatemele împotriva lui Dioscor şi Sever date de Sinodul IV şi confirmate de Sinoadele următoare (al VI-lea şi al VII-lea).

Athoniţii susţin că nu e permisă revizuirea hotărârilor unui Sinod ecumenic.

Î.P.S. Damaskinos răspunde că aşa ceva s-a mai întâmplat şi citează patru exemple:

a. revizuirea hotărârilor Sinodului al III-lea ecumenic prin „Decretul de reconciliere” din 433, care a restabilit comuniunea dintre Antiohia şi Alexandria;

b. „învăţătura hristologică a Sinodului al III-lea ecumenic a fost dezvoltată printr-un Horos (Decret, Definiţie dogmatică) al Sinodului al-IV-lea ecumenic”;

c. decretul acestui ultim Sinod a fost interpretat de Sinodul al V-lea ecumenic în lumina celor „Douăsprezece capitole contra lui Nestorie” ale Sf. Chiril şi ţinând cont de terminologia lui hristologică;

d. hotărârea Sinodului al-IV-lea ecumenic asupra ortodoxiei lui Teodorit al Cyrului şi a lui Ibas al Edesei a fost interpretată diferit de Sinodul al V-lea ecumenic.

Pentru Î.P.S. Damaskinos există toate condiţiile necesare, deoarece „Sinodul panortodox ridică anatemele cu privire la Dioscor, Iacob şi Sever.” „Autoritatea Sinoadelor ecumenice nu e pusă în pericol, de vreme ce elementul esenţial al hotărârilor lor dogmatice (Horoi) nu e pus la îndoială”, şi, pe de altă parte, „Sinodul panortodox”, „Întotdeauna aflat în armonie deplină cu conştiinţa trupului Bisericii Ortodoxe, prelungeşte autoritatea Sinoadelor ecumenice istorice în viaţa Bisericii Ortodoxe şi are puterea de a interpreta autentic duhul hotărârilor acestor Sinoade în marşul istoric al Bisericii.”

4. Trebuie să li se impună Bisericilor anticalcedoniene acceptarea celor patru Sinoade ecumenice (IV-VII) pe care le refuză până în ziua de azi ?

Potrivit athoniţilor, care nu fac aici decât să exprime conştiinţa Bisericii Ortodoxe în întregimea ei, faptul că anticalcedonienii continuă să nu accepte explicit decât primele trei Sinoade ecumenice dovedeşte că nu s-a ajuns la nimic: a fi ortodox înseamnă să accepţi toate Sinoadele ecumenice că având aceeaşi valoare. În aceste condiţii, a vorbi de comuniune între anticalcedonieni şi ortodocşi este imposibil.

„Calcedonul” rămâne piatra de încercare.

Î.P.S. Damaskinos răspunde că „Bisericile orientale” (adică anticalcedoniene) acceptă credinţa formulată în decretele celor şapte Sinoade (2), dar că, „în ciuda acestui fapt, problemă enumerării formale a acestor Sinoade printre Sinoadele ecumenice comune, deşi puse de nenumărate ori şi cu insistenţă de Comisia interortodoxă pe parcursul reuniunilor în plen ale Comisiei mixte – a fost socotită prematură şi intempestivă de reprezentanţii vechilor Biserici orientale, dat fiind faptul că presupune, pe de o parte, ridicarea anatemelor pronunţate de Bisericile noastre contra lui Nestorşi Sever, şi, pe de altă parte, studiul sistematic al actelor acestor Sinoade, care ar necesita un timp îndelungat.”

III. Răspunsul Părinţilor athoniţi.

Sfânta Comunitate a Sfântului Munte a răspuns criticii, pe care am rezumat-o, printr-o analiză detaliată de 102 pagini, din care ziarul „Orthodoxos Typos” a publicat un rezumat în numerele 1169 şi 1170 (din 12 şi 26 aprilie 1996). Iată traducerea acestui text intitulat „Observaţiile Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte. Dialogul teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieni. Răspuns la critica Mitropolitului Damaskinos al Elveţiei.”

Introducere

Buletinul ecleziastic „Episkepsis” (521, 31.08.1995) a publicat răspunsul Î.P.S. Mitropolit al Elveţiei, Damaskinos, Preşedintele Comisiei interortodoxe pentru dialog între Biserica Ortodoxă şi Bisericile anticalcedoniene la „Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte asupra dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni”, din 14/27 mai 1995.

Călugării athoniţi constată că, rezultatele dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni, aşa cum au fost ele transcrise în Acordurile Conferinţelor neoficiale (1964- 1941), şi apoi în Declaraţiile Comune ale Întâlnirilor oficiale ale Comisiei mixte (1985-1993), nu laşa loc unor speranţe prea mari de a-i vedea pe anticalcedonieni revenind la Biserica de care s-au despărţit acum 1500 de ani ca eretici, deoarece teologia acestor „Declaraţii Comune” nu se acordă cu dogma ortodoxă.

În 1992, după încheierea discuţiilor teologice, am aşteptat un examen critic sinodal şi o judecată a diverselor Prea Sfinte Biserici Ortodoxe locale asupra concluziilor Dialogului teologic. Am sperat că va trece un timp suficient pentru ca să se maturizeze conştiinţa Bisericii şi să accepte hotărârea unanima a ierarhilor Bisericii asupra problemei de a şti dacă anticalcedonienii contemporani sunt său nu ortodocşi.

Din păcate, înainte de orice judecată sinodală, a fost făcută publică afirmaţia Comisiei mixte privind ridicarea din partea ortodocşilor a anatemelor asupra lui Dioscor şi Sever („Comunicatul de la a IV-a Întâlnire”, 1993). În urma anumitor afirmaţii ale unor teologi particulari, Dioscor şi Sever au fost socotiţi ortodocşi în simţire şi doctrină şi, ca urmare, s-a considerat că ar fi posibil ca autoritatea sinodală actuală a Bisericii să ridice anatemele care apaşa asupra lor. Ridicarea anatemelor realizată de cele două părţi aflate în dialog ar trebui să însemne restabilirea deplinei comuniuni sacramentale.

Diferitele obiecţii şi reacţii ale credincioşilor Bisericii împotriva acestui soi de unire pripită – de vreme ce anticalcedonienii n-au acceptat câtuşi de puţin credinţa ortodoxă – n-au fost luate în considerare de principalii agenţi ai acestei uniri.

Sfânta Comunitate a Sfântului Munte, neliniştită şi îngrijorată de cursul pe care l-a luat acest dialog teologic, a alcătuit mai întâi de toate un „Raport al Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte asupra dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni”, în care şi-a exprimat rezervele asupra felului în care se desfăşoară acest dialog. Dar deoarece Î.P.S. Mitropolit al Elveţiei, Damaskinos, în articolul său, „Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile orientale. Reflecţii şi perspective”, a prezentat concluziile Comisiei Mixte nu ca pe simple oferte prezentate acestor Biserici, ci ca pe texte ţinând de credinţa şi tradiţia ortodoxă, Sfânta Comunitate a publicat un „Memoriu” în care a dezvăluit Bisericii deviaţiile dogmatice (hristologice şi ecleziologice) ale Comisiei interortodoxe. Scopul „Memoriului” a fost acela de a informa membrii Bisericii asupra caracterului non – ortodox al „Declaraţiilor Comune” şi de a încerca să aşeze dialogul pe baze ortodoxe astfel încât credinţa Bisericii să rămână neschimbată şi anticalcedonienii să realizeze că se află în erezie, de la care trebuie să se întoarcă spre ortodoxie.

În răspunsul său la „Memoriul” Sfintei Comunităţi, Mitropolitul Elveţiei a reformulat teoriile neortodoxe ale Comisiei Mixte în materie de hristologie şi ecleziologie.

De asemenea, el acuză Sfânta Comunitate că vorbeşte din propria sa autoritate, că învinovăţeşte, în mod arbitrar, teologii Comisiei interortodoxe, că pune în discuţie ideea că Bisericile vor să accepte cu entuziasm concluziile Dialogului, în sfârşit, că ignoră faptul că aceste concluzii sunt în deplin acord cu rezoluţia celei de a treia Conferinţe Panortodoxe Presinodale în ceea ce priveşte progresul Dialogului.

Sfânta Comunitate a cântărit bine aceste acuzaţii ale mitropolitului şi, considerând că afirmaţiile sale se îndepărtează în puncte esenţiale de credinţa ortodoxă şi de Tradiţia Bisericii, a făcut următoarele remarci:

1) Peştele este înecat

Înalt Prea Sfinţitul aminteşte poziţia ostilă a Sfintei Comunităţi faţă de acest dialog, apoi critică declaraţiile acesteia ca „făcute din proprie autoritate”, ca şi acuzaţiile „arbitrare” aduse Comisiei interortodoxe, şi în sfârşit, împotrivirea sa la voinţa celei de a treia Conferinţe Presinodale. Aceste observaţii nu vor, însă, decât să-l facă pe cititor să piardă din vedere esenţa problemei. Ele nu lămuresc pe nimeni dacă neliniştile Sfintei Comunităţi în legătură cu evoluţia Dialogului sunt nejustificate sau greşite.

2) Conştiinţa eclezială

Poziţia rezervată a Preafericirii Sale, Patriarhul Diodor al Ierusalimului, a atâtor alţi ierarhi ai Bisericii, a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte, a numeroşilor profesori de la şcolile teologice şi a unei mari părţi a credincioşilor Bisericii dovedeşte că, în realitate, conştiinţa Bisericii n-a fost mulţumită de rezultatele Dialogului şi cere o nouă fixare a direcţiilor în care trebuie să se desfăşoare.

3) Texte în mod deliberat ambigue

Afirmaţia Mitropolitului Elveţiei că soluţiile aduse problemelor teologice sunt conforme învăţăturii Sfintelor Sinoade ecumenice este total nefondată.

Acordul comun care s-a semnat în cadrul Dialogului nu reprezintă credinţa Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor ecumenice, ci texte artistic fabricate astfel încât să cuprindă în acelaşi timp teologia ortodoxă şi cea severiană. Aceste documente nu folosesc terminologia Hotărârilor Sinoadelor ecumenice decât pentru a ascunde compromisul dogmatic astfel obţinut.

Cu voie său fără de voie, delegaţia ortodoxă a făcut concesii dogmatice anticalcedonienilor. Iată-le:

a) introducerea unor formule monofizite în „Declaraţiile Comune” ca de ex.: „Ipostasul (ca distingere) NATURII Cuvântului întrupat”. Termenul „physis„, natura, care nu poate însemna ipostas, este folosit strâmb, într-o maniera kakodoxă în locul formulării ortodoxe care ar fi „NATURILOR Cuvântului întrupat”.

b) acceptarea că naturile lui Hristos se disting numai în gândire, expresie care, în contextul „Declaraţiilor comune”, este susceptibila de o interpretare severiană şi ascunde în ea monofizitismul şi monoenergetismul. Pretenţia mitropolitului Elveţiei, care susţine că expresia „doar în gândire” vine de la hotărârea Sinodului al V-lea ecumenic, n-are nici o relevanţă de vreme ce conţinutul expresiei (în contextul şi în forma existentă în document: „naturile se disting numai în gândire”) este radical diferită de conţinutul dogmatic al formulei Sinodului al V-lea: „Dacă cineva mărturiseşte cele două naturi ale Singurului Domn Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, dar fără să se înţeleagă diferenţa doar în gândire… şi se foloseşte de numărul lor pentru a arăta că Mântuitorul are naturi separate şi idioipostatice (având fiecare ipostasul propriu), să fie anatema”.

A două formulare mărturiseşte diferenţa naturilor care există în mod esenţial în Hristos şi respinge separarea naturilor, dar insinuează ideea unei naturi compuse.

c) Folosirea expresiei „ca să formeze (Cuvântul) o singură şi reală FIINŢĂ (hyparxis, Fiinţă sau subzistenţă) divino-umană”, expresie specifică tradiţiei teologice severiene pentru care Hristos nu este asemenea ca ipostas Ipostasului lui Dumnezeu Cuvântul. Consecinţele acestei teze, atât pe planul teologiei treimice, cât şi pentru doctrina mântuirii, sunt extrem de grave.

d) Concesia făcută opiniei că Sfinţii Părinţi ar fi folosit termenii natură şi ipostas unul în locul altuia şi cu aceeaşi semnificaţie. Astfel se dă posibilitatea anticalcedonienilor să citească „Declaraţiile comune” aşa cum vor, după propria lor credinţă, care e monofizitismul severian, fără să-şi dea seama de eroarea teologică în care se află.

e) Formularea nesatisfăcătoare a dogmei ortodoxe despre cele două voinţe şi cele două energii în Hristos, formulare care face imposibilă excluderea ereziei monoenergetismului. Afirmaţia mitropolitului Elveţiei că, în ceea ce priveşte această problemă, „Declaraţiile Comune” reproduc cu fidelitate Definiţia Sinodului VI ecumenic, este total nefondată.

f) Acceptarea neortodoxă a ideii că anticalcedonienii pot mărturisi o singură natură divino-umană, atâta timp cât nu neagă prezenţa dinamică şi constantă (suneche) a divinului şi a umanului în Hristos. Printr-o astfel de mărturisire, anticalcedonienii nu recunosc ca ipostas, ceea ce este ipostatic în Hristos ci ca o natură divino-umană compusă. De asemenea, în locul unei existenţe (hyparxis, subzistenţă) esenţiale a naturilor în Hristos, este mărturisită doar prezenţa proprietăţilor (idiotetes) divine şi umane în El.

Aşadar, prin toate acestea e mărturisită tocmai natura compusă a tradiţiei severiene pe care au condamnat-o Sfinţii Părinţi.

g) Concesia făcută anticalcedonienilor, prin folosirea denumirilor de „precalcedonieni”, „necalcedonieni”şi „ortodocşi orientali” nu ca simpli termeni tehnici în desfăşurarea Dialogului, ci înţeleşi în conţinutul lor teologic, aşa cum se poate constata cu uşurinţă, examinând rezultatele dialogului.

h) Recunoaşterea că monofizitismul aşa-zis moderat al lui Dioscor şi Sever nu este o erezie şi că anatema lansată împotriva lor de Sinoadele VI şi al VII-lea ecumenice nu s-a datorat învăţăturii lor eretice, ci doar faptului că divizaseră Biserica.

Toate aceste lucruri pe care le susţine, de asemenea, Mitropolitul Elveţiei, se dovedesc eronate în baza Actelor Sinoadelor ecumenice al V-lea, al IV-lea şi al VII-lea locale, din Constantinopol (536) şi Lateran (649), precum şi în baza scrisorilor şi operelor dogmatice ale marilor Învăţători şi Părinţi ai Bisericii: Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Fotie cel Mare, etc. Potrivit tradiţiei Sfinţilor Părinţi, Dioscor şi Sever sunt eretici în toată puterea cuvântului.

Cunoscând toate aceste lucruri, Comisia interortodoxă a comis o gravă eroare nepretinzând anticalcedonienilor să accepte pur şi simplu anatema asupra pretinşilor „învăţători” Dioscor, Sever, Filoxenie, Iacob şi alţii, ca o condiţie indispensabilă unirii.

i) Formula „naturile sunt unite ipostatic şi natural” (3), în care adăugarea adverbului „natural” (care pentru ortodocşi nu înseamnă nimic altceva decât unirea după ipostas) înseamnă pentru anticalcedonieni unirea naturilor ca atare (luate în ele însele) într-o unică natură compusă. Teza severiană mărturisită de anticalcedonieni produce o confuzie completă în taina Iconomiei divine.

j) Acordul pentru o respingere generală şi necondiţionată a interpretării sinoadelor, ceea ce nu se potriveşte cu hotărârea Sinodului al III-lea ecumenic şi cu „Reconcilierea” din 433 (4).

Aceasta indeterminare ne laşa în incertitudine: anticalcedonienii acceptă Sinodul al IV-lea ecumenic şi Sinoadele ecumenice următoare ale ortodocşilor, ori, dacă resping sinodul tâlhăresc de la Efes şi celelalte nenumărate sinoade întrunite de nelegiuiţi împotriva Sfântului Sinod al IV-lea ecumenic.

4) Ridicarea anatemelor ?

Î.P.S. Damaskinos este de acord cu părerea comisiei mixte că e posibilă ridicarea anatemelor pronunţate împotriva lui Dioscor şi Sever de către Sinoadele ecumenice. Pentru a susţine acest lucru, mitropolitul foloseşte argumente imposibil de acceptat din punct de vedere istoric şi teologic. Iată-le:

a) „Hotărârile Sinodului al III-lea ecumenic au fost revizuite prin Decretul de Reconciliere, ca atare ar fi posibil astăzi ca un act de aceeaşi valoare al Bisericii să revizuiască anatemele împotriva lui Dioscor şi Sever.”

Acest argument este clar respins de scrisorile Sfântului Chiril. Biserica admite completarea, dezvoltarea şi explicarea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor ecumenice, dar niciodată revizuirea lor.

b) „Sfântul Chiril n-a pretins adoptarea celor Douăsprezece capitole ale sale în Decretul Reconcilierilor ci s-a mulţumit cu o condamnare generală a nestorianismului. Tot astfel, noi, ortodocşii, trebuie să ne mulţumim cu o condamnare generală a eutihianismului pe care o produc anticalcedonienii ca suficientă pentru a-i putea defini că având un sentiment ortodox.”

Acest argument se dovedeşte de asemenea înşelător, pentru că Sfântul Chiril a cerut Recunoaşterea celei de a IV-a anateme îndreptate împotriva celor care spun că prin Reconciliere el se contrazice. În plus, toată tradiţia ulterioară a Părinţilor cere o mărturisire exactă şi detaliată a credinţei, nu doar declaraţii generale.

c) „Reabilitarea lui Teodorit şi a lui Ibas de către Sinodul al IV-lea ecumenic şi condamnarea operelor lor greşite în credinţă de către Sinodul al IV-lea ecumenic au servit unităţii Bisericii. Tot astfel reabilitarea lui Dioscor şi Sever ar servi astăzi acestei uniri”.

Raţionamentul este greşit. Reabilitarea lui Teodoret şi Ibas nu s-a făcut prin revizuirea unui Sinod ecumenic cu autoritate de lege în Biserică, ci prin revizuirea unui fals sinod, un sinod eretic (aşa numit „tâlhăresc”). Nici o decizie dogmatică luată de sinoadele anterioare n-a fost încălcată prin această reabilitare, care n-a avut loc decât după ce Nestorie a fost anatemizat în faţa sinodului. Tot astfel, condamnarea scrierilor lor eretice de către Sinodul al V-lea nu a contrazis vreo acceptare a lor anterioara, făcută de vreun Sinod ecumenic. În concluzie, aceste două acte ale Bisericii au servit unitatea ei, pentru că ceea ce s-a căutat atât într-unul, cât şi în altul, a fost integritatea credinţei ortodoxe. Dimpotrivă, reabilitarea lui Dioscor şi Sever, care se încearcă a se face astăzi, vrea să accepte drept ortodoxă, învăţătura eretică a lui Sever. Învăţătura constantă a Bisericii referitoare la Sinoade este astfel complet răsturnată, iar unitatea Bisericii încă o dată sfâşiată.

d) „Sinodul al III-lea ecumenic nu l-a anatemizat pe Teodor de Mopsuestia din iconomie, pentru a salva unitatea Bisericii. Din acelaşi motiv ar fi bine să practicăm azi încă o dată iconomia şi să-i reabilităm pe Dioscor şi Sever.”

Deşi faptul istoric relatat aici este exact, concluzia este greşită. Iconomia practicată de Sfântul Chiril nu implica sub nici o formă acceptarea doctrinei lui Teodoret. Reabilitarea lui Dioscor şi Sever care se propune astăzi se bazează explicit pe recunoaşterea şi acceptarea ereziei lor.

e) „Sfântul Vasile cel Mare sugera restabilirea comuniunii ecleziale cu homoiousienii care, printr-o îndelungată comuniune de viaţă cu ortodocşii s-ar maturiza şi ei în credinţa ortodoxă. Restabilirea comuniunii cu anticalcedonienii ar putea avea loc într-o manieră asemănătoare”.

Cu toate acestea exemplul Sfântului Vasile cel Mare nu e tocmai potrivit ca soluţie astăzi, pentru că Sfântul Vasile a cerut homoiousienilor să accepte fiecare literă a mărturisirii de credinţă de la Niceea, să accepte că nu trebuie socotit Sfântul Duh o creatură şi să refuze comuniunea cu cei care-L socotesc astfel. Astăzi, dimpotrivă, nu li se cere anticalcedonienilor nici să accepte credinţa Calcedonului, deci şi expresia „în două naturi”, nici să-i renege pe învăţătorii lor, Dioscor, Sever şi alţii, care nu mărturisesc cele două naturi.

5) Nerecunoaşterea Sinoadelor

Mitropolitul Elveţiei susţine că recunoaşterea formală a Sinoadelor ecumenice (IV-VII) prin adăugarea lor la lista celor deja acceptate – se poate face după restabilirea comuniunii ecleziastice. Este încălcat astfel actul fundamental care asigură unitatea Bisericii, şi anume, mărturisirea comună de credinţă făcută de toţi episcopii Bisericii Ortodoxe în momentul sfinţirii lor.

6) Pot fi modificate textele liturgice ?

Propunerea de a scoate din textele liturgice ale Bisericii expresiile care pun probleme – evident în ochii anticalcedonienilor, şi să li se ceară să renunţe la erorile dogmatice conţinute în aceste forme pentru a putea reveni în sânul Bisericii.

7) Trebuie rescrise istoriile bisericeşti?

Editarea de cărţi teologice şi de popularizare, destinate să-i informeze pe teologi şi pe restul oamenilor despre identitatea dogmatică descoperită între ortodocşi şi anticalcedonieni, precum şi organizarea de întâlniri între culte pe baza schimburilor reciproce (5) sunt acte imposibil de acceptat de păstorii Bisericii care încă mai au conştiinţa responsabilităţii preoţeşti în Biserică.

Pentru toate aceste motive, Sfânta Comunitate aşteaptă răspunsul succint al întregului corp al Bisericii şi aşezarea cât mai rapid posibil pe baze ortodoxe a dialogului teologic. Numai astfel unirea cu anticalcedonienii ar avea loc în adevăr şi în dreapta credinţă.

IV. Istoria se repetă

Acesta este textul athoniţilor.

În timpul Sfântului Atanasie al Alexandriei, un pseudosinod socotise rezolvată neînţelegerea dintre ortodocşi, care mărturisesc că Fiul este deofiinţă cu Tatăl (homoousios), şi, arieni, care-L consideră o creatură a Tatălui. Acel Sinod folosea expresia de o natură asemănătoare (homoiousios), care părea să împace atât dogma ortodoxă, cât şi erezia. Sfântul Grigorie de Nazians a asemănat această născocire de cuvinte unui pantof bun pentru amândouă picioarele şi unei momeli care ascunde cârligul ucigaş al nelegiuirii („Omilia despre Sfântul Atanasie”)

Tot astfel, în loc de a spune ortodox „două naturi într-un singur ipostas”sau de a mărturisi ca adevar „o singură natură divino – umană”, „Declaraţiile” se joacă u cuvintele, vorbind de „o singură si reala Fiinţă divino – umană” şi menajând astfel cele două opinii contrare printr-un termen foarte vag: hyparxis (fiinţa reala). Aceasta gaselnita nu uneşte în aceeaşi credinta, ci laşa pe fiecare să îşi păstreze convingerile sale.

În plus, se conturează o opoziţie la unirea de la Chambésy chiar din partea necalcedonienilor. Ziarul „Lumea copta” a oferit deja în rezumat obiecţiile profesorului Rachad Mounirn Shoucri faţă de „Declaraţia comună”. Iată câteva din ele:

„În ceea ce priveşte evenimentele de la Sinodul de la Calcedon (451) şi, în particular, poziţia călugărului Eutihie, se poate stabili categoric, prin documente istorice, că acesta şi-a menţinut o poziţie contrara definiţiei de credinţa a Sfântului Chiril în legătură cu natura lui Hristos? Există de fapt documente care contrazic aceasta interpretare. (Autorul indica mai multe.) Aceste documente îl arăta pe Eutihie mai ortodox decât Flaviu din Constantinopol…Contradicţiile dintre Sinodul al II-lea de la Efes (449) şi Sinodul de la Calcedon (451) nu sunt rezolvate; nu e oare necesar să se clarifice aceasta problemă înainte de a merge mai departe?…Credinţa comună a ortodocşilor calcedonieni şi necalcedonieni n-ar putea oare să se întemeieze doar pe primele trei sinoade ecumenice şi pe diferenţele de credinţa formulate de Sfântul Chiril, rămânând apoi că fiecare Biserica să fie libera în a-şi stabili propria tradiţie, respectând-o pe cea a celorlalte Biserici?” („Lumea copta”, nr. 19, iulie 1991, pg. 141)

Referindu-ne la unirea de la Florenta şi la o altă formula cu dublu înţeles, Sfântul Marcu al Efesului spunea: „Acest soi de formula ne va uni? şi ce vom face când vom începe să ne analizam reciproc dogmele şi părerile?” Nu tocmai acest lucru e pe cale să se producă acum între necalcedonieni şi ortodocşi ?

Se pare că ignoranta împreună cu dezinformarea (care dispune de mijloace materiale tot mai mari) fac să se prindă în capcana un mare număr de oameni. Dar oricât de mulţi ar fi peştii care musca din momeala, ortodocşii vor sta deoparte de aceasta. Deja episcopii ruşi au respins acest acord pregătit la Chambésy, pe care Istoria îl va înregistra că „întâlnirea tâlhărească de la Chambésy”.

Note:

1. „Cele două familii acceptă că naturile, cu propriile lor energii şi voinţe, sunt unite ipostatic şi natural, neamestecat, neschimbat, neîmpartit şi nedespărţit, şi că sunt distinse doar în gândire…Ortodocşii orientali acceptă că ortodocşii folosesc pe buna dreptate formula celor două naturi, deoarece recunosc că distincţia este doar în gândire” („A două declaraţie comună”).

2. El spune caşi acceptarea credinţei Sinoadelor a fost proclamata explicit în cele două „Declaraţii comune”şi chiar referindu-se mod repetat, până la limitele suportabilului, la Horoi ale Sinoadelor ecumenice al IV-lea, al V-lea, al VI-leaşi al VII-lea. Ce ortodocşi ! Nu-şi suporta să-şi audă credinţa !

3. Punctul 4 din „A două declaraţie comună”.

4. Punctul 6 din „A două declaraţie comună”.

5. Recomandarea nr. 4 care a urmat după „A două declaraţie”:

„În localităţile în care coexista cele două Biserici, comunităţile ar trebui să organizeze participarea barbatilor, femeilor, tinerilor, copiilor şi, dacă se poate, a preoţilor unei Comunităţi la viaţa celeilalte, asistând la jertfa euharistica duminicile şi în zilele de sărbătoare”.

Din periodicul „La lumière du Thabor” Nr. 47- 48/1996 Paris, editat de „Fratia Ortodoxă Sfântul Grigorie Palama”

Traducere de Ileana Netoiu

Sursa: http://www.ortodoxie-ecumenism.com/2007/03/31/anticalcedonieni/

Pentru cei care doresc a afla mai multe detalii despre acest subiect recomand cartea: Ion Vlăducă / drd. Gheorghe Fecioru / drd. Dumitru Popescu, Acceptăm unirea cu monofiziţii? – românii ortodocşi între optimism, dezinformare şi apostazie, Editura Predania & Chilia „Bunavestire,” Schitul „Sfântul Dimitrie” – Lacu (Athos), 2008